Am simțit dintotdeauna ispita de a porni la drum. Am fost mereu îndrăgostit de drumuri. Iubesc drumurile mari, asfaltate, care te duc cu gândul și imaginația spre misterul altor lumi, dar iubesc mai cu seamă drumurile de țară pline de colb ori pietriș, șleaurile de pe coaste și de pe dealuri, prin pășuni și păduri, pe care umblă doar oamenii locului și animalele lor de trăsură. Pe acestea le iubesc cel mai mult, pentru că sunt bătătorite o viață întreagă de oamenii din care m-am născut și care mi-au dat viață din viața lor, datorită cărora am apărut în lume, oamenii care m-au înconjurat de când am deschis ochii pe pământ. Merg adesea pe aceste drumuri de piatră și lut în drumețiile mele și fiecare călătorie îmi pare un ritual printr-un templu natural, pășesc pe drumurile mele ca pe un tărâm sacru în care mai trăiesc și mai pășesc în tăcere, alături de mine, umbrele celor duși pe calea fără de întorcere a Cerului.

E o zi calmă de septembrie, cu o liniște în aer, în ape, în arbori și în oameni, așezată ca o pulbere după zbuciumul verii, care s-a dus pe alte meleaguri. Toamna naturii rezonează cu toamna vieții mele într-un fel dulce-amar, într-o nostalgie blândă, ca o muzică lină răsunând în surdină în toate. Mă simt asemeni un râu care a curs cândva vioi și zglobiu ca tânăr izvor, apoi mai cumpănit, mai leneș și mai liniștit, ca râu matur, iar acum băltind într-un iaz de unde nu mai este nici o ieșire decât în sus, sub formă de abur. Simțurile au slăbit, puterile au scăzut, mersul e mai șovăielnic, răsuflarea mai grea la orice sforțare. Mi-aduc aminte de tata care, hârșâit de viață, ajunsese și el așa vlăguit, mă durea sufletul când îl vedeam neputincios de a mai trage o brazdă cu coasa, de a mai tăia un lemn din pădure, de a mai struni calul la căruță, de a mai scoate apă din fântână... Uneori, când îl ajutam la toate acestea, parcă-mi pierdeam răbdarea și-l zoream să fie mai vioi și mai energic, mă mai supăram pe încetineala lui și-l mai certam, fără să realizez atunci că oricât ai mai încerca să faci ce ai făcut cândva, la un moment dat nu vei mai putea. Tata zâmbea trist la vorbele mele mai repezite, dădea ușor din cap și șoptea mai mult ca pentru sine: „Lasă, că ai să vezi și tu...”

Nu pot sta locului într-o zi atât de îmbietoare și o pornesc la drum. De fiecare dată înainte de a ieși pe poarta casei îmi fac în minte planul de călătorie, îmi stabilesc traseul, unul dintre multele trasee pe care le străbat de când eram copil și până azi, fie iarnă, fie vară, trasee pe care cunosc fiecare copac și fiecare piatră, fiecare tufiș și fiecare cărare. Azi voi merge pe drumul de coastă ce urcă spre poienile și dumbrăvile din Poduri, drumul cel mai greu, care urcă pieptiș spre un platou minunat, drum pe care îmi plăcea să-mi încerc iuțimea și rezistența la urcuș, drum pe care l-am străbătut de atâtea ori cu bunicul și cu tata, având teren și pădure sus, pe platoul aproape drept, ca un uriaș teren de fotbal.

