agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-21 | |
8
Orașul, plin de baruri, își ocrotea bețivii, jertfele lui anonime, ca pe o dobândire pe care o considera de nedesprins de sine. La rândul lor, aceștia se retrăgeau, profilactic, dinaintea realității fiecăruia dintre ei, ca și cum ar fi fost prigoniți. Veselia autosugestionată rănea tăcerea aproape muzicală dimprejur și aceste răni păreau a nu se mai vindeca niciodată. Bandajate când de noapte, când de lumină, rămâneau deschise, martore ale unui cancer social. Bețivii se plasau împotriva tuturor, considerându-se a fi singurii apți pentru a înțelege situațiile individuale, singurii care aveau timp și soluții pentru celălalt, care deloc interesat ar fi dorit să facă bine oamenilor... Aceste sentimente și le trăiau cu sinceritate, dintr-o exhibare a unei sensibilități suferinde, a unui handicap conștientizat și nemărturisit, tensionat însă între adevăr și ascundere. Bețivii atacau chipurile perindate pe la câte un televizor spânzurat modern de tavan, iar, în răstimpuri, se mai gândeau ce se mai gândeau și le spuneau acelora cum ar trebui să facă pentru a scoate odată țara asta la limanul făgăduit de toți cei cărora li se oferea prilejul unor astfel de apariții publice! Toți filmații de ocazie propovăduiau optimismul, peri-odizarea strictă a problemelor României, ieșirea dintr-un ma-rasm economic socotit a fi conjunctural, când acesta este strict o problemă de organizare, fără soluții în interiorul acestui popor. Toți participanții la discuții inventate, pentru a mobila un spațiu mediatic, împărțeau cu generozitate în stânga și în dreapta soluții. La un moment dat, văzând că vorbitorii de la televizor o țineau tot pe a lor, se puneau vitejește pe cântat, responsabil, melodii din arsenalul patriotic, foarte rar de dragoste sau cu măscări. Amenințau cu paharele în aer pe toți cei care ar îndrăzni să se împotrivească în vreun fel destinului măreț, fantastic, pe care-l va avea, cu siguranță, România... Într-un târziu, mulțumiți de propriul aport în ceea ce privește viitorul sfintei patrii, se duceau să se culce, despărțindu-se, cu greu, unii de alții, dându-și întâlnire din nou la baricadă pentru zilele care urmau să vină, lungi și ane-voioase, precum zilele unei epidemii. Acum, nu le rămânea decât banala întoarcere la propriile familii, unde, cel mai probabil, nici aici nu își găseau înțelegerea și aprecierea cuvenite, familii dominate de neveste preocupate mereu de lucruri prostești și mărunte, insensibile la idealurile sacre, fără auz pentru clopotul deșteptării naționale, care bate continuu în venele alcoolizate, chemând la marele efort comun, la salvarea țării pe care au lăsat-o strămoșii bețivilor, doar ei fiind astăzi capabili să audă această chemare, deși nu mai pot face nimic pentru că sunt atât de neînțeleși, izolați și dezbinați... Sătul și iritat de aceste imagini, Marin Petreanu credea că nu a fost deloc întâmplător faptul că istoria a început pe aceste meleaguri de vis, în sensul trăirilor onirice, prin tăierea viilor. După două mii de ani, oare ce ar mai putea să fie tăiat într-un proiect de viziune națională? Poate că timpul care ne desparte de sănătatea reală, de responsabilitate, de vocația istorică de a ne delega mereu vinile unii altora. Pentru mai toate idealurile istorice, românii și-au făcut nevoile în drum... Pe de altă parte, atunci când personajul nostru observa lucrurile, cu atenția specifică unui adolescent, românii erau consumatorii unei epoci în care îți era rușine să mai ai succes, indiferent de domeniu. Succesul era doar o ali-mentare a imbecilității. Atenția românilor părea a fi stimulată numai de cele mai joase produse. Cu toate acestea, vedea că existau argumente pentru a crede că poporul român avea posibilități să iasă din imbecilitate, cu condiția să nu și-o pre-pare ca pe un aliment și să devină astfel organic dependent de ea! Nu era departe de această ultimă etapă, înaintea disipării ca popor, depindea numai de cât va dura în timp nebunia. Românii plecau din istorie fără nici o părere de rău... Marin Petreanu considera că ar fi bine, terapeutic, să se îndrăgostească de ceva, să-și pună un lanț împrejur, care să-l țină legat de o realitate pe care urma