CAPITOLUL 1.

Luna de mălai a lui Mihăiță


În spatele cerului, două surori gemene, dar care plecaseră foarte demult, pe căi separate, abia ce se întâlniseră. De fapt, fuseseră șapte la părinți, dar Cosiță veche abia ce se întorsese acasă și acum stătea de vorbă cu una dintre surori, mai urâțică, nu chiar cea mai urâtă dintre fete, dar cea mai săritoare dintre toate.
— Ce mai faci, acum, Lună de Mălai? Nu te-ai săturat să stai, degeaba, și să nu faci absolut nimic?
— Nu cred că m-am săturat...
— Îți aleg atunci un drum vechi, îți fac niște fântâni de hău ca să fie exact după mintea ta...
— Nu îmi plac fântânile de hău...
— Trebuie să pleci, Lună de Mălai!
— Eu?
— Chiar trebuie să pleci, să astupi fântânile de hău cu un pic de rază de lună și cu mălai...
— Merg să îmi caut tot drumul. Îmi dai binecuvântarea cea mereu binevoitoare, pe care o tot caut?
— Numele tău, de acum, dragă surioară, va fi Cosiță veche... Ba nu, stai, acesta este, de fapt, prenumele meu. Iar tu, Lună de Mălai ești puțin mai veche decât mine...
— De mult te căutam, Cosiță veche... Aveam nevoie, pesemne, numai de un semn...
— Atunci... Desigur... Poți ajuta cât de mult și ești liberă să pleci... Ai multă treabă, ca să zic așa, din momentul în care o să îți iei dreptul drumului...
— Ce este de fapt libertatea? Este reală? Cosiță veche? Pentru că eu, de fapt, aceasta caut. Multă libertate, cât de multă.
— Libertatea... Este un fel de drum de fistic, te împiedici pur și simplu de el, dacă nu respecți normele. Pentru că fisticul îți rănește tălpile și picioarele!
— Eu cred, Cosiță veche, că libertatea se poate trăi numai printre oamenii buni... Cu adevărat, buni... Altfel...
— Nu e chiar așa...
— Altfel, răul te poate îngrădi.
— Privește în jur, ce vezi, Lună de Mălai?
— Nimic. Cosiță veche. Nu văd absolut nimic...
— Să vii înapoi, într-o zi.
— O să vin. Pentru că, în fața mea, nu mă așteaptă, astăzi, nimic.
— Ei, cum să nu te aștepte nimic... Cerurile sunt pline de nori, în caz că nu îți place prea mult așezarea de stele, te poți ascunde într-o fântână!
— Aha...
— Drumurile care nu ți se vor mai potrivi, mereu te vor aduce, Lună de Mălai, înapoi... Ce mai vezi, Lună de Mălai?
— Văd un copil speriat, asta văd. Mă duc după el, trebuie să îl ajut! Trebuie să plec, scuză-mă!
— Să o iei pe Surioara T., cu tot cu livada ei de fructe nemaipomenite și rare!
— Nu pot, nu am timp!
— Să o iei și pe ea! Pentru că nu e de bun augur să pleci numai de capul tău... Femeile și lunile frumoase, întotdeauna protejează o soră mai încăpățânată, la suflet...
— Cosiță veche... Nu sunt chiar atât de încăpățânată...
— O iei pe T.? Sora ta? Sora... noastră, de fapt?
— Da, dar nu o să îi spun, niciodată, adevăratul ei nume.
— Îți pare rău, Lună de Mălai?
— Nu!
— E chiar ca și atunci când te pierzi printre niște pitici și, în loc să îți fie frică de ei, te împrietenești...
— Îhîm...
— Eu m-aș înțelege, de pildă, cu niște pitici, pentru că, și ei, sunt bătrâni, iar eu, bineînțeles sunt Cosiță veche... Bătrânețile, de oricare ar fi ele, se ajută unele pe altele, pentru că își înțeleg... neputințele slăbiciunilor...
— Crezi că Albă ca zăpada era, de pildă, către patruzeci de ani?
— De ce?
— Poate, Piticilor, li s-or fi făcut milă de ea, eu așa zic...
— Să o întrebi, dacă o să o întâlnești...
— Că bine zici!
Mihăiță zări, chiar deasupra, luna, pentru că era, pe afară, noapte, deja. Iar el se considera un băiețel foarte singur, pe lume, și cam amărât, cum sunt toți, de fapt, când pe afară e noapte, și nu e absolut nimeni lângă tine, ci, pe deasupra, sunt numai luna cea mereu grijulie și stelele foarte sclipitoare și cameleonice (în albastru strălucitor, amestecat cu argint, sau chiar roz, stele roz, și clasicele roșii-portocalii). Se opinti, o clipă, micul băiat, privi în sus.
