Stăteam întins în pat și citeam pentru a doua oară Kafka pe malul mării. Iubeam cartea asta și încă de la început am simțit că e ceva special cu ea, căci apăruse în biblioteca mea într-un mod tare neobișnuit. Era o zi extrem de rece pe la sfârșitul lui ianuarie; ieșisem mai devreme de la cursuri și, în ciuda gerului năprasnic, mie-mi ardea de plimbare așa c-am luat-o ușurel la pas prin oraș. Toată lumea era zgribulită și se străduia să ajungă cât mai repede la acel loc călduț și primitor ce se cheamă „cămin”. Timp de câteva ore bune am hoinărit de-a lungul străzilor căutând parcă ceva; un sentiment de neliniște mă cuprinse din senin, însă nu știam din ce cauză (bani în buzunar mai aveam, frig nu mi se făcuse încă, iar de rătăcit nici nu se punea problema); poate tocmai pentru că nu gaseam acel ceva. În cele din urmă frigul a reușit să-mi răzbată până-n măduva oaselor, iar când am început să nu-mi mai simt picioarele am decis să intru într-un magazin, poate-poate-mi mai reveneam puțin. Am trecut pe lânga mai multe, dar acel ceva nu-mi dădea voie să intru obligându-mă să-mi continuu drumul. Ajuns în fața unei librării m-am oprit brusc și am intrat, însă cu nici cea mai mică dorință de-a cumpăra vreo carte așa cum s-a întâmplat ulterior. Mergeam printre șirurile de cărți prefăcându-mă interesat de una sau de alta, mintea fiindu-mi cu totul în altă parte. M-am oprit la capătul unui raft iar mâna-mi a luat o carte la întâmplare (cu toate că gestul fusese foarte sigur) după care m-am îndreptat spre casă ca să o plătesc. Apoi am ieșit din librărie, ducându mă acasă. Abia după un duș fierbinte m-am dezmeticit și am realizat că ajunsesem în apartamentul meu (de fapt, nu era al meu, ci îl închiriasem cu un alt coleg de facultate care era acum probabil plecat acasă fiind sfârșit de săptămână). Mi-am amintit ca prin vis cum, intrând în librărie, am avut impresia că pătrund în altă lume unde nu eu eram cel care-mi controla mișcările corpului, ci altcineva, un păpușar puternic; mă simțeam într-adevăr ca o marionetă, însă nu puteam opune rezistență. Nu știam ce cumprasem așa că am înșfăcat geanta de unde am scos o carte cu copertă neagră (ce avea drept ilustrație malul unei mări), titlul fiindu-i scris cu caractere albe – Kafka pe malul mării. Autorul îmi era necunoscut; nu mai citisem până atunci nimic de Haruki Murakami. Am devorat în acea noapte fiecare pagină în parte savurând gustul enigmatic al tuturor evenimentelor. Făceam adesea mici pauze, căci lumina artificială becului nu prea-mi pria ochilor. Când am terminat cartea am rămas cu un sentiment de gol; aș fi vrut s-o iau de la capăt deoarece simțeam că golul îmi va fi umplut numai și numai prin lectură, doar prin retrăirea tuturor acelor întâmplări mai mult sau mai puțin bizare. Însă am adormit și am avut un somn profund, fără vise, de parcă m-aș fi coborât pe fundul unei fântâni.

