Alan Jones venise pe lume pe 14 aprilie 2047, în Snowdon, oraș în nordul Vechii Federații, exact lângă banchiză. După spusele mamei sale, fusese un nou născut foarte bine făcut, greu ca un pietroi de pe fundul râului Tiva. De la tatăl său moștenise ochii albaștri și părul blond, spunându-i-se micul prinț al zăpezii. I se cântau cântece din legendele nordice, iar când crescu mai mare, bunicul îi povestise cum veniseră zânele nordului din alte colțuri ale universului pentru a îi prezice viitorul. Totodată, bunicul îl atenționase și asupra faptului că i se pregătește o călătorie periculoasă și că, la un moment de cotitură al vieții sale, dragostea îi va arăta calea. Pe vremea aceea, Alan nu înțelegea prea multe din spusele bunicului și încetul cu încetul aproape că ajunsese să uite de toate acestea. Acum, însă, toate acele povețe îi reveniseră la suprafață și începuse să facă unele conexiuni.
Alan păstra o amintire de neuitat despre casa în care se născuse. Situată pe un mal mai abrupt al râului Tiva, mai largă la bază și mai restrânsă pe măsură ce câștiga în înălțime, casa din piatră albă și cărămidă roșie semăna mai degrabă cu un castel din legendele nordului. Lui Alan îi plăceau foarte mult poveștile despre Erik, prințul curajos al laponilor care traversase oceanul și se luptase cu urșii polari trimiși de zâne ca să-l oprească din drumul spre castelul lor. După ce trecuse de toate obstacolele, Erik o întâlni pe Areea, cea mai frumoasă dintre zâne, de care se îndrăgosti la prima vedere. Pe urmă au domnit împreună peste întinderile zăpezilor veșnice, în castelul Snowdon. Din această legendă se spunea că provine și numele orașului, iar lui Alan îi plăcea să creadă că zidurile între care locuiau erau întocmai ale faimosului castel.
Exceptând ororile pandemiei, anii tinereții petrecuți la Snowdon fuseseră cele mai fericite momente din viață lui Alan. Vara, când se dezghețau apele râului Tiva, se ducea cu vărul Harris la casa bunicilor de pe celălalt mal, acolo unde apele erau mai puțin adânci și mai calde. Pescuiau deseori cu mâinile printre pietre și prin scobiturile făcute sub malul apei. Uneori, pe înserate, se dezbrăcau de toate hainele și se scăldau. Din spatele tufișurilor, Ann și Alexis Thompson, fetele vecinilor, își dădeau coate și chicoteau. Vara petreceau foarte mult timp în preajma râului, iar când venea iarna, cel mai lung anotimp, se bucurau de sărbătorile zăpezii: patinau, schiau și mergeau cu toții în Orășelul copiilor, pentru a își expune propriile sculpturi în gheață. Acele vacanțe erau ca un vis frumos.
Atunci când mergea la școală, lui Alan îi plăceau cel mai mult competițiile sportive între clase. Educația pe care i-o dăduse tatăl său îl ajutase să fie printre cei mai buni. Florian era dominant, dar generos. Își asumase rolul de model pentru Alan, sperând că fiul lui îi va călca pe urme. Urmând exemplul tatălui său, Alan îl proteja pe vărul său de băieții mai mari. Știa tot felul de trucuri sportive și psihologice, dar dacă ceilalți erau numeroși, fuga era cea mai sigură; încă un motiv care i-a ajutat să ajungă atleți desăvârșiți…
Părinții săi îi asiguraseră o educație sănătoasă. În comparație cu copiii altor familii, care aveau ultimele noutăți în materie de computere, console și ochelari holografici, Alan iubea natura, practica sportul, iar acasă citea poveștile bunicului său. Tocmai datorită preocupărilor sale ajunsese matur înainte de vârsta firească.
Bunicul John fusese scriitor și desenator. Așa supraviețuise într-o civilizație în care tehnologia oferea copiilor posibilitatea de a se conecta la lumi virtuale inimaginabile. Însă unii părinți, mai ales cei care trecuseră prin revoluția informațională, erau împotriva consolelor și ochelarilor holografici. Nu voiau să aibă copii dependenți de virtual, ci să le stimuleze capacitatea intelectuală după metodele vechi învățate la școală. Literatura, sportul și muzica erau activități obligatorii, iar religia avea din ce în ce mai mare importanță.
