Fă curățenie în inima ta. Oferă frumusețea faptului neîmplinit. Sunt pregătită să primesc căldura îmbrățișărilor tale, mângâierile pe care le doream de mult. Te apropii și lași o picătură de rouă să învioreze trupul, cel obosit de atâta așteptare...să cadă acea picătură peste petalele ce s-au așezat la picioarele noastre. Primesc această căldură, de la tine...tu, cel care ai pus chemarea înaintea necunoscutului. Ai provocat un suflet ascuns să-și facă apariția. Acum își cere dreptul. Nu fugi! Cunoașterea pleacă din întuneric...tu dă lumină și adu la suprafață un cântec de dragoste...un cântec de iubire...o dorință uitată ce răscolește amintirile tinereții. E însetată și vrea iubirea...dorința necunoscută ei. Pune în brațele tale visul...lacrimile te roagă în tăcere să le lași să plece....să nu mai poposească în sufletele noastre. Dă-le un strop de fericire...fă să înflorească copacul....dă frumusețe crengilor prin culorile vii ale florilor....cheamă păsările și să le ascultăm cântecul...cântec ce te îndeamnă să iubești....să trăiești...!
Cu ochii închiși, te apropii cu mâna și atingi scoarța ridată a copacului...și cauți s-o înțelegi. Plimbi mâna ușor, să nu-ți rănești pielea și te gândești la lucrurile tale rămase în spatele tulpinii și la lumea de dincolo de privire. Lacrimi venind neștiute, umezesc ochii. Și simți cum apa curge printre riduri...în palmă, prin inimă, prin tulpină. Deschizi ochii și...prin pânza lacrimilor, vezi florile copacului proiectate spre cer...Le vezi cum se desfac pe rând... încet...una câte una...Sunt florile iubirii ce s-au deschis din toată inima...pentru noi...pentru dragostea ce ne-o purtăm...arătându-și frumusețea. Apoi, vântul adie ușor, scuturându-le de inocență. În vânt florile încep să se zbată...presimțind sfârșitul. Strângi pumnii și te gândești - prea repede i-a adus clipa înțelesul propriei existențe...!!! Altă pală de vânt răbufnește și mai duce cu ea alte petale. Firav cad și celelalte...pierzându-se prin aer sau căzând prin iarbă. Din nou...lacrimi pe buze. Tulpina e aceeași - ridată și la fel de rece. Izbești în ea cu sete. Apoi o strângi în brațe cu putere. Nu mai este nicio floare. În locul lor a rămas durerea...a rămas urma ce nu poate fi înlocuită de alte petale...ce nu poate fi înlocuită cu alte flori. Urechea, rămasă lipită de trunchi, aude întrebarea copacului: ,,Vrei să devii fruct, spune? Nu-ți mai plânge florile!!! Cu încredere...cu răbdare...cu dorință....cu speranță...ele vor apărea iar...vor rodi în copacul pe care cu drag îl susții...și-ți vor aduce bucuria în locul lacrimilor ce s-au așternut pe chipul firav...!!!’’ Lasă să intre lumina acolo unde întunericul a încercat să te pătrundă...dă voie culorii să se instaleze peste scoarța ridată a copacului...și vei avea parte de zâmbetul razelor de soare ce pătrund printre crengile copacului...aducându-ți frumusețea pe chip....liniștea în suflet..... netezind scoarța ce te îndeamnă să te gândești la câte râuri de lacrimi au trecut prin ea....