agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7489 .



Micul cercetaș lombard
proză [ ]
pentru copii
Colecţia: poezii pentru copii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Edmondo_de_Amicis_ ]

2005-12-18  |     |  Înscris în bibliotecă de Tiberiu Juganaru



În 1859, în timpul războiului pentru eliberarea Lombardiei, la câtea zile după bătălia de la Solferino și San Martino, unde francezii împreună cu italienii i-au învins pe austrieci, într-o frumoasă dimineață de iunie, un mic pluton de cavaleriști din Saluzzo înainta la pas, pe o cărare singuratică, spre pozițiile inamice, explorând cu atenție locurile pe unde treceau. Plutonul era condus de un ofițer și un sergent. Toți priveau înainte, în depărtare, fără să clipească, muți, pregătiți ca de la o clipă la alta să apară printre copaci uniformele albe ale avanposturilor dușmane. Tot mergând așa, au ajuns lângă o căsuță țărănească, împrejmuită de frasini. În fața ei, singur- singurel, un copil de vreo doisprezece ani, își cioplea cu un cuțit o ramură, ca să-și facă un bastonaș; de la o fereastră a casei, atârna un steag mare, tricolor; dar înăuntru nu mai era nimeni, căci țăranii, după ce puseseră drapelul la fereastră, fugiseră de teama austriecilor. De îndată ce i-a văzut pe călăreți, băiatul a aruncat bețigașul și și-a scos bereta. Era un băiat frumos la înfățișare, îndrăzneț, cu ochii mari, albaștri, cu părul blond lăsat în plete: purta cămașa descheiată de i se vedea pieptul gol.
- Ce faci aici? l-a întrebat ofițerul, trăgând hățurile calului. Cum de n-ai fugit împreună cu familia ta?
- Eu n-am familie, răspunde băiatul, sunt un copil găsit, al nimănui. Muncesc cât pot pentru cine se nimerește. Am rămas aici ca să văd cum e războiul.
- Ai văzut trecând austrieci?
- Nu. De trei zile.
Ofițerul stătu puțin pe gânduri, apoi se dădu jos de pe cal și lăsându-i pe soldați acolo, cu fața spre inamic, intră în casă și se sui pe acoperiș. Casa era joasă; de pe acoperiș nu se vedea la prea mare distanță.
- Ar trebui să mă urc în pom, spune ofițerul, dându-se jos de pe acoperiș.
Chiar în fața bătăturii se ridica un frasin, foarte înalt și mlădios, care-și legăna vârful ramurilor în albastrul cerului. Ofițerul se uita când la copac când la soldați, se gândi puțin și apoi dintr-o dată îl întreabă pe băiețaș:
- Tu ai vedere bună, ștrengarule?
- Eu? îi răspunse băiatul. Eu văd vrăbiuța de la o poștă.
- Vrei să fii bun să te sui în vârful copacului?
- În vârful copacului de acolo? Într-o clipă sunt sus!
- Și o să fii tu în stare să-mi spui tot ceea ce vezi tu de acolo, de sus, dacă sunt soldați austrieci pe acolo, nori de praf, puști strălucind în soare sau cai?
- Bineînțeles că o să fiu în stare.
- Cam ce-ai vrea tu, ca să-mi faci serviciul ăsta?
- Ce să vreau? se uimi băiatul și zâmbi. Nimic. Frumoasă treabă, n-am ce zice! Ei!...să fi fost pentru nemți, cu nici un chip nu m-aș fi învoit; dar pentru ai noștri! Eu sunt lombard.
- Bine. Urcă iute sus, dacă așa stau lucrurile.
- O clipă să-mi scot ghetele.
Își dădu jos ghetele, își strânse cureaua de la pantaloni, își aruncă bereta în iarbă și îmbrățișând trunchiul de frasin începu să se cațere.
- Dar fii cu băgare de seamă! exclamă ofițerul, cu intenția să-l oprească, cuprins, parcă, de o teamă neașteptată.
Băiatul se întoarse să-l privească întrebător, cu ochii lui frumoși, albaștri.
- Nimic, spuse ofițerul, du-te sus, urcă!...
Băiatul se cățără sus, ca un motan.
- Priviți drept înainte! le strigă ofițerul soldaților.
În câteva clipe, băiatul era în vârful copacului, încolăcit pe trunchi, cu picioarele printre frunze, dar cu pieptul descoperit, iar soarele îi strălucea în auriul pletelor sale blonde. Abia îl mai zărea ofițerul, atât de mic părea acolo sus.
- Uită-te drept înainte, cât poți mai departe! strigă ofițerul.
Băiatul, ca să vadă mai bine, își luă mâna dreaptă de pe copac punând-o streașină la frunte.
- Ce vezi? îl întreabă ofițerul.
Băiatul își plecă fața spre el, și făcându-și pâlnie mâna, îi răspunse:
- Doi oameni călare pe șoseaua albă.
- La ce distanță de aici?
- O jumătate de milă.
- Se mișcă?
- Stau pe loc.
- Ce mai vezi? îl întreabă ofițerul, după o clipă de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită la dreapta, apoi spuse:
- Lângă cimitir, printre copaci, se vede ceva strălucind. Par a fi baionete.
- Vezi oameni?
- Nu. S-or fi ascuns în grâu.
