Deschise ochii după un somn lung, cu vise, care de care mai agitate. Îl durea capul îngrozitor.
Soarele era deja pe cer anunțînd o zi călduroasă, la fel ca și cea de ieri.Zilele parcă se repetau după un tipar anume.Cele două pastiluțe de dimineață și un pahar cu apă făceau mereu începutul zilei.Se ridică din pat și avu senzația că plutește. Plutea defapt de citeva luni. Medicamentele îl făceau să simtă că plutește între două lumi complet diferite. Nu, nu era nebun. Îi confirmase acest lucru chiar medicul. „Sindrom de suprasolicitare”. Cam pompos i se păruse atunci a suna ...Cu odihnă și ceva medicamente totul va reveni la normal. La fel ca înainte. Dar el nu mai avea răbdare. Nici nu era ferm convins că avea nevoie de tratament. Cine nu a suferit în viața lui măcar o dată, o depresie? Fie ea cît de mică. Se uita la cutiuța cu medicamente de pe noptieră. Ar putea și fără ele. Medicul nu îl cunoaște așa de bine cum se cunoaște el. Știe foarte bine care îi sînt limitele.
Zîmbi în colțul gurii.
„Dacă ai venit la mine înseamnă ca ai simțit ca ai nevoie de ajutor. Și bine ai făcut. Cei mai mulți cred că se vor descurca singuri sau și mai rău, așteaptă să treacă totul de la sine”.
Acum se simțea singur în fața sorții. Nu îi mai făcea plăcere absolut nici un lucru.Aproape că uitase cum este să te bucuri de viață. Nu îi mai vedea rostul.
Se uită din nou la cele doua pastile mici și albe pe care le ținuse vreme de citeva minute strîns în mînă. O cutie întreagă i-ar aduce probabil liniștea. Dar ce folos? Nici chiar moartea nu-l mai interesa...I se părea atît de absurd totul.
Și soarele ăsta care răsărea în fiecare dimineață...
Cîndva, o rază de soare îl făcea fericit. Dar de ce nu și acum?
Epuizase demult răspunsurile la astfel de întrebări.Acum simțea doar teamă. O teamă ce nu și-o putea explica nici chiar el. Avea prieteni, dar cum să le spună așa ceva?. L-ar fi etichetat imediat ca avînd grave probleme de sănătate mintală. Și poate că l-ar fi trimis la un medic psihiatru. Odată chiar se gîndise să își întrebe prietenii dacă i-ar putea recomanda un psihiatru bun. Ce glumă bună le-ar fi părut!
Statisticile spun că anual din cauza depresiei se sinucid 160.000 de oameni. Cel puțin așa citise de curînd într-o revistă. Cum oare nu observă nimeni ca acei oameni sînt depresivi?
Și cum de sînt atît de mulți? El nu a întîlnit nici unul. Dar la urma urmei nici pe fruntea lui nu scrie: „depresie; sub tratament!”
Luă de pe măsuță paharul cu apă. Avea gura uscată așa că bău toată apa. Nu îi mai rămase pentru medicamente dar le putea lua și mai tîrziu...nu era nici o grabă.
O amețeală puternică îl cuprinse din nou și ca să scape de ea se întinse la loc în pat. I se păru din nou că plutește. Ar fi vrut să doarmă, la urma urmei era weekend. Se lăsă pradă somnului. Defapt continuă să plutească pînă cînd adormi...și visă că era fericit...că soarele răsărea pentru el în fiecare zi și acest lucru îi era suficient pentru a simți în viața sa bucurie. Nu îi mai era deloc teamă...
Apoi din nou pluti și știu că revenise iar la realitate. Se ridică încet, scoase din cutiută două pastile și pentru împlinirea visului , le înghiți cu puțină apă. Dormi pînă seara, iar ziua se sfîrși cu încă două pastiluțe mici și albe... și din nou senzația de plutire...