- Azi am să fac o drumeţie mai lungă… îi spune Gil soţiei, în timp ce-şi pregăteşte echipamentul de drum şi rucsacul de voiaj cu cele necesare unei zile petrecute în natură.
- Bine, răspunde Mariana, nepăsătoare, trebăluind prin casă, fără măcar să se uite spre el.
Iese în curte şi eliberează din padocul său pe Nero, labradorul negru, bătrân ca şi el, care l-a însoţit ani de-a rândul în drumeţiile lui pe malurile Someşului, pe dealuri şi prin păduri. Câinele, nerăbdător de obicei să iasă la câmp, azi parcă nu mai e la fel de vioi ca altădată, bucuria lui e mai anemică, ochii veseli de odinioară sunt acum mai înceţoşaţi, mersul mai nesigur şi fără vlagă, sunt doi tovarăşi rebegiţi de vremuri şi încercări, care au îmbătrânit împreună. Cu rucsacul pe umăr şi pălăria de soare trasă pe ochi, ies amândoi pe poarta care scârţâie trist din balamalele neunse de multă vreme, apoi o apucă pe drumul prăfos de pe malul apei, printre stufărişuri de mărăcini şi bozii… Satul rămâne în urmă, abia întrevăzut printre pomi, doar turla bisericii se mai ridică, albă, dintre coroanele pomilor.
Trec vreme îndelungată printre lanuri de porumb dat la copt, pe lângă fânațe înțesate de flori multicolore ori deja cosite și împănate de clăi de fân, apoi intră, cu inima bătând tot mai tare, în zăvoiul ascuns între malul apei, tivit cu plopi şi arini, de o parte şi dealul împădurit de cealaltă parte. O lume mirifică, departe de oameni, doar fazanii mai tulbură liniştea, cu bătaia aripilor şi ţipătul lor, printre desişuri de salcâmi şi răchită care împrejmuiesc poieniţa largă, inundată de soarele galben de octombrie.

În zăvoiul ca un paradis terestru n-a mai fost de mulţi ani. De când a trăit aici povestea de dragoste a vieţii lui. Anormală şi stranie ca un vis. Dar care i-a rămas în suflet pentru totdeauna. Trecuse de patruzeci de ani, cu un sentiment de amărăciune, neîmplinire, dezamăgire şi un noian de regrete, cu o viaţă așezată de om însurat şi la locul lui, cu o căsnicie normală, dar cu o relaţie de cuplu searbădă şi monotonă. Simţea un gol imens şi o răceală undeva, „în regiunea inimii sale”. Mariana era mamă şi soţie bună... şi cam atât. Simţea nevoia de o iubire năvalnică, adolescentină, aprigă şi jucăuşă, nebună şi interzisă. Probabil trăia ceea ce se numeşte, în psihologie, „criza bărbatului trecut de patruzeci de ani”.

Întâmplarea a făcut s-o cunoască pe Myria, abia ieşită din adolescenţă la cei douăzeci de ani ai săi, veselă şi sprinţară, copilăroasă şi visătoare, care i-a tăiat respiraţia, i-a înflăcărat pe dată imaginaţia şi a pus stăpânire pe inima lui, până atunci goală şi rece. O vreme s-au întâlnit prin localuri mai retrase din orăşelul de provincie apropiat unde ea locuia, apoi el a invitat-o, într-o zi superbă de iunie, la o plimbare prin zăvoiul lui de suflet. A fost începutul unui vis cu ochii deschişi. S-au iubit pentru prima oară prin clăi de fân şi în culcuşuri făcute din frunze şi flori de câmp mirositoare, până când i-a prins o ploaie zdravănă de vară, i-a udat până la piele, dar s-au iubit şi aşa pe ploaie, cu hainele ude lipite de trupurile încinse din care ieşeau aburi cu aromă de dragoste. Atunci a decis că trebuie să construiască ceva, un adăpost care să-i apere de soarele prea tare şi de vremea rea, a ridicat o colibă din crengi stufoase împletite, legate cu frânghii de viţă sălbatică, şi un pat tot din crengi, căptuşite cu fânul proaspăt cosit din poiană…