Așa cum spuneam, reciteam certea întins în patul meu de acasă când, pe pervazul geamului larg deschis, poposi un porumbel negru. La început nu l-am prea băgat în seamă crezând că venise să ciugulească din firimiturile pe care le presăram adesea expre pentru păsări. Mă gândeam că ar fi fost un moment foarte nepotrivit ca Loki, motanul meu, să intre chiar atunci în cameră. Mi-am imaginat cum s-ar fi strecurat tiptil, fără cel mai mic zgomot, cu trupul aproape târându-se de pământ și cu vârful cozii puțin ridicat (ce mă ducea cu gândul la un radar), până la scaunul de lângă birou; ar fi stat puțin cu privirea în sus gândindu-se cum ar fi mai bine să procedeze; ar fi renunțat curând la planul de a se sui pe scaun (fiind destul de instabil), întorcându-se spre patul meu unde moliciunea lui ar fi amortizat orice sunet neprevăzut, cu toate că e un maestru desăvârșit în a-și prinde prada, mișcările lui fiind calculate aproape matematic (nu degeaba îl numisem Loki – pentru șiretenia și marea sa îndemânare); de pe pat, printr-un salt aproape imperceptibil, s-ar fi suit pe birou; aici ar fi încremenit instantaneu așteptând momentul potrivit de a se arunca asupra păsării. Nu-mi făceam griji că ar fi putut cădea pe dinafara geamului; era prea bun în astfel de situații. Am fost adus la realitate de un mieunat gros: Loki își făcuse apariția în pragul ușii. Se pare că simțise potențialul său prânz. Lucrurile au decurs așa cum îmi imaginasem, însă până într-un anumit punct. Ajuns pe birou, motanul se apropie la o mână distanță de porumbel. În tot acest timp, pasărea îl urmărise de acolo de sus, dar departe de ea gândul de a-și lua zborul; acum continua să-l privească sfidător de parcă motanul meu ar fi constituit o pradă pentru ea. Porumbelul se umflă deodată în pene iar Loki, speriat ca niciodată, îl scuipă arcuindu-se apoi țâșni ca o săgeată afară din cameră. Comportamentul ciudat al pisicii mă puse pe gânduri – niciodată nu mai reacționase astfel, nici măcar în fața unui câine (odată îl dusesem la țară și se luase la bătaie cu câinele bunicilor mei care venise să-i mănânce din porția lui de Wiskass). Asta m-a făcut să mă ridic din pat și să mă apropii de pasăre. Stătea foarte calmă, de parcă nimic nu ar fi putut-o atinge. Am luat-o cu ambele mâini fără ca ea să s opună rezistență. Părea foarte blândă, însă avea o strălucire stranie în ochi. Am vrut să o iau în casă, dar, în momentul în care am trecut-o dinafara înăuntrul camerei, porumbelul începu să se zbată și mă ciupi de mâna dreaptă; rana făcută îmi sângeră aproape instantaneu, obligându-mă să-i dau drumul. Luându-și înapoi locul pe pervaz, se liniști. Am dat fuga în baie la raftul cu medicamente ca să-mi dezinfectez plaga. Curgerea de sânge se opri repede și, ciudat, pe mână nu aveam niciun semn al vreunei traume (asta m-a făcut să cred că pasărea mă ciupise doar la suprafață). Am revent apoi în cameră unde porumbelul mă aștepta tot pe pervaz. Atunci am observat că la picior avea legată o foiță rulată. L-am luat din nou cu ambele mâini eliberându-l de „povară”. Aceasta fiind făcută, pasărea se aruncă în gol (țin să menționez că stăteam la etajul al doilea) fără a-și deschide aripile. La contactul cu pământul se petrecu inexplicabilul: porumbelul dispăru pur și simplu, se dezintegră, nu știu cum să spun altfel, rămânând în urma lui doar o pană neagră ce fu purtată departe de vântul ce se stârnise din senin. Năuc de ceea ce tocmai se petrecuse, m-am așezat imediat pe scaunul ergonomic al biroului. Gura mi se uscase , iar sub limbă aveam impresia că glandele salivare îmi secretaseră nisip. M-am dus la baie și mi-am clătit fața cu apă ca să-mi mai revin, apoi în bucătărie unde am golit o sticlă de un litru jumătate de apă minerală, bând-o pe nerăsuflate. După ce mintea mi s-a mai limpezit, am revenit în cameră. M-am aruncat în pat și am visat de nenumărate ori cele întâmplate.

