agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 146 .



Povestea e asa
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Proteas ]

2024-08-12  |     | 



Povestea e așa

Înainte, înainte de tot și toate cele făcute de om.
Înainte de țări, înainte de mări, înainte de orașe, blocuri și case.
Înainte, când nu era țipenie de om, când nu erau animale, dinozauri, păsări, pești sau alte vietăți.
Înainte, demult, când nici cuvântul nu era cuvânt, nici vântul nu era vânt și nu prea era mare lucru în jur, pe pământ. Atunci a fost lumina.

Lumina așa cum e ea și o știm acum, așa era și atunci. Nu era mai strălucitoare, nu era mai colorată, nici mai albă, nici mai mare, era la fel. Lumina era lumină și se întindea cât vedeai cu ochii. Și se tot întindea și se tot întindea până nu mai putea. Și s-a întins lumina și s-a tot întins până într-o zi când a ajuns la un munte.

Munții existau.

Lumina era mare. Muntele era mare.

Lumina s-a gândit ce să facă. Era obosită, se întinsese destul de mult, avea mușchii încordați - muntele era destul de înalt, masiv, părea și el încordat.
Lumina știa că poate să-l treacă, dar nu se grăbea nicăieri.
S-a mai gândit puțîn. S-a apropiat de munte, s-a învârtit pe la poalele lui; obosise și mai mult. Atunci i-a venit o idee. Ce bine ar fi să găsească un loc întunecat în care să-și închidă puțin ochii. Ce bine ar fi să se odihnească, apoi să-și continue liniștită drumul.

S-a uitat ce s-a uitat în jur, dar pe unde își aruncă ochii era lumină. S-a uitat în pădurea de pe munte - această se luminase. A găsit o peștera în munte, s-a uitat prin toate cotloanele peșterii, dar dintr-o dată peștera s-a luminat. A găsit un bolovan, l-a ridicat cu greu și când s-a uitat sub el - era lumina.

Tot căutând și căutând, obosise mai mult. Furia a cuprins-o cu totul. Simțea cum vine în valuri, îi simțea izvorul în minte și în corp și peste tot, îi venea să-și smulgă pielea de pe ea și să o arunce în foc. Se simțea că o rana deschisă care urlă după ajutor, dar vântul îi fură toate cuvintele și îi deschidea rana tot mai mult. Furie. Un vulcan. Nu înțelegea nimic. De unde vine, unde se duce, de ce nu poate sta pe loc. Era în derivă, fără control, fără direcție, fără resurse, doar ea. Așa cum fusese mereu.

A dat ocol iar prin pădure până a ajuns la o salcie. S-a ghemuit la trunchiul copacului și salcia și-a lăsat crengile la pământ și a acoperit lumina cum a putut mai bine. Înghesuită în trunchiul salciei, acoperită de crengi și frunze, lumina a început să-și șoptească. Ce și-a zis nu auzit nici salcia, nici vântul, nici gândul.

Lumina - nu o căutăm noi oare peste tot, în toți oamenii, în toate locurile, în toate faptele? Ce e oare mai greu, să-i dai luminii tale puțîn întuneric sau să o lași să obosească căutându-l? Simți când lumina ta caută întunericul? Simți oare când ea are nevoie de un repaus și își caută culcușul? Înțelegem oare că și lumina are nevoie de întuneric și că una fără cealaltă nu pot exista?

Jucăușe, umbrele au ieșit din crengile și frunzele salciei. Au văzut lumina ghemuită la pământ, epuizată, șoptind mereu și s-au uitat curioase în jur. S-au îngrijorat, știau că lumina are nevoie de întuneric și au început să-l caute. Știau că lumina trebuia să se odihnească și ar fi putut să doarmă mult mai bine în întuneric. Întâi s-au uitat peste tot pe unde se uitase lumina mai devreme. Peștera era mai întunecată și plină de umbre, bolovanul dăduse și el încă o umbră, toți copacii din pădure aveau câte o umbră - toate s-au unit și au început să caute întunericul.

Umbrele, pline de energie, au urcat muntele și când au ajuns în vârf au răsuflat ușurate. Întunericul era după munte. Nu au stat pe gânduri, s-au vorbit, și-au adunat toate forțele și s-au grăbit să ajungă la salcie. Au coborât de-a valma muntele, țipând și urlând, chiuind și cântând.
Lumina, care stătea sprijinită de trunchiul salciei, a tăcut brusc. Auzea gălăgia din jur, auzise cântecele umbrelor, auzise că întunericul se întinde după munte - a simțit cum furia s-a ghemuit la loc înăuntrul ei. A dat frunzele și crengile la o parte și pentru o fracțiune de secundă a văzut umbrele care veneau să-i aducă vestea, dar imediat acestea au dispărut.

De atunci, lumina nu face altceva decât să cutreiere pământul până obosește. Apoi, își găsește culcușul pe unde apucă și își trimite umbrele să caute întunericul.

Nu e om care să știe când s-a întâlnit lumina și întunericul, dar sunt foarte mulți care au auzit umbrele șoptind despre întuneric.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!