Bunica Emily fusese o femeie extraordinară, extrem de sensibilă, activitățile casnice și mersul la biserica fiind principalele ei preocupări. Și ce plăcinte mai făcea! Povestea adeseori întâmplări în care îngerii se arătau oamenilor, în care Dumnezeu se preschimba într-un bătrân sau într-un nor… Din păcate, virusul Frazier a făcut din ea prima victimă a familiei. Bunicul John a mai trăit câteva săptămâni. S-a luptat cu înverșunare până la capăt, fiind pe deplin conștient. Ultimele sale desene înfățișau moartea, pregătită să-i curme viața. Repeta întruna că oriunde încerci să fugi, moartea te așteaptă deja acolo. Alan nu a putut uita acele cuvinte. La scurt timp după decesul bunicilor, a fost rândul părinților săi. Erau amândoi în spital, pat lângă pat, ținându-și mâinile strânse. Helen lucrase toată viața într-un orfelinat. Avea sufletul cald și nobil, fiind gata să ajute pe oricine se afla în dificultate. În fiecare săptămână se ducea cu bunica Emily la biserică și strângea fonduri pentru săraci și orfani. Florian fusese sportiv de performanță însă fără mari rezultate, acceptarea anabolizanților ducând la apariția unor mutanți care băteau recorduri după recorduri.
La cei patruzeci și doi de ani ai săi, Alan avea o experiență mare de viață. Ochii albaștri și pletele blonde mai păstrau ceva din inocența copilăriei. Cu toți banii pe care-i moștenise, alesese Second Life, singurul loc care accepta supraviețuitorii de pe urma pandemiei. Voia să plece cât mai departe și să uite realitatea aceea cruntă. Dar noua sa viața avea să devină un nou coșmar...

*

Alarma suna deja de cinci minute. Ținea ochii închiși. Întinse mâna după ochelari. Intră în panică. Nu erau acolo. Unde îi pusese? Inima îi bătea cu putere. Tremura. Realitatea nu aștepta decât o mică greșeală. Începu să pipăie obiectele. Ceasul rece. Era un ceas sau o bombă cu ceas? Lângă el, paharul. Oare ce conținea?… Veioza, ah, nu! Ar însemna sinucidere curată! Atingerea familiară a ochelarilor îl liniști. Totul reveni la normal.
— Bună dimineața, domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius. Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Același ca și ieri. Însă te rog să reduci numărul de voci. Iar când trec pe lângă vânzătorul de hamburgeri, pâinea să fie mai rumenă. M-am săturat de culoarea aia. Și nu uita domnișoara de la magazinul de dulciuri. Ridică-i un pic fusta. Și surâsul să fie mai larg…
— Programul a fost încărcat. Vă urez o zi minunată, domnule Jones.
Închise ușa și făcu primul pas. Holul strălucitor și curat. Liftul coborî silențios. Ieși în stradă. Vântul bătea ușor și legăna frunzele palmierilor. Mașini de lux. Acum trebuia să apară motocicleta. Blonda avea niște fese superbe. Tatuajul de deasupra îl scotea din minți: Kiss me! Se opri două minute. În fiecare dimineață se oprea. În fiecare dimineață încerca să se apropie. Însă implantul îl împingea mereu în cealaltă direcție.
Ajunse la vânzătorul de hamburgeri. De ce nu schimbase un pic și mirosul? Oricum, pâinea era mai rumenă. Și gustul parcă era diferit. Ajunse în dreptul magazinului de dulciuri. Roșcata îi zâmbi larg. Apoi se întoarse și se aplecă după niște produse. Fusta i se ridică dezvelindu-i coapsele perfecte. Zbrrr!
Ajunse la muncă. Se așeză pe scaun. Își slăbi nodul de la cravată. Intră primul client. Probleme cu nevasta. Programe diferite. El o înșelase. Și ea pe el. Cu cine? Nu știa exact. Pur și simplu schimbaseră programele. Divorțul era iminent. Al doilea client avea probleme de implant. Probleme emoționale. Era mereu în întârziere. Îi prescrise să rămână în casă și să aștepte. Câte două pastile de Torex din patru în patru ore. Sună la Second Life Corporation. Îi făcu o programare pentru operație.