*
Aparatul de aer condiționat din cameră mi se stricase cu trei zile în urmă și tot de atâtea zile nu puteam dormi din cauza căldurii înăbușitoare. De când mă știam nu mai fuseseră veri atât de secetoase și de caniculare ca cea din anul acesta. Din cauza temperaturii ridicate aveam tot felul de coșmaruri: fie visam cum blocul se topește prinzându-mă sub pasta de beton și asfixiindu-mă puțin câte puțin, fie niște mâini puternice care-mi trăgeau pe cap o pungă, fie mă visam îngropată în nisip pe plajă și un soare ucigător de fierbinte mă usca încetul cu încetul. Acum mă foiam în pat încercând să găsesc o poziție cât mai comodă așa fel încât, în același timp, o cât mai mică porțiune a trupului să ia contact cu patul sub care parcă se aflau cărbuni încinși. Aerul camerei, deși ferestrele erau larg deschise, era irespirabil și avea aceeași consistență ca și crema de caramel abia scoasă din cuptor. Groaznic! De asta urăsc vara! La căldură simt că o iau razna! În cele din urmă m-am ridicat din pat aruncându-mi privirea la ceasul de pe birou; cifrele roșii arătau 3:27 a.m. și 32oC. Am deschis ușa încetișor ca să nu-mi trezesc părinții care cu siguranță dormeau, ducându-mă la baie.
Încă un lucru pe care-l urăsc: să ma duc la baie în timpul nopții. Pâlpâitul inițial al neonului de dinainte de a se aprinde de-a binelea, acea lumină ce-mi amintește de convulsiile unui epileptic (aveam, din nefericire, un astfel de caz în familie) combinată cu reflexele bolnăvicioase aruncate de faianța crem a băii în acele fracțiuni de secundă, creează o atmosferă sinistră ducându-mă cu gândul la un film de groază în care un dereglat mintal desfigurat mă așteaptă după ușă ca să mă ciopârțească. Bârrr...! un fior de gheață îmi fulgeră coloana. Într-un final neonul a reușit să-și mențină fluxul de lumină neîntrerupt, iar eu am îndrăznit să pătrund în baie. Ochii mi se acomodau greu la lumină (într-adevăr, trebuia neapărat să-mi fac ochelari așa cum mă sfătuise mama). M-am spălat pe față cu apă rece și am simțit parcă sărutarea binecuvântătoare a unui înger, inoculându-mi instantaneu o vitalitate revoltător de plăcută. Ah, ce senzație minunată! Mi-am ridicat privirea spre oglindă ca să-mi cercetez chipul, însă neonul din spatele meu își reflecta lumina atât de puternic, de zeci de ori mai intensificată, încât fui nevoită să-mi închid pe loc ochii (chiar că aveam mare nevoie de niște ochelari care să-mi regleze vederea!). Totuși am reușit să-i redeschid, lumina revenind parcă la normal, oglinda arătându-mi același chip ca de obicei: același păr șaten tuns până la umeri, aceiași ochi verzi, aceeași bărbie ascuțită (à la Reese Witherspoon cum spunea tata) și aceeași pată maroniu-deschis sub formă de semilună pe obrazul stâng (numai eu și cei foarte apropiați mie îmi cunoșteau această particularitate; restul timpului îmi mascam pata cu fond de ten pentru că mă făcea să-mi simt fața ca o boltă cerească pe timp de noapte; mai lipseau stelele, râdea o bună prietenă de-a mea ca să mă tachineze, adică pistruii, și aș fi putut spune că am propria mea galaxie); sub ochi își făcuseră apariția niște cearcăne urâte de la atâta nesomn. Am luat o cremă și mi-am masat ușor pungile apoi am părăsit toaleta ducându-mă în cameră și băgându-mă în pat unde am adormit aproape instantaneu.

