Opresc mașina pe autostradă, la kilometrul la care era dintotdeauna patiseria mea favorită de șosea. În road-movie-ul vieții mele de singuratic, micul stabiliment cu șase mese și un rățoi gonflabil la intrare juca rol principal la ora cafelei. O grămadă de moloz se află acum în locul patiseriei. Alături, benzinăria încă fumegă. Unda exploziei de ieri a trecut și pe aici. Auzisem asta de la un soldat care-mi controlase pașaportul la filtrul dintre regiuni și mi-a dat un kit de supraviețuire în caz de atac nuclear. Masca o am de atunci pusă. De acum 14 ore, mai exact. E incomodă la șofat dar vitală date fiind condițiile. Coborâsem după asfințit să fac un pipi pe autostrada M6 și am sesizat că aerul era verde în bătaia farurilor. Și eu care aveam de gând să iau o gură de aer proaspăt... Conduc de ieri și nu știu spre unde. Știu de ce, însă: să mă îndepărtez de zona radioactivă creată de teribila explozie nucleară care a topit orașul vecin cu tot cu viețile celor 264.000 de locuitori, o catedrală din 1325, un stadion ultramodern, patru parcuri, un lac cu vaporașe și lebede și dealuri domoale, verzi și dulci care adăposteau totul. Nu știu nimic de nimeni. Nu mai există internet, radio și nici TV. Curent electric văd că doar pe alocuri, pe câte un stâlp izolat și pe la vreun geam în depărtare. Îmi trebuie urgent benzină și ceva de mâncat. Apă aș mai avea pentru o jumătate de zi. De noapte nucleară, mai bine zis. E aproape 11 dimineața și încă e beznă. Tot explozia de ieri a făcut și asta. A ascuns soarele. Fug spre est, mereu spre est, conduc speriat, murdar, flămând și cu simțurile camuflându-mi prost panica și tristețea. Aș vrea să aud ceva bun de cineva drag. Orice de oricine. Văd o mașină oprită în spatele ruinelor patiseriei, are motorul pornit și farurile aprinse. Am nevoie să vorbesc cu o ființă, aș accepta și un câine, o gâză, un vierme. În mașină, un Golf, găsesc un cadavru. Nu are mască, nu are decât un motan alături, mort și el. Îi iau din portbagaj cele 4 beri și kilul de mere iar din rezervor toată benzina. Fug spre est, mereu spre est, conduc speriat, cu ochii cât cepele de nesomn și de apropiere a sfârșitului. Din boxele mașinii se aude Debbie Harry. Doar pe ea o mai am. Cu "Heart of glass". În depărtare, exact în fața mea, la vreo sută de kilometri, soarele apare brusc înconjurat imediat de o fustă, de un guler mai bine zis. Nu e soare, e o nouă explozie nucleară, realizez în secunda 3 și intru cu toată viteza pe câmpul reavăn din stânga. Lasciate ogni speranza, zice Dante în mintea mea. Scot nenorocita de mască de pe chip, scot berile și încep să le beau cu poftă. După calculele mele, în maxim jumătate de oră o să mor. Unda de șoc mă va lovi mai întâi apoi caldura extremă și radiațiile, asta dacă aerul otrăvit de ieri nu mă va lăsa lat înainte de orice. Mi-e dor de ceva, de cineva, de tot. Simt o lacrimă, două, trei. Îmi amintesc de prima zi de școală și de o glumă de-a lui taică-meu. Asta e tot. E ultima dezamagire. Crezusem întotdeauna că sfârșitul îmi va fi mai înălțător. Vax.