Cel mai bun fotograf din lume de doamne și domnișoare face poze cu aparatul stricat. E o cutiuță soioasă în carcasă de piele de culoarea untului, cândva albă, cu obiectiv minuscul și ciobit, orb din cauza patinei timpului și a indiferenței. Fotograful îl ține, totuși, la gât ca să pară un profesionist. E o cameră Leica de pe vremea Marii Uniri. De dus la ochi n-o duce niciodată; face poze cu ea agățată ca și cum ar fi parte a corpului său sau legitimație de serviciu. Pentru poze îi sunt suficienți ochii. A învățat să facă cele mai bune poze doamnelor și domnișoarelor adolescent fiind, în tufele de pe malul gârlei din sat. Nu știa și nici nu încercase să fotografieze altceva. Se pitea cât era vara de lungă printre poalele verzi și bogate ale naturii și se holba la zânele satului care se scăldau. Era un sat binecuvântat din punct de vedere al frumuseții feminine. Parcă se întindea un concurs de miss univers pe ulițe, la căminul cultural, la clacă sau pe gârlă ori de câte ori se găseau câteva localnice să se adune. La scăldat scoteau toată splendoarea din ele și se lăsau trase nemaipomenit în poză din tufișuri. Cel mai bun fotograf din lume de doamne și domnișoare începuse să realizeze cât e de bun atunci când le povestea amicilor ce văzuse iar aceștia, fără excepție, închideau ochii și vedeau și ei totul de parcă ar fi fost cu fotograful în tufe, la admirat curbe explozive, picioare îmbătătoare și străluciri de carne, păr și dinți. Pentru că, nu știu cum să vă spun, dar cel mai bun fotograf din lume era întrecut cu mult de cel mai bun povestitor, aflat în aceeași persoană, dar în inimă. Fără de acesta, fotograful nu s-ar fi născut. Și nici această mărturisire care, din păcate, nu mai știe numele niciunei zâne din gârla de la începutul anilor '80.