Numele. Îl spui și îl auzi de atâtea ori! Uneori, te întrebi de ce porți acest nume. Poate ar fi bun un ritual, ceva, când să îți alegi numele. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, ar fi un obicei prost. Pentru că te-ai afla în situația să conștientizezi că se apropie momentul și atunci te vei gândi numai la asta. Și dacă am conștientiza totul, înainte cu mult de ar fi fost să se întâmple, care ar mai fi farmecul trăirii. Așa că las această uimire în zona aceea a temelor despre care nu este bine să cauți răspunsuri pentru că rămâi captiv. Acolo am pus și partea aia cu "Ce a fost înainte de început și ce e dincolo de Univers?" Știți și voi, chestiuni care te fac să te simți un grăunte.

Deci, mă numesc Iulică. Port un nume fără vreo prețiozitate. Aproape că nu are nici origine dacă n-ar exista teoria aia care spune că toate vin de undeva. Sau nici nu există asemenea teorie? Am douăzeci și nouă de ani, vârstă pe care mi-o port de ceva vreme pentru că nu reușesc să mă obișnuiesc cu ideea vârstei care ar fi să urmeze. Îmi amintesc că, prin anii '80, am făcut o socoteală și mi-a rezultat când voi avea treizeci de ani. Atunci mi-am zis "Eu pot să țin timpul pe loc!" Și, cum nu sunt prea mulți care îți verifică vârsta și prea puțini cei cărora le pasă de asta, am ales să bat un cui în fila calendarului din ziua când am împlinit douăzeci și nouă de ani. Și nici că am mai înlocuit calendarul ăla. Doar l-am mutat de câteva ori. Am scos cuiul din perete, cu grijă, fără să scot cuiul și din calendar, și l-am bătut altundeva. Unde este, îmi place să știu doar eu. Locuiesc într-o casă pe care am cumpărat-o luând un credit pe o durată de trezeci și unu de ani. Nimic întâmplător. Mi-am zis că e un act de curaj să iei un credit care este mai bătrân decât tine. Căci, spre deosebire de noi, creditele au viața în sens invers- se nasc bătrâne și pier în chinurile facerii. Puteam să îmi cumpăr un apartament, dar detest spațiile mici și nu-mi place vecinătatea aia care nu este despărțită de un gard și nici acel "bună ziua" spus unui așa zis cunoscut.

Locuiesc aproape de centrul orașului. De acasă și până la cafenea ( vă voi spune mai târziu despre cafenea) fac doar câteva minute mergând pe jos. Sunt câțiva pași. I- am numărat de câteva ori. Sunt între o mie patru sute și o mie cinci sute. De câte ori am numărat mi-a rezultat alt număr. Am obiceiul acesta, să număr. Cred că tot prin anii '80 l-am căpătat. De pe vremea când așteptam trenul, cuminte, lângă mama mea. Avea ea grija asta, că trenul nu stă după noi. Și ajungeam în gară cu vreo oră înainte să plece trenul. Așa că în timpul ăla număram. Orice!


Aveam un trecut atunci când m-am hotărât să nu-l duc cu mine. Am fost șef de fermă timp de 13 ani. Toate mergeau bine, dacă privim lucrurile așa cum sunt ele puse în codul acela, nescris, al binelui lumesc. Dar, simțeam că mă sufoc. Ziua avea 24 de ore despre care aș fi putut intui, cu mare precizie, ce se putea întâmpla. Și cam toate erau guvernate de o monotonie încât banalul aproape că era anunțat de ceasul deșteptător, în fiecare dimineață. Foloseam pe vremea aceea un ceas deșteptător din acelea vechi. Cumpărat de la vechituri. Mi-a părut un ceas trist. De aceea l-am cumpărat. Nu știam că funcționează.
- Să știți că funcționează. L-am și uns în interior. Mi-a spus vânzătorul, în timp ce îl potrivea, întorcând cheile din spatele lui.
- Este și deșteptător?
- Da, răspunse, arătându-mi care cheie se folosește în timp ce pe ecran o limbă roșie se rotea. Auziți!
Un zbârnâit, mai mult de cât o sonerie, dar nici că nu i s-ar fi potrivit altceva.
Îl am și astăzi, dar nu-l mai folosesc. Are locul lui pe noptieră. Acum mă trezesc la aceeași oră, indiferent la ce oră adorm.
Dar, să revenim la cele despre care vă spuneam.
Pe atunci, rutina zilei era asta: trezit, drumul până la fermă cu un autobuz al societății, aceeași călători, colegi de serviciu. Ajuns la birou, ce să vă mai plictisesc, știți cum e, sau măcar vă puteți imagina. Absolvent al unei facultăți agronomice, specializare horticultură, am reușit destul de repede să găsesc loc de muncă. Și domeniul se revigora după ce, aproape 15 ani fusese cam uitat. O sincronizare bună, aș spune. Am terminat facultatea exact atunci când era mai multă nevoie de specialiști. Bineînțeles, ca în toate domeniile, practica ne omoară. Eu am avut șansa să găsesc la fermă oameni pasionați. Fără prea multă carte, dar care știau locurile, clima, cum și ce, cam despre toate plantele autohtone.
- Iulică, zici că te cheamă? Păi, ai venit să rămâi sau după o lună, două pleci? Ca să știu...
- Da.
- Da, ce? mă întreba cel căruia o să-i spun mereu nea' Tică. Avea 62 ani când l-am cunoscut. Nu știu dacă și el a bătut calendarul în cui, dar știu sigur că, anul trecut când fost pe la el, părea că timpul îl ocolise. Era la fel de zâmbitor și prietenos. Poate nu la fel de sprinten, dar m-am prefăcut că nu bag de seamă.
- Da, Iulică mă numesc. Și da, am venit să rămân.
Pe atunci nu știam că va veni vremea să plec. Ba dimpotrivă, primele luni le-am trăit cu entuziasm total. Venise primăvara, totul era în floare. Apoi vara, toamna... Ce să mai spun? O minunăție!
Când s-a încheiat sezonul a fost cam deprimant. Erau magaziile pline, dar zilnic se goleau. Cererea era mare. Prin luna decembrie nu mai aveam mai nimic de lucru. Atunci am pus în aplicare un plan. Într-o magazie mai veche, care era goală, am montat cu nea' Tică și trei băieți (vorba vine băieți, dar așa se obișnuia să ne numim, că erau oameni la casa lor, cu copii la școală) niște rafturi pe care am pus lădițe. Am dezvoltat o mică fermă de ciuperci. Investiția era minimă și aveam de lucru.
- Omului să-i dai de muncă, că fără ocupație l-apucă gândurile, zicea nea' Tică.
- Pe mine mă apucă și așa, îi răspundeam. Dar dorm mai bine.
- Păi vezi!