Îl durea capul. Fusese o zi obositoare. Deschise fereastra. Kilimanjaro. La poalele muntelui nisipurile calde de la Costa Blanca. La doi pași, Las Vegas. În aer mirosea a ceai chinezesc. Da, era bun un ceai. Pauză. Ajunse acasă. Pauză.
— Bună dimineața, domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius. Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Același ca și ieri. Însă azi voi coborî pe scări. Vreau să o văd pe Marleen. Te rog să schimbi mirosul hamburgerilor. Și să fie un pic mai picanți. Nu uita domnișoara de la magazinul de dulciuri. Când se apleacă, să fie cu fața la mine. Să i se vadă sânii…
— Domnule Jones, articolul 5 din legea dreptului de intimitate prevede că…
— Bine, bine, am înțeles. Să i se vadă sutienul. Să aibă culoarea roșie. Am o poftă nebună de roșu. Să-mi facă cu ochiul.
— Programul a fost încărcat. Vă urez o zi minunată, domnule Jones.
Închise ușa și făcu primul pas. Holul strălucitor și curat. Se împiedică și căzu pe scări. Ochelarii i se făcură praf. Implantul încerca să se adapteze. Avea doar câteva zeci de minute. Panică. Alarma suna undeva. Inspectorii erau deja pe drum. Vaporizatorii erau pregătiți în caz de urgență.
Ieși grăbit în stradă. Implantul îi juca feste. Imagini suprapuse. Vântul bătea ușor printre construcțiile metalice. Roboți. Ba nu, mașini de lux. Roboți. Acum trebuia să apară motocicleta. Blonda avea niște fese superbe. Roboți. Fesele metalice îl scoteau din minți: Looser! Se opri două minute. Își frecă ochii. În fiecare dimineață se oprea. În fiecare dimineață încerca să se trezească la realitate. Însă implantul îl împingea mereu în cealaltă direcție.
Ajunse la vânzătorul de hamburgeri. Roboți. O pastă lipicioasă. Un gust oribil. Pâinea era mucegăită. Ajunse în dreptul magazinului de dulciuri. Roboți. Roșcata. Zâmbetul metalic îi îngheță sângele. Roșcata se întoarse și se aplecă după niște produse. Fusta i se ridică dezvelindu-i coapsele metalice. Looser!
Ajunse la muncă. Se așeză pe scaun. Își slăbi nodul de la cravată. Cravată? Implantul îl strângea de gât. Inima îi bătea cu putere. Tremura. Deschise sertarul. Perechea de rezervă. Intră primul client. Probleme cu nevasta. Programe diferite. El o înșelase. Și ea pe el. Cu cine? Nu știa exact. Pur și simplu schimbaseră programele. Divorțul era iminent. Al doilea client avea probleme de implant. Probleme emoționale. Era mereu în întârziere. Îi prescrise să rămână în casă și să aștepte. Câte două pastile de Torex din patru în patru ore. Sună la Second Life Corporation. Îi făcu o programare pentru operație.
Îl durea capul. Fusese o zi obositoare. Deschise fereastra. Kilimanjaro. La poalele muntelui nisipurile calde de la Costa Blanca. La doi pași, Las Vegas. În aer mirosea a ceai chinezesc. Da, era bun un ceai. Pauză. Ajunse acasă. Pauză.
— Bună dimineața, domnule Jones. Este ora 6.07 a.m. Indicele Second Life este de 97%. Temperatura mediului ambiant: 23 grade Celsius. Factorul luminozitate: 5. Factorul umiditate: 32%. Nivelul de puritate al aerului: 6. Care este traseul dumneavoastră?
— Au reparat scările?

---

Notă: traducerea în engleză a acestei povestiri a obţinut o Mențiune de Onoare la concursul L. Ron Hubbard Writers of the Future, trimestrul 4, anul 2021, Hollywood, S.U.A. Acest concurs la care participă mii de scriitori din întreaga lume este, după spusele organizatorilor, "Cel mai durabil și influent concurs din istoria SF și Fantasy". (https://www.writersofthefuture.com/enter-writer-contest/). Juriul, extrem de exigent, este compus din scriitori de marcă ai literaturii SF (https://www.writersofthefuture.com/writer-judges/).