agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1880 .



Viața între două trenuri
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mushatin ]

2005-10-17  |     | 



Vieți între două trenuri

Noapte luminată de o lună aproape plină. Așa arăta gara CFR din Roman în
ajunul sărbătorii Sfintei Parascheva. Ca de obicei, de cum se întunecă, peroanele încep să fie populate cu ființe ciudate. Oameni fără casă, copii fugiți de acasă, trăgători din pungi cu prenandez.


Un creștin ortodox, cu speranță în Dumnezeu. Așa zice că este un om care șade pe unul dintre scaunele de pe peron. Un copil, care este cu el, se joacă pe dalele peronului. Nu arată prea bine bărbatul. Ponosit îmbrăcat, cu pleoape obosite, parcă marcate de lacrimi. Avea să îmi confirme acest lucru. Roua de suflet prea mult a curs din ochii săi. Soarta i-a fost potrivnică, în asemenea fel, încît doar credința în Dumnezeu i-a mai rămas. A lucrat, tîmplar, la Fabrica de Mobilă. Pînă prin 1991 sau 1992, cînd, zice el, a venit Petre Roman cu restructurarea. S-a trezit fără rindea și fără fierăstrău. Uimit a fost, atunci cînd terminase profesionala credea că meseria aia pe care o învățase, uneori cu pumni în cap de la maiștri năbădăioși, o să îi ajungă să trăiască o viață. Nu una oarecare, ci una așezată, cuminte, la locul ei. Pe cei cinci copii și i-a botezat, creștinește, așa cum a putut. Mai cu mult, mai cu puțin, pruncii trebuiau aduși în credința Domnului.
Acum stă la Grajduri. Spune asta cu rușine și năduf. Șapte oameni într-o încăpere. Rușine îi este, dar numai într-o doară. Că el a muncit o mare parte din viață și acum s-a trezit că locuiește acolo unde, odată, mugeau vacile. De cînd a fost dat afară de la Mobilă, rostuiește viața familiei muncind cu ziua. Era să scriu „cu viața”. Poate nu greșeam. Deapănă în continuare povestea omul nebărbierit, avînd în ochi disperarea. Supărat pe toate și toți, purtînd un surtuc ponosit, care, totuși, dă dovadă de respect față de ceremonia la care la se va duce, tatăl celor cinci copii aflați, cu toții la periferia Romanului, reazemă banca de lemn aflată pe dalele de granit. Pardoseala parcă seamănă cu aceea din Gara de Nord, acolo, unde, odinioară, oprea Orient Exprexul, convoi al confortului și luxului. El va avea, acum, parte de odihna unei călătorii spre Iași într-un vagon din clasa de jos, merge la sărbătoarea Sfintei Parascheva. Vrea de la viață să trăiască numai puțin mai bine. Pentru că s-a săturat să se mai uite la toți prin mîneca cămășii zdrențuite..
Copilul zburdă prin fața băncii pe care stăm. Tatăl îl privește trist. Știe că nu mai este tren spre dimineață. Îl întreb ce va face. Ridică oarecum nedumerit, din umeri. Se va duce înapoi la Grajduri. Acolo, unde nu se află decît tristețe și suspin. Îl las, îi spun să aibă încredere în Cel de Sus. Tot mîhnit a rămas.

Pauză de suflare

Am rămas aproape singur pe peron. O femeie mătură, alene, ceva resturi aruncate pe pardoseală. Mai schimbă ceva vorbe cu o altă persoană. Mă duc spre cîrciuma din capătul dinspre Bacău. Aici, frumos spectacol. Opt, că i-am numărat, cîntă de-a valma. Vorbesc la fel. Limbile și înțelegerile nu mai au rost. În fond, oamenii se distrează. La gară. Foarte bine, treaba lor. Mai trebuia să mă duc, așa, ca omul. Mi-a cerut paznica de la closet zece mii pentru un pipi. Am rîs, i-am dat, fără de chitanță, o monedă de cincizeci de bani.
După ce am ieșit afară, la aer, m-am uitat spre cer. Luna arăta rotundă. Mașinile masive, uruind, treceau pe autostradă. La un moment dat, s-a așternut liniștea. Nici măcar difuzoarele celor de Turnul de Control nu mai annțau chestii de genul „6666666 intră la doi marfă”. Și, atunci, am auzit greierii din iarbă. M-am mirat, era o seară de toamnă tîrzie.