Merg mai întâi pe drumul drept de pe lângă Someș și parcă văd peste tot umbrele celor care l-au străbătut toată viața lor, alături de bivolii sau caii lor, cu carele lor încărcate de fân, de lemne, de cartofi ori porumb. Îi văd parcă aievea, în cămășile lor albe de cânepă, în opincile colbuite, cu clopurile negre ori de paie pe cap, strunindu-și animalele de trăsură cu vorbele lor din bătrâni și biciuștile în mâini. Parcă le simt pe viu chinul și sudoarea, le văd mersul legănat pe lângă bivoli, le aud glasurile obosite. Și parcă mă simt și eu obosit ca și ei, parcă tragem împreună la același car greoi al vieții. Sunt cu ei, aici și acum, îmi vine să le vorbesc, dar mi-e teamă să nu fiu auzit de cineva și să creadă că sunt nebun că vorbesc de unul singur. Dar eu nu sunt singur, nu sunt nici măcar cu niște umbre vagi, ci cu oamenii mei buni de altădată. Așa voi deveni și eu, o umbră pe acest drum, alături de toți ceilalți, întipăriți pe veci în memoria locului. Mă uit la mine, la picioarele care pășesc alene prin colb și parcă mă văd cândva doar o umbră pe aici, așa ca ceilalți, ca bunicul și ca tata, ca bunii mei săteni care mi-au colorat și îmbogățit copilăria.

Ajung la poalele dealului de unde drumul o ia drept în sus, pe un povârniș stâncos, cu ogașe tăiate de roțile carelor, umbrit de copaci noduroși și stufoși pe ambele laturi. Abia aștept să-l urc până sus, în poiana noastră din Poduri, unde am petrecut atâtea clipe frumoase alături de ai mei, pe pășuni și fânațe, prin holdele de secară ori în lanurile de in și de cânepă, prin pădurea noastră de unde ai mei aduceau lemnele pentru iarnă. Respir de câteva ori amplu, să-mi iau rezervele de oxigen pentru urcuș și fac primii pași cu o sprinteneală la fel ca altădată. Dar parcă o funie mi se pune la un moment dat de-a curmezișul pieptului și mă împiedică să mai răsuflu adânc și liber ca odinioară. Mi se înmoaie genunchii și sunt gata să cad, dar mă prind la repezeală cu mâinile de lăstarii de pe margine. Transpir din abundență, nu mai văd bine pe unde pășesc, sunt gata să-mi scrântesc glezna în ogașele adâncite de roți și de ploi. Cu greu ajung până la jumătate și sunt nevoit să mă așez pe o stâncă să-mi trag răsuflarea. Tremur din toate încheieturile și parcă-l văd pe tata, cândva demult, stând pe același colț de stâncă pe care stau eu acum, abia suflând și apăsându-și pieptul cu palmele. Mi-amintesc că ne grăbeam foarte tare atunci, pentru că în poiana din Poduri aveam fân pe jos și venea ploaia, eu aș fi putut urca mult mai repede, dar nu-l puteam lăsa pe tata pe drum! Panicat de norii negri care se apropiau, începusem să mă enervez pe bietul tata: „Hai, tată! Încearcă să vii mai repede, că până ajungem noi, ne udă fânul!” „Bine, am să vin, du-te tu înainte, că oi veni și eu mai încet...” „Nu te pot lăsa pe drum! Fă un pic de efort, că nu mai e mult până sus!” Tata a zâmbit, cu zâmbetul lui parcă veșnic trist și a pornit iar în sus, cu pași greoi și șovăielnici.
Acum simt cu adevărat ce a simțit tata atunci. Încerc să pornesc și eu la deal cu un nou elan, dar cad pe brânci, abia mă mai ridic de jos și-mi dau lacrimile. Simt că azi nu voi mai putea ajunge sus. Privesc cerul și norii albi, pădurile din jur, superbe în lumina calmă de septembrie și-mi vine să urlu de neputință, să răsune toate dealurile și văile dimprejur. Dar mă abțin și cu un nod în gât cât pumnul încep să cobor, cu genunchii tremurând de încordare, cu ochii înlăcrimați și usturați de sudoare. Ajung în sfârșit pe loc drept și mă trântesc la pământ îndurerat, ca un copac fulgerat. Și parcă-l aud pe tata șoptind ca altădată: „Lasă, că ai să vezi și tu...”