Croitoria din colț e deschisă zilnic între 8 si 16. Trec în fiecare dimineață pe lângă ferestrele largi, rămase, ca din senin, neîmpărțite în compartimente de butic. E mare și în vitrină e pus un trunchi. Unul fără sâni, pe care este așezată o haină însăilată, fără mâneci, bleumarin, cu urme de cretă albă. Cel cu sâni se zărește printre perdelele transparente și orarul spânzurat, chiar în spatele unei tejghele. E gol.Sunt si câteva flori în ghivece de lemn, cu frunze pătate.
Am intrat din curiozitate. Nu e nimeni, de fapt, n-am văzut pe nimeni niciodată acolo, doar că acum , pentru întâia oară, am observat că nu-i lacătul pus.
Miroase a praf, a podele de ciment umezite…
Aștept. Aș fi vrut să am ceva de croit, sau de cusut, de strâmtat, mă rog, să fac ceva pentru croitoria asta uitată.
Mi-am înțepenit privirea pe trunchiul de femeie și am încercat, în puținul timp rămas până la ivirea croitorului, să ghicesc mărimea șablonului. Uf, nu m-am priceput niciodată la așa evaluări. Metrii, centimetrii, pentru mine sunt, chiar si neridicați la pătrat, ca un roi de albine. Despre cub ce să spun?
Plouă torențial, deodată. Mi-am dat seama privind din greșeală pe geam.
Șiroaiele fac lumina difuză si croitorul, se pare, nu-mi simte prezența.
Și chiar dacă vine, îmi dau seama ca nu știu ce aș putea să-l întreb. Poate de sănătate?
E bătrân, îmbrăcat în costumul la dungă, cu centimetru’ de pânză așezat prea strâmt în jurul gâtului.
Nu se aude decât ploaia.
Se face din ce în ce mai frig.
Trebuia să țăcăne o mașină de cusut, să cadă pe jos foarfeca, uneori si cutia cu bolduri face zgomot, iar semnele date de cretă...e imposibil să nu le auzi.
Nu mi-am luat umbrela.
Îmi atrage atenția, în spatele mesei-tejghea, un scaun șubred, cu tapițerie uzată.
Mă mut de pe un picior pe altul.
Pe perete e agățată, intr-o ramă subțire de lemn, o filă de calendar. E luna ianuarie, dar anul cred că e prins in ramă, pentru a se vedea peisajul cu munți înzăpeziți. Când a picat ziua mea într-o marți? Habar n-am. Am uitat.
Pereții nezugrăviți au prins, în colțul cu tavanul înalt, pânză de păianjen.
Fac doi pași mai la stânga. Culmea, mă simt timidă, temătoare, ca și când, dacă aș trage cu ochiul în spatele peretelui despățitor, de care e lipit un dulap cu rafturi goale, maron, aș produce o indiscreție sau cine știe ce aș putea declanșa. O alarmă. Să înceapă să țiuie spărgându-mi timpanele.
Mă joc involuntar cu nasturele al treilea de la haina de iarnă pe care abia aștept s-o lepăd pentru a o schimba cu pardesiul vernil.
Se rupe. Îl scap. Se izbește cu zgomot de mozaicul tocit și se rostogolește sub masa-tejghea. Tresar si inima începe să-mi bată puternic.
Mă aplec, dar nu-l zăresc și nu cred c-aș putea renunța tocmai acum.
Pipăi cu mâna și-l simt rotund și lucios.Îl strâng în palmă și mă ridic.

E bătrân, îmbrăcat în costumul la dungă, cu centimetru’ de pânză așezat prea strâmt în jurul gâtului. Zâmbește.
---- Cu ce vă putem servi, domnișoară?
---- Știți, eu…Eu…Eu aș dori, dacă se poate, să-mi puneți la loc nasturele acesta căzut. Știți, plouă și sunt departe de casă. N-aș vrea să mă pătrundă ploaia prin locul rămas liber în dreptul inimii…Cât mă costă?