Zborul de la Dublin la Lisabona înghite două ore și-un pic. Aproape două sute de oameni au ca unic univers acest Airbus. Până să decolăm mă împrietenesc cu o stewardesă spaniolă pe nume Noelia. Prietenia noastră durează deja de două minute și se întinde de la "welcome aboard" al ei până la "hola" al meu. I-am ghicit naționalitatea din ecuson și din chipul măsliniu. Mi-a zâmbit în limba protocolului aerian iar eu i-am răspuns în cea a imaginației masculine. La cinci minute după decolare mă întreabă de unde sunt. O las să ghicească. Reușește dintr-a patra încercare și îmi zice că sunt singurul român de la bord. Bănuiam, îi zic. Cum așa?, mă întreabă. Sunt călător profesionist, explic eu, cu o grimasă îngâmfată. Zâmbește și mă face să văd instantaneu livezi întinse de portocali în zâmbetul ei. Îmi amintesc pe loc și fără introducere de muza care m-a făcut să scriu și să vând sute de povești erotice în anii '90. Tipul de lângă mine încearcă să se bage în vorbă. Îl fac să tacă, am o lovitură de cot fulgerătoare, mișcare prinsă de la Bond, James Bond. Noelia nu mai zâmbește. Acum râde. Devenim prieteni intimi când mâna ei dreaptă mi se oprește pe braț spunându-mi, în limbajul inechivoc al mâinilor de femeie, că îmi aduce să beau ceva tare. Refuz zicând, cu accentul meu plin de propuneri indecente, că m-a îmbătat deja privirea ei mediteraneană cu accente maure. Are degete lungi și un inel cu rubin în formă de infinit. Se asortează perfect cu tensiunea hormonală dintre noi. Asta nu zic eu, ci ea. Ne înțelegem din emoții. Dăm piloții afară din cabină și ne iubim la zece mii de metri, pe pilot automat. Ne prăbușim în largul golfului Bizcaya, nu departe de Biarritz. Pilotul automat uitase să-și facă treaba, cu ochii la noi, iar noi uitasem să ne oprim. Sfântul Valentin ne-a făcut imediat consilierii lui. Ne petrecem verile la Lisabona și toamnele la Dublin. Călătorim întotdeauna în cabina piloților și ne prăbușim de fiecare dată cu același sentiment al lucrului bine făcut.