În spatele unui depou de tramvaie s-au iubit prima oară Miha cu Mihai. În versuri, că de restul nu auziseră. Ploua aproape cu zăpadă, era un frig din acela de nu dai niciun pinguin afară din casă. Ea n-avea familie și cămin, el tot așa, numai că nici grai n-avea și chiar mult mai puțin. Mut și surd din naștere, îi făcea versuri Mihăi cu mâna pe inimă și cu lacrimi în colțurile ochilor. Ea era plouată toată la propriu și la figurat și mai și tremura ca un ac de seismograf în Japonia. Mihai o plăcea de mult timp, din canalele Gării de Nord, așa cum și ea îl plăcea, dar de când cerșeau pe peroane. Nu se aștepta să îl găsească tocmai în Pajura și, mai ales, să primească așa versuri frumoase de la el. Emoționată până la pielea trupușorului ei murdar de luni de zile, îi făcu și ea versuri, să se iubească, că nu era nimeni care să-i vadă și să-i dea pe mâna gaborilor pentru măscări în public. El nu înțelegea nimic, nu auzea și nici pe buze nu știa să citească, lipsise la orele de descurcat cu necazul pe care i-l dăduse Dumnezeu. Dar felul cum se mișcau buzele Mihăi, tremurul ochilor ei și scărpinatul timid prin găurile bluzei soioase de trening îl făcură să înțeleagă iubirea. Și îi plăcu. Și se simți mai bine, i se făcu un pic mai cald și mai uită de foame. Din ziua aceea în care se iubiră prima oară sunt nedespărțiți Miha și Mihai. Așa îi stă bine unei povești de dragoste. Au fost îngropați de Serviciile Sociale ale primăriei de sector unul lângă altul marțea următoare. Un vatman îi găsise morți de frig la miezul nopții. Se pare că mai apucaseră să se iubească de câteva ori: Miha era plină de poezie pe trening iar Mihai avea ambele mâini puternic încrucișate peste inimă.