— Cum te numești? Abia ce am sosit... Nici nu ști, câte pieptăne a aruncat o vrăjitoare în mine, până când să ajung aici... Și am părul galbăn, ca spicul de grâu! Nu mi l-am pieptănat niciodată!
— Mihăiță. Așa mă numesc.
— Câți ani ai?
— Șapte.
— Și... pe cine cauți, Mihăiță?
— Nu știu... Am pornit, pur și simplu, la drum. Tu cine ești? De fapt, ce să te pot și întreba...
— Luna de Mălai, sunt. Adică o lună mai deosebită decât celelalte luni, din lumea aceasta, pentru că nu sunt deloc albă, ci mai gălbuie, așa... Semăn, de fapt, cu mălaiul, sau cum să explic, cu porumbul, mai degrabă...
— Aha... Înțeleg...
— Eu îmi spun, mie însămi, cu un fel de logică autoasumată, în tot ceea ce spun, că sunt făcută din mălai. Câteodată, când sunt prea supărată, și nu am deloc încredere în mine, îmi vine să râd de mine însămi și poate, de aceea, adesea, îmi spun Lună de mălai. Nu sunt mai frumoasă decât Mălaiul!
— Nu trebuie să râzi de tine însăți...
— Dar, m-am obișnuit să mă compar cu Mălaiul. Nu e urât, însă nu e deloc... Nobil! Sau cum să explic... Mălaiul nu e prea nobil!
— Aha...
— De multe ori, chiar și aceasta mi se pare o chestiune drăguță... Numele meu, sau cum să spun... Nu ți-este, cumva, frică, Mihăiță, de unul singur, pe drum?
— Poftim?
— Mie, de pildă, nu mi-e frică. Pentru că m-am obișnuit, de atâția ani. Strălucesc, mai ales, noaptea, știi... Și, cum spuneam, de atâția ani, m-am cam obișnuit să hălăduiesc... Știi, sunt totuși, lună... Asta fac: strălucesc, și încă mult! Mai tare decât oricare stea!
— Aha..
— Dar mi-ar plăcea să strălucesc și ziua, și cât de mult! Și să fie frumos! Soarele să lumineze totul... Dar și eu, un pic, pe lângă el... Cât pot... Cât reușesc...
— Nu cred că te-ar lăsa, de fapt, Soarele foarte mult, pe cer, Lună de Mălai!
— Nu crezi? Nu crezi că poate Soarele e, totuși, bun?
— Ba e bun.
— Ei, cum să nu...
— Eu nu cred că te-ar lăsa să strălucești și ziua, Lună de mălai... Pentru că nu e voie!
— De ce crezi, Mihăiță, că nu m-a lăsat, poate, soarele să strălucesc și ziua, pe timpul zilei, până acum? Dacă spui că soarele strălucește ziua, și că e bun?
— Poate... Nu știu... Poate Altceva sau Altcineva nu te lasă... Nu soarele...
— Câțiva spun că, de fapt, nu eu strălucesc, noaptea, ci altcineva, o impostoare, în locul meu, o Lună neagră, sau că eu păcălesc, cu rolul meu profund lucitor, prin tot cerul. Sau cum să explic foarte bine. Și, de aceea, uneori mă mai amărăsc. Iar, de fapt, numai eu mă pot vedea, toată noaptea, sau cum să spun, nu amărâtele de stele de pe cer...
— Aha...
— Uneori sunt acuzată, chiar eu, Lună de mălai, că nu îmi fac datoria pe cer, la fel ca și stelele... Ce crezi, e adevărat?
— Cum să fie adevărată o așa mare sau grobiană minciună...
— Luna de Mălai dă, însă, mai mereu, cea mai multă lumină! Sunt mai strălucitoare decât stelele!
— Aha... Aceasta o știe toată lumea...
— Atunci, de ce nu mă lasă să strălucesc și ziua? Aș sta... foarte aproape de Soare... Aș fi chiar la dreapta lui... M-aș căsători cu soarele... Dar, apoi...
— ???
— Nimeni nu mă lasă, de fapt, să stau, foarte mult, pe lângă soare, pentru că sunt, abia, o Lună sărmană de mălai. Dar nu am un nume frumos?
— Cred că da, Lună de Mălai! Ești foarte frumoasă și ai un nume drăguț!
— Vezi?
— Păi, dacă tu ai făcut atâta treabă...
— Milioane de ani!
— Chiar atâți?
— Milioane! Numai am stat pe cer și am strălucit întruna... Dar nimeni, în ultimul timp nu mă mai bagă în seamă...
— Lună de mălai...
— Ești bine, Mihăiță?
— Eu?
— Nu vrei să fiu mama ta? Pentru că sunt prea singură și, în cer, mă cam simt nebăgată în seamă...