Imediat după ce Cecilia a stins lumina în baie închizând bine ușa în urma ei, în oglindă neonul se aprinse; însă nu lumina ca cel din baie adică răspândind lumină peste tot, ci numai pentru el, numai în interiorul învelișului de sticlă. Când Cecilia, în patul ei, adormi, neonul se stinse. Lucrul acesta se întâmpla ori de câte ori, în toiul nopții, fata venea în baie (însă numai și numai atunci). Cecilia nu avea de unde ști pentru că neonul din oglindă prindea viață doar după ce ea părăsea incinta și murea odată ce ea adormea. Înainte de a se stinge o ureche fină, cum e a mea, ar fi distins un geamăt de durere ce venea de dincolo de oglindă.

*
M-am trezit abia spre seară iar capul îmi vuia de o durere surdă, amortizată parcă de o cantitate considerabilă de vată. În mână mai țineam încă foița de hârtie luată de la piciorul porumbelului. Ceva mă îndemna să o citesc, însă altceva îmi spunea că ar fi mai bine să nu o fac, date fiind circumstanțele în care pusesem mâna pe ea. Totuși, într-un final, am desfăcut-o și, ca să înțeleg ce scria, fui nevoit să apelez la o lupă, căci literele erau de-a dreptul minuscule. Mesajul suna așa: În curând sufletul îți va părăsi trupul. Când cei doi Frați își vor arunca o ultimă privire în miez de zi, cerul ți se va întuneca în căutarea unei stele pe moarte, iar vârtejul te va înghiți de pe punte ducându-te în lumea Mea. Am citit de mai multe ori mesajul, dar nu prea avea noimă. Am înțeles doar că sufletul îmi va părăsi trupul, adică, probabil, voi muri. Mi am spus imediat că trebuie să fie o glumă proastă a cuiva care, având un porumbel obișnuit cu prezența oamenilor, a pus un astfel de bilețel la piciorul păsării dându-i drumul să se ducă unde avea să vadă cu ochii. Pasărea, zărind mâncare pe pervazul geamului meu, se opri (din nou, probabil) ca să mănânce. Lucrul ciudat era însă că nu o văzusem ciugulind nimic. Mai era apoi comportamentul ieșit din comun al lui Loki și dispariția misterioasă a porumbelului. Că veni vorba de motan, oare unde o fi? L-am strigat și imediat apăru în pragul ușii mieunând. Am continuat să-l chem să vină să se așeze lângă mine pe pat, dar nu îndrăznea să inre în cameră, continuând să miaune și uitându-se la mine cu niște ochi rugători. De obicei venea lângă mine începând să toarcă și alintându-se, scoțând din când în când un mieunat scurt și înăbușit. Nu l am putut determina să intre în cameră așa că m-am dus eu la el; l-am luat în brațe și ne-am dus în sufragerie unde am deschis televizorul așezându-mă confortabil într-un fotoliu. Loki mi se covrigi în poale începând să toarcă.

Schimbând de pe un post pe altul am nimerit la știri unde tocmai se anunța că peste patru zile, adică pe 29 iulie, un fenomen astronomic unic va avea loc – luna va persista pe cer până în jur de orele cinci după-amiaza. Moderatoarea explica faptul că acest fenomen avea loc odată la douăzeci și unu de ani și era vizibil doar de pe teritoriul țării noastre. După părerea mea, nu era ceva atât de ieșit din comun și nici la fel de spectaculos precum o eclipsă de soare; mai văzusem luna în timpul zilei, e-adevărat nu până după-amiaza atât de târziu. Ceea ce mă intriga era faptul că pe 29 iulie era ziua mea de naștere și, culmea, împlineam douăzeci și unu de ani. Așadar, acest fenomen avusese loc și în anul în care mă născusem eu. Crainica spunea că, în urmă cu douăzeci și unu de ani luna zăbovise la fel de mult pe cer pe data de 4 august, adăugând că acest fenomen nu avea o dată fixă și nu putea fi calculat de astronomi decât cu maxim o săptămână înainte de a se produce. Am schimbat apoi postul în căutarea vreunui film bun; negăsind nimic, am renunțat la televizor și, lăsându-l pe Loki pe fotoliu, am revenit în camera mea unde mi-am reluat lectura.