Copilărie printre șine

Reveneam spre peronul principal. Metalicul sunet din difuzoare s-a făcut din nou auzit. A intrat, pe linia doi, minunea albastră, care venea de Iași și mergea, hăt-încolo, spre Bicaz. Am căscat gura, amintindu-mi de rapidul roș-alb de acum cîteva decenii, care fornăia la fel din motoare, numai că, întotdeauna, trăgea la linia întîi.
O poveste spusă de un ceferist în cele ce urmează. Prin Bacău trebuia să treacă prezidențialul tren. Coordonatorul de la Turn a refuzat să îi dea liber parcurs pe linia una, pentru că nu se putea. Așa că mecanicul a oprit, cuminte, garnitura plină cu demnitari, pe linia a treia, și a așteptat semnalul verde. Consecința? Mecanicul a fost dat afară și transferat la condus locomotive cu aburi în fabrici și uzine.
Pe peronul de la doi, pe una dintre bănci, o mogîldeață de om. Poartă niște raiați rupți în genunchi și o căciuliță de sub care strălucesc doi ochișori albaștri. Intru în vorbă cu el și aflu că e fugit de acasă. De ce, îl întreb, și îmi zice că s-a supărat pe maică-sa. Nu îl bate, dar l-a pus să aibă grijă de mîncarea de pe aragaz și el voia să se joace cu băieții de pe uliță. E din Tansa, de lîngă Dagîța. Nu e prima oară cînd o șterge de acasă. „Am fost plecat de vreo zece ori”, spune puștiul, foarte sigur pe el. Nu știu dacă trebuie să îl cred. Îmi dă și amănunte. Odată a fugit la Arad, la mătușa lui, Vraja Lăcrămioara. Două luni a stat la ea. Altădată a fost la Mangalia, i se făcuse de plajă și de valuri. Odată a fost prins de inspectori, zice el, la Iași. L-au dus la un centru pentru minori, dar a șters-o repede de acolo. Prea e obișnuit cu libertatea. Mă întreabă dacă sînt și eu vreun inspector. Află că sînt de la ziar și studiază cu interes legitimația. Aduc din nou vorba despre hoinăreală. Cum se descurcă cu mîncarea atunci cînd pleacă prin lume? Cere de la oameni. Tare îi place să meargă cu trenul, noaptea călătorește ghemuit pe plasa pentru bagaje, aia de sus. Îl întreb cînd are de gînd să se întoarcă acasă, părinții lui trebuie să fie tare îngrijiorați. Mîine, zice el. Iar de părinți nu își face griji prea multe, s-au obișnuit cu disparițiile lui. Poate se va duce din nou la școală. E în clasa a patra, are 11 ani. Știe să scrie frumos, se laudă el și îmi pictează numele și prenumele. Scrie și numele învățătoarei. Se așează apoi șmecherește cu un picior sub el și îmi luminează fața cu un laser dintr-o brichetă. A furat-o de la maică-sa, numai că nu mai are gaz. Îl întreb dacă nu îi este frig, că s-a lăsat rece afară. Nu îi este, are patru pulovere pe el. Și apoi, se poate încălzi dacă se joacă. Găsește el cu ce, aici prin gară. Se mai cocoață pe poduri, privește luminile de lîngă șine, închipuindu-și că merge cu trenul.