— Mama mea? (Din ochi, i-a căzut lui Mihai o mică lacrimă, dar curată ca o bobiță de orez lunguieț și din cel mai curat.) Știi, Lună de mălai, eu, de fapt, de mult timp, de foarte mult timp, îmi caut mama...
— Pe Mama ta?
— M-a lăsat foarte singur, numai lângă un bătrân, unde am și crescut. E un lucrător pe la Templu și, de la el, știu toate poveștile pe care le-am auzit, până acum. De foarte mic, nu mi-am mai văzut, de fapt, părinții... Despre tata, știu că e foarte departe, împreună cu mama, iar eu am deja șapte ani. Dar, m-au lăsat pe lângă acel bătrân. Ca să cresc...
— Aha...
— Eu vreau să îi găsesc, într-o zi...
— Da.
— Ei zic, majoritatea, că sunt, de fapt, oameni răi, dacă m-au părăsit. Cum să fie mama, rea?
— Nu sunt răi, părinții niciodată nu sunt răi, față de copiii lor. Dar eu, Lună de Mălai, nu o să te părăsesc niciodată. Vrei să fiu, eu, mama ta?
— Luniță... Dragă lună de fragă... Drago!
— Lună de mălai. Chiar ea. Vrei să fiu, eu, mama ta?
— Poate nu m-au părăsit de tot, eu aceasta știu, de fapt. Pentru că, și eu, sunt mințit și amăgit, până acum, cred aceasta. De ceea, ce se știe, de către Bătrân, Tatăl meu secund, ar fi numai zăpăcenie, de fapt, pentru că, el, știi, are optzeci de ani și nu prea mai știe ce e de el...
— Lună de Mălai este supărată din cauza ta... Știu ce fac! Îți luminez calea! Unde vrei să pleci, de aici?
— Vreau să îmi găsesc părinții.
— Mă pun pe căutat. Am treabă. Lună de mălai o să îți lumineze toate potecile și toate căile. Chiar astăzi, o să îți caut părinții. Numai să trag o ocheadă...
— Aha...
— Scuză-mă, lipsesc cinci minute. Numai să trag o raită pe-aici...
— Bine, Lună de Mălai...
— Știi? Ei zic că nu îmi fac, de fapt, prea bine, treaba, pentru că stelele sunt, de fapt, mult mai mari decât mine, la trup, și mai serioase, așa, cum sunt ele pe cer. Dacă toate pâlpâie. Asta e greu, să pâlpâi întruna. Eu, de exemplu, nu pâlpâiesc niciodată.
— Aha...
— Scuză-mă, dau o raită. Vreau să luminez și să văd ce și cum. Știi ceva, Mihăiță? Stelele nu se descurcă mai bine decât mine, pentru că sunt mai depărtate, de Terra. Dar eu, în schimb, văd totul. Am pe nas, niște ochelari imenși și groși, pentru că și eu sunt bătrână! Am milioane de ani!
— Dar stelele miliarde, cred...
— Nu sunt mai mari decât mine! De fapt, unele cam sunt... Sunt gigant...
— Nu te supăra, Lună de mălai!
— Scuză-mă, trebuie să luminez ceva, o cale de mălai, la orizont! (Mă întorc în maximum cinci minute. Nu pleca nicăieri!)
— E prea întuneric să plec oare-pe-undeva...
— Cum zici? Rezolvăm! O cale de lumină la orizont, nu pleca!
— ??
— Trebuie să intensific lumina, cumva? Rezolvăm! (Și Luna și-a încrețit foarte tare fruntea, iar în calea lui Mihăiță s-a întins o adevărată punte de lumină.)
— Ce frumos, Lună de mălai! Îți mulțumesc! (Era un fel de dungă foarte mare de lapte, dar de fapt semitransparentă și bătând pe un fel de auriu. Un drum cam aurit, ce mai vorbă!)
— Și, încă, nu ai văzut nimic, pentru că sunt în stare de mai multe. De fapt. Scuză-mă, după cum spuneam, o să lipsesc cam cinci minute...
— Unde pleci? Mi-e un pic frică... Simt o spaimă în mine, pentru că e noapte!
— Stai liniștit, calea o să rămână luminată. Așteaptă-mă, te rog, cinci minute! Numai atât stau! (Iar Lună de mălai își încreți, din nou, fruntea, făcând cu fruntea lumină.) O clipă, pe afară, se făcuse exact ca ziua, dar când Lună de mălai a plecat, cerul s-a mai întunecat puțin, datorită lipsei ei care nu ar fi trebuit să se și întâmple. Totuși, pe afară sclipeau încă stele micuțe, în albastru pâlpâitoare sau de culoare roz. Da, și unele aurii.
Dar și cele clasic, roșii-portocalii, pe care le știe toată lumea, fără să și le poată imagina, foarte bine, pe acelea roz.