În drum spre cameră am realizat că părinții mei nu vor fi acasă de ziua mea. Erau plecați până pe 2 august într-o a doua lună de miere la Paris. Au vrut să mă ia și pe mine, însă am preferat să-i las singuri. Sunt sigur că mă invitaseră din politețe ca să nu mă facă să mă simt marginalizat în vreun fel, când, de fapt, voiau să fie doar ei și să-și facă de cap în capitala culturală a Europei. Oricum, eu urma să plec în toamnă la Paris căci obținusem o bursă de un an la Sorbona. În plus, părinții îmi promiseseră un voiaj de două săptămâni la Roma; trebuia să plec la începutul lui septembrie cu o vecină (foarte bună prietenă de-a mea) de la blocul de vis-à-vis, Lumière, și alți câțiva amici comuni. Avea să fie foarte frumos.

*
M-am trezit la amiază din cauza unei „legiuni” de vrăbiuțe care se certau de zor în castanul din fața blocului. Dacă n-ar fi fost ele cred c-aș fi continuat să dorm mult și bine. Ai mei știau că sunt dornică de somn, căci examenele din sesiune mă terminaseră (oricum, a meritat efortul, așa că nu aveau nimic împotrivă dacă dormeam douăzeci și patru de ore, șapte zile din șapte. Imediat ce m-am trezit, mi-am deschis mobilul care mă anunța că bateria era pe sfârșite. L-am pus la încărcat iar în momentul acela a început să sune în continuu – am primit vreo șaisprezece mesaje de la Miriam care, alarmată că am telefonul închis (lucru ce nu obișnuiam să-l fac) mă întreba ce am pățit, de ce nu răspund (era cam prăpăstioasă de felul ei și în ultimul mesaj îmi aducea la cunoștință că avea să anunțe poliția – o credeam în stare – dacă în viitorul apropiat nu o contactam). În fine, am apelat-o și, imediat ce a răspuns, a-nceput să țipe ca o isterică sunând exact ca mama când mă întorceam târziu acasă fără să o anunț pe unde umblam și dacă mai eram întreagă. Până la urmă s-a calmat și mi-a adus aminte să-mi fac bagajul din timp ca să nu mai pățim ca în anul precedent, când cu cinci minute înainte deplecare mi-am aruncat niște haine în rucsac (urma să plecăm peste două zile la munte cu încă două prietene ca să inaugurăm noua cabană a părinților Loredanei, să stăm vreo câteva zile ca apoi să ne-ntoarcem ca să-mi sărbătoresc ziua acasă). Încheie convorbirea într-un mod caracteristic ei, adică pe neașteptate:
-Știai că în ziua în care te-ai născut a avut loc un fenomen astronomic neobișnuit? Luna a persistat pe cer până la orele patru-cinci după-amiaza. Anul ăsta fenomenul se repetă și are loc pe 29 iulie, de ziua lui Raul. Cred că e un semn, zise ea în loc de la revedere foarte încântată și-mi închise; e-adevărat că-mi plăcea mult de Raul (la asta se referea când pomeni de semn), vecinul de vis-à-vis și speram ca excursia la Roma să ne apropie mai mult. Însă nu-mi făceam prea multe speranțe deoarece îmi spuse el odată că sunt cea mai bună prietenă a sa și că ține la mine ca la o soră. Asta mi-o spuse fără ca eu să-i împărtășesc adevăratele mele sentimente, într-un context oarecare.

