Cu toții suntem imposibili pentru toată lumea cu excepția unui singur individ, îmi spune poeta asta a cifrelor care publică versuri exacte într-o revistă internațională de ipoteci și nevoi personale, neglijându-le pe ale mele. Tu pentru cine ești imposibilă?, o întreb într-o limbă necunoscută care se întâmplă să fie limba ei, ascuțită ca a lui Rimbaud și fierbinte ca a lui De Maupassant. Își scoate buzele din cafea, privește o rază care îi cade exact pe verdele ochiului stâng și apoi mă privește pe mine: pentru tine. O aprob în limba mea, care deseori rezultă a fi a lui Blasco Ibáñez și Goya și nu înțeleg cum de strămoșii mei au aterizat în Balcani. Ai cunoscut bărbați deciși să nu te considere imposibilă?, o întreb iar. Da, îmi zice, de la o noapte la alta, ca într-o carte pe care ar fi scris-o Balzac dacă ar fi fost un cretin. Dar tu ai cunoscut femei decise să nu mai fie imposibile de dragul tău? Desigur, îi zic în limba lui Dickens deși ea m-a întrebat în cea a lui Dante. Toate populează lumea mea și doar una lumea asta. Tu, care scrii versuri cu procente rimate și metafore bursiere, nu mi-ai putea calcula numele ei? Ba da, îmi zice, dar pentru asta va trebui să mă rogi într-o limbă pe care să o inventezi doar pentru mine. Cât timp?, o întreb. Două zile și cinci sute de nopți, îmi răspunde ca într-un cântec al lui Joaquin Sabina și intră înapoi în povestea de pe șervețelul acestei cafenele minunate din Toulon exact când un ospătar îmi ia pixul și mă dă afară în șuturi pentru că stau de o oră să beau un sfert de cafea.