- Tot mucegaiul existenței, toată igrasia gândurilor de dor, toată putreziciunea amintirilor imposibil de șters de pe pereții ăștia în care ne ține prezentul prizonieri îmi vin asupra-mi și totul în jur îmi pare cangrenat și clocit ca o mlaștină uitată de natură atunci când îmi e foame și am în față o ciorbă luată clocotind de pe foc sau când cafeaua servită cu bune intenții de o gazdă primitoare are aproape o sută de grade.
- Cred că ești prea negru la minte în dimineața asta, să știi că ploaia nu ține o eternitate.
- Hmmm... Ploaia ține o eternitate, să știi de la mine! Faptul că ne place nouă să trăim dincolo de nori sau măcar să ne închipuim că trăim acolo sus, deasupra cortinei negre a naturii, nu înseamnă nimic. Viața e ca o baladă rock căreia nu îi înțelegi versurile și ai impresia, vibrând cu melodia, că totul e frumos și va fi splendid când, de fapt, artistul vorbește despre dezastrul din lucrurile mici cărora nu le dăm atenție și despre micimea minții noastre de animale dresate să mergem doar într-un sens, doar într-un fel, doar cu un tip de filosofie, doar într-un anume ritm, după cum are chef societatea de serviciu. Dai și tu o cafea?
- Nu vrei o ciorbă mai întâi? De perișoare. Abia am luat-o de pe foc. Nu e bine să bei cafea pe burta goală, am citit eu undeva.
- Da' de citit că un glonț pe capul gol face minuni la prostie n-ai citit? Ia să vezi ce miracole fac trei gloanțe!
Trei pocnituri seci și scurte umplu blocul la șase și zece dimineața. Mirosul de cafea dată-n foc se amestecă insolent cu cel de praf de pușcă și iese pe sub ușa apartamentului unsprezece. Doamna grasă de la etajul unu iese în balcon să privească cerul în căutare de tunete și fulgere. E o duminică oarecare într-o poveste care ar fi putut fi realitate dacă ciorba de perișoare nu ar fi fost imaginară și dacă în apartamentul unsprezece nu s-ar fi luat gazul. În rest, mucegaiul, igrasia, mlaștina și prostia sunt reale.