Copilărisem împreună și nu exista persoană care să mă cunoască mai bine decât el. Nici măcar Miriam care, vorba aia, mi-era cea mai bună prietenă nu mă ghicea așa cum reușea Raul s-o facă. El putea să-și dea seama dacă sunt supărată sau mă frământă ceva după felul cum mă îmbrăcam, cum îmi aranjam hainele și accesoriile (spunea el că atunci când eram morocănoasă purtam o eșarfă în loc de curea și multe altele) sau cum gesticulam, știa dacă o mâncare nu-mi place după felul cum clipeam atunci când duceam furculița la gură și cum țineam tacâmurile în mână (nici eu nu-mi dădeam seama de astea, însă el îmi spunea că mă poate citi ca pe o carte deschisă) și e printre puținele persoane care știa de semiluna de pe fața mea. Încă din adolescență, când apar primele sentimente puternice de dragoste, mă fermecaseră ochii lui cenușii ce-i dădeau un aer de superioritate (față de ceilalți băieți pe care-i cunoșteam), dar și un aer visător. Era mereu deasupra tuturor prin replicile pe care le dădea (ca și acum, de altfel) și citea aproape tot timpul liber tot ce-i cădea în mână. Liceul l-am facut împreună și, culmea, am fost colegi de bancă. Acum urmăm aceeași facultate (de limbă și literatură franceză) și suntem și colegi de grupă. Mi-e greu uneori să-l văd în preajma mea si mă doare sufletul când îl văd zâmbindu-mi cu atâta căldură – el e prietenul tuturor. Sper totuși ca excursia la Roma să ne apropie.

Am revenit cu picioarele pe pământ trezindu-mă din reverie și mi-am facut ordine prin cameră, apoi mi-am făcut o cafea tare căci aveam nevoie de o minte limpede cât îmi făceam bagajul. A-ți face bagajul înainte de a pleca undeva e un lucru foarte dificil (cel puțin așa-l găsesc eu): trebuie să-ți iei de toate, dar, în același timp trebuie să iei cât mai puține lucruri ca să nu fie prea greu. Mi-am petrecut tot restul zilei punând și scoțând lucruri din rucsac. De fiecare dată când credeam câ am terminat îmi dădeam seama fie că uitasem ceva, fie că era prea greu și mai trebuia să scot din atâtea bulendre. Am dus o muncă titanică și, pe la miezul nopții, am reușit să termin. Între timp veniseră și părinții de la serviciu și, cu ajutorul mamei, am fost capabilă să sortez lucrurile utile de cele inutile, iar pe cele utile în lucruri-absolut-necesare și lucruri fără-de-care-aș-putea-totuși-să-mi-continuu-existența pe munte fără prea mari eforturi (clasificarea asta, îmi zicea mama, o învățase de la bunicul care fusese amiral și trebuia să aibă mereu bagajul pregătit).

Pe la ora unu mi-am amintit că peste patru zile (de fapt trei căci trecuse de miezul nopții) avea să fie ziua lui Raul. Am luat mobilul cu gândul să-l sun. Eram sigură că nu doarme la ora aceea mai ales că vedeam lumină la el în cameră. Telefonul sună de două ori, apoi îmi răspunde. Vocea lui era caldă ca de obicei:
- Hola, Lumière! (numai el îmi zicea Lumière) Cum se face de mă suni la ora asta? (l-am auzit cum zâmbește)
- Scuză-mă dacă te-am trezit, dar văzusem lumină și...
- Stai liniștită, nu dormeam, mă întrerupse el. Citeam o carte pe care neapărat trebuie s-o citești și tu. Acum spune-mi, cărui fapt datorez onoarea acestui telefon la acest miez de noapte? (l-am auzit din nou cum zâmbește)
- Uite ce e... am spus eu ezitând puțin. Peste două zile, ba nu, mâine plec la munte cu fetele și s-ar putea să n-am semnal acolo, așa că vreau să te felicit cu ocazia zilei tale: La mulți ani! O să-ți aduc ceva frumos de acolo.
Pentru câteva momente nu se auzi nimic la capătul celălalt.
- Ești bine? Am întrebat eu.
- Da, n-am nimic, numai că acum mi-am dat seama că voi sărbători de unul singur. Niciodată n-ai lipsit de la ziua mea. O să-mi lipsești, continuă cu o voce puțin schimbată. O să-mi lipsești mult de tot, repetă pe același ton.
La auzul acestor cuvinte am simțit cum mă lasă genunchii și un gol în stomac, așa că am fost nevoită să mă așez pe pat.
- Mulțumesc pentru urare! S-ar putea, când te întorci, eu să nu mai fiu aici. Acum te rog să mă scuzi, noapte bună! și închise telefonul.
Nu-i stătea în fire să se comporte așa și de aceea am început să-mi fac griji. A părut aproape intimidat ceea ce nu-l caracteriza deloc. Și ce era cu acel „s-ar putea să nu mai fiu aici” misterios? Totuși era destul de târziu și, la urma urmei, poate chiar dormea și a mințit ca să nu mă facă să mă simt prost sau, poate, l-am prins într-un moment nepotrivit.

