Plec devreme deși nu vreau să ajung nicăieri. Mă grăbesc să-mi amintesc că sunt viu o dată în plus, o zi în minus. Nu există oră de plecare, timpul s-a culcat și el pe furiș, eternitatea l-a obosit. Orașul e negru iar somnul locuitorilor ei și mai închis la culoare. Eu cobor din casă mai alb decât un om de zăpadă cu deficit de hemoglobină. E pace pe străzi. Războiul din mine a anunțat și el armistițiu. De asta plec așa devreme, pentru pace afară și armistițiu înăuntru. Traversez un curcubeu nocturn, insomniac și el. E din două culori doar, ca și mine: roz și foarte roz. Noaptea, culorile au altă ordine de idei, ca și ceasurile. Dezordonat sunt doar eu, nu suport ordinea firii, așa că trag cu ochiul la lumea nopții și văd enorm, neașteptat și mulțumitor. Paznici însângerați scot gunoiul din spital; un polițist de proximitate galactică încearcă să aprindă luceafărul; poeți fără portofoliu caută rime prin tomberoane; asasinul de serviciu în cartier așteaptă pe la colțuri balerine în șomaj; opt mâțe își numără viețile rămase pe garduri de sârmă creață profund electrificată. Atât. În rest nu mai văd nimic. Ajung nicăieri, așa cum îmi propusesem și am de gând să zăbovesc aici inclusiv viața următoare. Se vede deja răsăritul într-un nou punct cardinal, abia inventat de mine: al cincilea. Ca de obicei, lumina e pe punctul să strice tot. Viața nu e altceva decât ficțiune bazată pe fapte reale, îmi zic și cobor de pe planeta asta în care echilibrul natural e aiurea: timpul pe care îl trăim e mult mai puțin decât cel pe care îl murim, iar asta e inacceptabil dacă uităm de pacea și curățenia dimineților.