să și-o aleagă el singur, să dedice câte ceva din aceste trăiri unui sentiment abstract. Putea să fie chiar și o femeie, realitatea de lângă el începuse să expire plictiseală, părea că nu este posibil să mai aibă nevoie de el. Această realitate își ajungea sieși. Înstrăinat de propriul timp, Marin Petreanu își recăpăta viața prin dorințe simple, păreri și judecăți ocazionale. Parcul orașului era singurul spațiu pe care îl căuta, restul locurilor unde ar fi putut să meargă nu erau decât ruine ale unui prezent evitabil, construit după chipul și asemănarea vremurilor și oamenilor corespondenți acestora. Prin ceea ce construise acolo, Brâncuși salvase așezarea de la inutilitate. Sculptorul dăduse localității un sens, altul decât acela al unei banale crescătorii de oameni. Îi plăceau aleile pierdute în direcții fără rost, peste care se aruncau frunzele înaintea și în urma cărucioarelor pentru copii, ultima bucurie pe care o puteau oferi ochilor tineri cu trupul lor mort, romantic, foșnitor. Pe acele alei văzuse cele mai roșii frunze uscate, probabil înroșite atât de mult prin simpatie cu soarele care cădea după conturul fragil al caselor cu acoperișuri de tablă, casele țiganilor de peste Jiu. Copacii se vedeau a nu fi fost niciodată sădiți organizat, crescuseră într-o dezordine naturală. Dacă ar fi fost plantați de către om, cu siguranță că ar fi existat măcar în vreun loc un aliniament, pentru că așa este omul, vrea mereu să alinieze ceva, să echilibreze, să se vadă, să se știe că a trecut pe acolo cineva priceput, creator de ordine... Este dovada puterii, inteligenței și priceperii sale. Dovada faptului că își închipuie toate acestea, că poate să-și finalizeze proiectul asupra naturii. Omul se simte dominat de aceasta și atunci încearcă, fragmentar, să o ordo-neze, ca o ieșire la îndemână dintr-un complex minor. Brâncuși împărțise în două un crâng de copaci, apoi au venit edilii și au betonat potecile gata găsite. Aceste drumeaguri fragile suplineau acum pe cele ale copilăriei sale, cele din Alimpești, porțiuni de lume din care își amintea, cu exactitate, detalii de tot felul, în cele mai precise focalizări, unde și cum creștea un smoc de iarbă, sau unde tot încerca, de ani de zile, câte o piatră să iasă definitiv afară din pământ, să se integreze mișcării timpului și lumii, pentru o clipă de atenție din partea cuiva. Acest Brâncuși părea a fi fost un mare golan! Să facă el în așa fel, încât să găsească lumea modernitatea în ceea ce sculptase! Câtă frumusețe și ce păcăleală estetică! Ce sens a putut el să dea modernității! Cum a negat-o, și nu oricum, chiar ca întemeietor al ei! Petreanu își vedea semenii mergând și privind ieftin, străini de importanța locului, neutri față de acel parc din Târgu-Jiu. Chemării mersului prin frunze nu îi puteau opune nimic. Ele erau un rug veșnic neaprins pe care veneau toți să își jertfească nostalgiile, o jertfă pe care nimeni nu o mai primea. Un oraș fără forme de cult se salva doar aici, în parc. Cerul se topea metalic, dar numai pentru a arăta încă o dată refuzul de a-i primi pe ei, vizitatori impuri ai acestei vieți. Tristețea lui Petreanu nu locuia în nimeni și în nimic, nu se ascundea deloc într-o altă tristețe. Spre cer, nu se uita, îi părea definitiv pierdut. Credea că oamenii îi inventaseră zeii numai pentru că înțeleseseră că altfel nu au cum să îl parcurgă, să îl supună curiozității lor. Și unde nu pot ei să fie, acolo trebuie, obligatoriu, să le fie zeul… Iar această frică de moarte fusese responsabilă cu scâncetele abia născute ale zeilor, scâncete de naturi deferite, ritualice pentru practicile comune ale vieții primitive, culturale, psihologice chiar. Oamenii nu puteau să facă nimic altceva decât ce făcuseră până atunci, sufletele lor aveau mereu aceleași comenzi. Evoluția era doar a obiectelor. Și peste tot își descopereau moartea. Poate că și așa se născură, prin urmare, zeii. Pentru a-i ajuta pe oameni, pentru a-i salva de la această moarte, constatată întruna, dedusă pentru sine, înlocuibilă numai cu acea convingere că zeul te așteaptă, că oferă o altă viață la schimb, coparticipativ la dorința ta de a trăi veșnic. Oamenii vechi constataseră că întreaga viața este făcută din reguli. Așa că nici