*
Am avut senzația că un buldozer trecuse peste mine. Telefonul lui Lumière m-a dat cu totul peste cap și nu reușesc să realizez ce s-a întâmplat cu mine în acele clipe. Ce mi-a venit să spun că s-ar fi putut să nu mă mai găsească acasă?! Oare chiar biletul îmi era destinat mie și urma să mor în viitorul aproiat? Și cu restul mesajului ce era? Pentru prima dată în viață mi-am dat seama cât de fragilă e ființa umană. Până acum am reușit întotdeauna să țin totul sub control, însă biletul și împrejurările în care am ajuns în posesia lui m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Ceva era în neregulă, însă nu reușeam să-mi dau seama ce anume. M-am culcat în cele din urmă, dar sufletul îmi era bântuit de o neliniște inexplicabilă. Am visat:

Mă aflam pe strada din fața blocului. Ploaia abia se oprise iar luna abia se ivea dintre nori. Am stat și am privit cerul pâna când astrul s-a zărit în întregime. Era foarte frumos, la fel ca cel de pe fața lui Lumière. Lumina lui pală îmi mângâia chipul cu atâta dragoste încât m-am simțit învăluit de o căldură placută ce m-a luat pe sus și m-a dus undeva printre nori, pe un drumeag ce cobora. Mi-am dat seama că avea forma unei bolte iar eu mă aflam în cel mai înalt punct al ei. Am hotărât să cobor numaidecât s-o caut pe Lumière căci simțeam că era în pericol. Drumul era alunecos; nu-l vedeam, însă un al șaselea simț îmi spunea că era destul de îngust și că dacă aș fi făcut un pas greșit s-ar fi putut să fi căzut de acolo de sus dintre nori; trebuia, așadar, să pășesc cu mare atenție pe această cărare necunoscută mie, dar lumina lunii îmi dădea totuși certitudinea că avea să ajung teafăr înapoi pe pământ. Norii se dădeau din calea mea permițându-mi să vad întreg orașul. Lumea dormea, sau cel puțin așa aveam eu impresia. Tot coborând, am văzut pe o stradă mai lăturalnică un taxi care oprise în dreptul unui bloc; din el au ieșit două persoane: un el și o ea; cei doi se sărutară prelung după care el se urcă în mașină și plecă; ea îi făcu din mână pe chip zărindu-i-se un zâmbet plin de iubire și intră în scara blocului. Undeva mai departe, într-un apartament, pe fereastră am zărit un cuplu care făcea dragoste – pe chipurile lor se citea o fericire împlinită , desăvârșită. Am mai coborât vreo câțiva pași și, într-un parc, pe malurile unui lac, am remarcat alte două persoane, tot un el și o ea; el se afla de o parte a lacului, ea de cealaltă. Apoi se întâmplă minunea: cei doi o luară la fugă unul spre celălalt alergând pe apă; ea înainta ca și cum ar fi mers pe pîmânt, însă el, cu cât înainta, cu atât se scufunda mai tare. Apa îi ajunse până la gât în momentul în care ea îl prinse trăgându-l la suprafață; s-au îmbrățișat pecetluind totul cu un sărut. Vântul aducea pe aripile lui un sunet duios luându-i pe cei doi și ridicându-i sus-sus, în înaltul cerului până când dragostea lor se transformă într-o stea ce lucea cu mult mai frumos și mai tare decât luna.