Trece pe sub umbrele arinilor către locul unde cândva era coliba ce adăpostea dragostea lor vinovată. Nero o ia la fugă înainte, i s-au trezit simţurile amorţite şi amintirile de altădată, străbate cu greu printre desişurile de răchită, urzici și ferigi şi găsește locul cu pricina, adăpostit la umbra arinilor seculari. Pe urmele câinelui, cu paşi şovăielnici pe cărarea înăbuşită de bălării, se apropie şi el de locul unde, o vară încheiată, a trăit cele mai intense clipe din viaţa lui. Coliba nu mai e, doar nişte resturi putrede de crengi şi frunziş în putrefacţie. Cu ochii în lacrimi ridică de jos ce a mai rămas din fostul telefon al Myriei, după ce ea, într-un acces de furie, îl izbise cu putere de trunchiul arinului de alături. El o bănuia de mai multă vreme de infidelitate, mai găsise cu alt prilej mesaje compromiţătoare în telefonul ei, atunci a vrut să-i verifice din nou telefonul, dar ea l-a smuls din mâna lui şi praf l-a făcut!
- Cu ce drept îmi verifici tu telefonul? Sunt o fată liberă, eşti un om însurat şi nu sper prea mult de la tine pentru că ştiu că nu vei divorţa niciodată, am dreptul să am prietenii mei şi relaţiile mele!
Atunci şi-a cerut scuze, avea dreptate, era o fată tânără şi liberă, era şi el ferm convins că nu va divorţa niciodată şi nu-i va putea oferi nimic fetei pe care o iubea, dar pe care, iată, voia s-o deturneze de la viaţa ei firească şi să-i îngrădească şansele de a-şi găsi un partener de viaţă potrivit pentru ea. A luat-o în braţe, a acoperit-o cu săruturi pătimaşe şi i-a cumpărat un alt telefon, mai nou şi mai performant, în care nu s-a mai uitat niciodată.

Se întâlneau mai ales duminicile, în zilele frumoase ale verii toride, ea venea din orăşelul ei, pe o cărare pustie de vreo doi kilometri, el venea din satul lui, pe drumul prăfos al carelor şi pe poteca dintre plopi şi arini şi se întâlneau în zăvoiul rareori străbătut de oameni, Doar o singură dată un tânăr cioban a trecut pe-acolo cu oile sale, i-a surprins în momente de dragoste pasională, şi-a cerut respectuos scuze şi şi-a văzut de drum.
Se apleacă şi ridică de jos un ac de păr cu care-şi prindea ea pletele blonde legănate de vânt. Lacrimile îi întunecă privirea, acul nu-l mai vede clar, pietricelele lui colorate îi joacă în fața ochilor, dar îl duce la buze şi mai simte aroma de atunci a părului ei înfierbântat de soare şi dragoste. Apoi găseşte eşarfa ei albastră, decolorată de vreme şi ploi, o ridică în lumina unei raze de soare şi parcă o vede aievea pe ea, pe Myria, râzând luminoasă în umbra colibei, cu trupul ei de statuetă de Tanagra, gol şi marmoreean, cu gesturile ei de balerină graţioasă şi parcă o aude răsfățându-se:
- Gil, sunt frumoasă?
- Nu, nu eşti frumoasă…
- Cum poţi vorbi aşa, Gil? face ea pe îmbufnata.
El îi zâmbeşte cald, cu multă duioşie pentru mutrișoara ei de copil răsfăţat:
- Nu eşti doar frumoasă, asta am vrut să spun, eşti mai mult decât frumoasă…
- Adică? ridică ea sprâncenele, nedumerită.
- Păi, frumoasă e puţin spus, eşti… eşti… cum să zic, foarte vie!
- Doar atât? Doar vie? rămâne ea dezamăgită.
- Păi, vie înseamnă maxim! încearcă el s-o consoleze. Uite, piatra asta cu dungi colorate, e frumoasă… dar nu e vie! Înţelegi? Vie înseamnă frumuseţea maximă!
- Bine, dacă zici tu.. cade ea la învoială, îi sare în braţe ca un iepuraş din aşternutul de fân aromat şi se iubesc iar, un timp nesfârşit de lung, să le ajungă pentru o veşnicie, sub privirile duioase și protectoare ale câinelui lor credincios.
- Îţi mai aduce aminte, Nerone, de prinţesa noastră blondă? Mai ţii minte cu cât drag ne întâmpina pe amândoi? Cum te mângâia pe creştet după ce ne îmbrăţişam noi îndelung?
Nero clatină din cap şi se uită parcă trist la el, ochii îi lăcrimează, poate nu atât de aducerea aminte, ca ai lui Gil, cât mai degrabă de bătrâneţea care-l macină tot mai mult.

Apoi a venit toamna, ea a plecat la facultate, au ţinut o vreme legătura mai mult prin telefon, se vedeau tot mai rar, ea şi-a luat în mâini viaţa ei de tânără femeie pregătită pentru o carieră, pentru o viaţă de familie, iar el a rămas într-un cotlon al trecutului ei, în zăvoiul mirific de altădată şi în coliba de crengi aşternută cu fân, aşa cum ea a rămas pentru totdeauna într-un colţ al inimii lui. Cu ochii împăienjeniţi de sudoare şi lacrimi priveşte spre apusul roșu, soarele a asfinţit şi înserarea se lasă peste lume în zvon de greieri, cântec de broaşte şi şuierat de trenuri care pleacă în lumea largă din gara de peste râu.
- Hai, Nero, că ne prinde noaptea pe drum! şi pornesc amândoi, gârboviţi, pe drumul întoarcerii spre casă.