zeilor nu le-ar strica niște reguli! Să aibă ce ne da înapoi… Procesul Verbal dintre părți se va numi religie, morală etc. Marin Petreanu era sătul de regulile de aici, orice întreprindere era formată și direcționată de reguli, altfel nu ar fi fost acceptată de către comunitate... Lui nu-i mai trebuiau și regulile cerului, pentru că nu avea de gând să umble prin cer sau să întocmească ceva pe acolo. Cerul îi părea absurd în cazul în care ar fi fost perceput ca fiind altceva în afară de spațiu simplu, fizic. Cine să locuiască un spațiu în care materia este infimă, cine altcineva decât iluziile și temerile oamenilor? Ar fi fost cu adevărat frumos, tentant, ca măcar cerul să nu fi fost robit de norme. Mult mai incitant, dar deloc practic... Înțelegea că regulile cerului există pentru a fi trăite, prin transfer, pe pământ, esențiale pentru ordinea de pe pământ, un anumit tip de ordine. Însă aceste reguli ale spațiului ceresc se dovedeau a fi dintre cele mai drastice. Cerul nu-i compensa cu nimic personajului nostru nici măcar legăturile pe care acesta le avea cu materia, ca trăitor în materie, chiar sufletul lui părând a locui în materie. Nu știa daca acest lucru este real sau nu, dar cel puțin așa părea... Își spunea sieși: să vad eu că sufletul mi-ar putea locui și în cer și atunci ar putea să fie vreo șansă pentru a crede… Dar nu, sufletul nu acceptă desprinderea de trup, iar acest trup este singurul de care sunt sigur. Îmi simt trupul, sunt sigur de existența lui. Nu sunt convins, însă, că tot ceea ce simt și înțeleg se face prin suflet. Mă percep prin trup, cu trupul conștientizez că trăiesc. Viața mea sunt eu. Omul e atât de mic, încât aproape nu există. Este sesizabil ca existență numai în relație cu alți oameni. Inclusiv importanța lui este tot relațională. Omul fără om nici măcar nu există! Petreanu, așezat cu fața spre timp, vedea că nu însemna mai nimic pentru Univers. Adică nu avea rost să facă nici măcar un pas, nu avea rost să se lege de nimic, aceste legături nu însemnau, cel mai probabil, nimic! Nici chemarea și nici vanitatea acestei vieți nu se evidențiau, nu durau mai mult decât durata în care foșnește o frunză. Așezat într-o parte față de timp, pentru a da și lumii o importanță anume, vedea că atât de puțin conta pentru semenii săi, încât nici lor nu avea sens să le înțeleagă diferit existența, decât ca pe un cântec, o sperietură, o atingere în zbor a unei crengi, o emoție furată... Poate numai timpul sufletului să fi avut vreo atingere cu timpul vremii și din asta să fi ieșit toate sensibilitățile meteo. Dar nici aici sensibilitatea nu era decât o altă acceptare, subconștientă, a inutilității. Ce poți să faci când, în loc de zăpadă, cerul aruncă doar ploaie? Și, în loc de tristețe, cade tot tristețe? Când Petreanu a înțeles că există încă un univers de norme care nu sunt de pământ, precum cele pe care le întâlnea în simpla viețuire a sa, specifice omului, atunci a simțit că pierduse și acea legătură care ar fi putut să fie între sufletul lui nevăzut și nevăzutul „cer”. Deși nu se vedeau, firește că ambele, sufletul și cerul, ar fi fost posibil să existe. Împărăția, dictatura realităților vizibile, imediate, era mult prea mare, dominantă, pentru a mai lăsa în om un spațiu suficient de existență a împărăției care nu se vede… Poate că acest spațiu ar fi trebuit să fie cucerit, smuls, celeilalte împărății și reinventat, cu lucru nou, cu reguli noi. Aceste realități de aproape nu necesitau un mare efort pentru a putea să fie împroprietărite, erau de același fel cu viața însăși. Și totuși se putea observa faptul că toate lucrurile importante se fac cu efort, adică efortul are legitimitate în desfășurarea vieții noastre... Realitățile, deși se succed, nu trebuie jurnalizate. Nici ele nu se lasă pe sine omenirii pentru a fi aflate până la capăt, își ascund mereu fondul, înțelesul, cedează doar câte ceva, fragmente, după care se întorc pentru a testa puterea de asimilare a omului. Când acesta nu a învățat nimic, atunci îl lovesc. El ar trebui să aibă posibilitatea de a accede la întreg. Altfel, ce rost i-ar mai avea zâmbetul, predispoziția mistică sau religioasă, puterea de a spera? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate