Eminescu încă tulbură

Și uite cum tot căutând să crească aripi, mult rătăcind, timpu-a trecut și-s pe sfârșite, elogiile împlinite, te poți scăpa dintr-o-ntâmplare, scriind un testament banal, un simplu rând cuprins de bine, un pergament aproape alb, ce-nseamnă ziua care vine, o alta care ți-a scăpat, o aripă atât de lină te-mbracă-n muritor blamat, e încă seară, da-i mai bine, pământul pare înțepenit, de gleznele subțiri atârnă, o biată piatră de mormânt, lopoata pare că se-nalță când soarele-i la asfințit, o floare cade și se-aude atât de tare bubuind, văd cenușiul cum se-arată, văd verdele îndepărtând, un mare trist pe miez de lună, altarului i s-a sfârșit, nu vine nimeni, nu se-adună la vechiul gând ce l-am trecut pe pagina din altă lume, am fost închis între coperți și cine-mi spune despre mine, un coate goale, un frustrat. M-am lepădat de tot de lume, ba am uitat că-s trecător, zburam cum zboară toți ca mine, cu mari poeți m-am avântat, nu mi-e rușine de-s o urmă, a celor care m-au călcat, mă cred așa o nemurire și merg la pas, să nu-i mai las, dar văd cum nonvalori se-adună, să-i detroneze pe aleșii, pe cei care ne poartă-n lume cu fruntea sus, eminescenții, vor rămâne pe-nchipuirea celor docți. Mai obosesc când văd cununa pe frunțile ce n-au valoare, privește ăsta-i paradox. La porți nestinse mai socoți, că poate nu mai are rost și stai închis pe paginile tale, neliniștit de dor și griji, iubita poate astăzi vine să bucure cumva ochi goi, atât de mare a ta trăire, te tulbură-n pereții reci, nu-ți mai pătrunde printre gratii lumina care te-a-nălțat, Luceafărule fără glas, trecut-a universul fragmentat prin tine, poate-i păcat, că te-am uitat din vreme-n vreme, mult prea devreme.
Eminescu încă tulbură, citindu-l iar și iar, te-ndepărtezi de lume, ajungi îndrăgostit de tot ce e pe lume, devii mai mult de-atât, devii genune a unui mare tot, un uragan ce sufletul adună în nebunia lui frumoasă noi ne rămânem izolați.