În clipa aceea un șuierat de glonț foarte ascuțit trecu sus de tot prin aer și pieri în depărtare, în spatele casei.
- Coboară, băiete! țipă ofițerul. Te-au descoperit! Nu mai vreau nimic altceva decât să cobori!
- Mie nu mi-e teamă! îi răspunse băiatul.
- Coboară! repetă ca un ordin ofițerul... ce mai vezi la stânga?
- La stânga?
- Da, la stânga.
Băiatul se aplecă puțin spre stânga, dar în aceiași clipă, un alt suierat și mai ascuțit, mai jos decât primul, spintecă aerul. Băiatul tresări puternic ca de un fior.
- Fir-ar să fie! exclamă el. Cu mine au ce au de împărțit!
Glontele trecuse foarte aproape de el.
- Jos! strigă ofițerul pe un ton de poruncă și în același timp înfuriat.
- Imediat mă dau jos, îi răspunse băiatul. Dar copacul mă apără, nu vă fie teamă. vreți să știți ce e la stânga?
- Ei da, la stânga, dar coboară odată! îi răspunse ofițerul.
- La stânga, strigă băiatul cu pieptul plecat în partea aceea, unde este o capelă, mi se pare că zăresc...
Un al treilea șuierat furios trecu pe sus și în aceiași clipă copilul fu văzut alunecând în jos, abia mai putându-se agăța de câteva ori de trunchi și ramuri, ca apoi să cadă brusc cu capul în jos și brațele deschise.
- Blestemați să fie! țipă sfâșietor ofițerul alergând într-un suflet la copil.
Băiatul se mai zbătu cu spatele pe pământ și rămase așa cu brațele desfăcute, cu fața în sus. Un șuvoi de sânge îi gâlgâia din piept, din partea stângă.
Sergentul împreună cu doi soldați au descălecat imediat; ofițerul s-a aplecat și i-a descheiat cămașa; glontele intrase în plămânul stâng.
- E mort! exclamă ofițerul.
- Nu, trăiește! răspunse sergentul.
- Ah! Bietul băiat! Viteazul nostru băiat! strigă ofițerul. Curaj! Curaj, copile!
Dar în timp ce el îi striga curaj și-i apăsa rana cu o batistă, băiatul făcu ochii mari și capul îi căzu într-o parte: murise.
Ofițerul păli și-l privi lung; apoi îi așeză capul pe iarbă, se ridică și rămase cu ochii la el; sergentul împreună cu cei doi soldați îl priveau de asemenea încremeniți, pe cînd ceilalți nu-și luau ochii dinspre partea dușmanului.
- Bietul băiat! repetă cu adâncă tristețe ofițerul. Bietul nostru băiat viteaz!
Apoi se apropie de casă, luă steagul tricolor din dreptul ferestrei și-l întinse ca pe un giulgiu deasupra copilului mort, lăsându-i fața descoperită. Sergentul așeză lângă mort ghetuțele, bereta, bețigașul și cuțitul.
Au mai stat câteva clipe acolo păstrând o tăcere deplină; apoi ofițerul, se spre sergent și-i spuse:
- Vom trimite ambulanța să-l ia de aici; a murit ca un adevărat soldat; îl vor îngropa soldații.
După ce rosti aceste cuvinte, printr-un gest, îi trimise o ultimă sărutare copilului apoi ordonă:
- Pe cai!
Toți s-au suit în șa, plutonul s-a format imediat și a pornit mai departe.
Câteva ore mai târziu, viteazul băiat a primit onorurile funerare binemeritate.
La asfințitul soarelui întreaga linie a avanposturilor italiene se apropia de inamic și, pe același drum pe care trecuse dimineață plutonul de cavaleriști, acum înainta pe doua rânduri un batalion uriaș de bersalieri, cei care cu câteva zile în urmă, cu mare eroism, scăldaseră în sânge colina San Martino. Vestea morții viteazului băiat ajunsese în mijlocul soldaților aceia mai înainte de a-și părăsi tabăra. Cărarea ce mergea de-a lungul unui râuleț se afla la câțiva pași depărtare de casă. Când primii ofițeri ai batalionului au văzut trupul neînsuflețit al micuțului lombard întins la picioarele frasinului și acoperit cu steagul tricolor, l-au salutat cu săbiile militărește, iar unul dintre ei s-a aplecat deasupra malului plin cu flori al râulețului, a rupt câteva floricele și le-a presărat peste trupul viteazului. Atunci toți bersalierii, pe măsură ce treceau, rupeau flori și le lăsau copilului mort. În câteva minute băiatul era acoperit cu flori, iar ofițerii și soldații care treceau pe lângă el îi trimiteau toți un salut.
“Glorie ție, micuț viteaz lombard! Adio băiete! glorie și onoare, ție, copil cu plete de aur!”
Un ofițer îi lăsă decorația lui, un altul se duse să-l sărute pe frunte. Și florile continuau să cadă peste piciorușele lui goale, pe pieptul însângerat, pe părul lui bălai. Și el zăcea acolo în iarbă, învăluit în drapelul său, cu chipul palid și parcă zâmbitor, ca și cum ar fi știut de toate onorurile ce i s-au făcut și ar fi fost fericit că și-a dat viața pentru Lombardia sa scumpă.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!