Familia Bairam

Sînt opt la număr. Rromi cu toții. Stau grupați și privesc cu precauție în jur, de parcă s-ar teme de ceva. Nu cerșesc, de altfel nici nu ar avea de la cine, peronul a devenit pustiu. Intru în vorbă cu ei și aflu că merg la Iași, la sărbătoarea Sfintei Parascheva. Să capete cîte ceva de pomană, doar acolo, pe 14 octombrie, e raiul cerșetorilor. Sînt din Bacău și fac parte din aceeași familie. Cu asta se ocupă, cu cerutul. Cel mai mic are opt ani, cel mai mare zice că are 28 de ani. El, cel mare, are un fes tras pînă pe sprîncene, iar plodul de opt ani, împreună cu altul, care spune că are 11 ani, stau înfofoliți într-o pătură. Bairam le spune pe numele de familie. În rest, sar cu gura să se recomande și din învălmășeala de glasuri rețin un Cornel, un Vasilică, parcă un Sebastian și o Mirela. Mă mir de înfățișarea ei băiețoasă. E o mogîldeață, dar susține sus și tare că are 15 ani.
Cum e cu cerșitul? Cum să fie, ca peste tot. Dacă omul are milă, le dă, dacă nu, se culcă flămînzi. În Bacău au casă, stau undeva la „Licurici”. Dar nu prea fac ei purici pe acolo. Strîng mai mulți bani dacă merg cu șatra. Cel mic își face de lucru cu un casetofon. Dă drumul cam tare la sonor și se alege cu o vorbă țigănească de stropșeală din partea lui Bairam cel mare. Le fac fotografii. Se înghesuie țipînd de bucurie să se tragă în poză care mai de care. Cel mare a plecat la casa de bilete să vadă cînd au tren spre Iași. Se întoarce cam amărît, pînă dimineață la șase nu e rost de plecat. Dar sînt obișnuiți, vor dormi prin gară, găsesc ei un cotlon. Apar și pungile „de tras”. Îi întreb dacă au aurolac. „Nu, măi nene, spune Bairam cel mic, de unde dracu’ să mai iei aurolac, nu se mai găsește. Sau, dacă vînzătorii au, nu îți mai dau, că îi ceartă patronii. Proști patroni, măi nene, doar le dai bani, nu ceri pe gratis”. Cei mai mari au fiecare punga lui, din care trag adînc în piept. Cei mai mici se gudură, doar-doar vor primi și ei o gură de prenandez. Nu prea se îndură frații și verii să renunțe la aburii amețitori, totuși trebuie să le dea și țîncilor să tragă în piept. Þine loc de mîncare și parcă nici oboseala nu mai e atît de mare. Și mai ține de cald, nu ar încăpea toți opt într-o singură pătură.
Le fac iarăși fotografii, pe bordura din fața barului, cînd apare un tip lemn de beat. Se uită la mine și mă ia la rost. „Bă, fraierilor, spune bețivanul, ăsta v-a dat ceva bani? Că el cîștigă dacă vă dă poza la ziar!” Cel mai mic dintre Bairami se repede cu gura la el, a prins curaj după cîteva duști trase din pungă. „Lasă-ne în pace, ce te doare pe tine capul, mă, nene?” Cam greu, dar machitorul o ia din loc.
Apare un personaj care face parte din lumea de noapte a trotuarelor din fața gării. Îl recunoaște pe Bairam cel mare. „Auzi, îl întreabă el pe băcăuan, nu ne știm de la corecție, de la Tîrgu Ocna?” Bairam zice că da. A făcut cîțiva ani în spatele gratiilor. Dar nu a dat nimănui în cap, a furat, de asta a căzut mesa. De cînd s-a apucat serios de cerșit nu mai dă cu jula, la pușcărie e tare nasol.
A cam venit vremea să se aciueze și ei prin sala de așteptare. Cei mici au cam amorțit de la prenandez. Îi însoțesc pînă pe peron. E la fel de pustiu, primul tren vine de abia peste vreo două ore. Doar un cîine dă tîrcoale șinelor, ațîțat de pîlpîitul luminilor verzi și roșii care străjuiesc șinele.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!