M-am trezit în camera lui Lumière (ea nu era acolo) și, uitându-mă pe fereastră, mi-am dat seama că ajunsesem acolo coborând un pod asemeni unui curcubeu de noapte ce lega fereastra mea de a ei. Pe pervaz sări motanul meu care începu să miaune jalnic. Printre sunete se mai auzea ceva, o voce slabă, abia perceptibilă, care-mi spunea să mă duc numaidecât în baie. M-am conformat. Aici, pe întuneric, m-am trezit cu un obiect cilindric în mână, destul de mic, și am început să-mi mișc degetele pe oglindă ca și cum aș fi scris ceva. La un moment dat, în oglindă începu să pâlpâie o lumină. Era neonul din spatele meu reflectat în oglindă. În cele din urmă s-a aprins, dar, în acea lume rece a oglinzii acesta răspândea o lumină firavă care cu greu răzbătea prin întunericul ce părea a se lupta cu neonul care încerca din răsputeri să trăiască. Am vrut să-i dau o mână de ajutor (cum aș fi putut, nu știu), așa că am încercat să pătrund prin oglinda care, din nefericire s-a spart, iar eu m-am trezit in zgomotul cioburilor căzute pe dușumea. Undeva în casă, Loki dase, probabil, peste vreo floare de pe geam și sparse gavanosul. Nu-mi făceam griji, așa că mi-am continuat somnul.

Am ajuns înapoi în baia lui Lumière și o mână-mi era deja dincolo de oglindă; am intrat, până la urmă, cu totul și am avut senzația că mă scufund într-o apă rece de munte, dar imediat am realizat că sunt în cealaltă lume, în lumea oglinzii. Neonul abia mai pâlpâia, iar întunericul, asemeni unei amibe, încerca să ne înghită pe amândoi. Simțeam cum aerul băii se răcea tot mai mult și cum porțiunile învăluite în întuneric începeau să înghețe, cum încep să îngheț și eu, când, cu ultima sa scânteie, neonul strigă: „Ia-mă de mână și nu-mi da drumul! Am nevoie de tine!” Era vocea lui Lumière. Bezna ne învălui cu totul, însă, cu un ultim efort, am dus mâna pe neon, șoptind: „Și eu te iubesc, Lumière...” Neonul se aprinse instantaneu alungând din toate colțurile și cea mai mică urmă de întuneric. Atunci am observat că nu mă aflam în reflexia băii lui Lumière, ci într-o încăpere ai cărei pereți erau din oglinzi. Lumina crescândă m-a orbit și m am trezit, iar soarele care răsărise de vreo câteva ore bune, îmi zâmbea prin fereastra deschisă.

*
Telefonul suna în disperare când m-am trezit. Era Loredana care-mi spuse că avea să fie la mine în cinci minute ca să mă ia cu mașina. Avusese loc o schimbare de planuri, așa că plecam astăzi și nu mâine. N-aveam nimic împotrivă, bine că îmi făcusem bagajul. M-am ridicat din pat într-o secundă, l-am strâns în două secunde, apoi am dat fuga în bucătărie să le las un bilet alor mei precum că plecasem astăzi. M-am întors în cameră, am aruncat ceva comod pe mine după care, în drum spre baie, am descuiat ușa pentru ca Loredana să nu mă deranjeze. Pe hol, ceasul arăta cinci jumătate, așadar, părinții nu-mi plecaseră încă la serviciu. Trebuia să umblu mai cu băgare de seamă ca să nu le stric somnul. Ajunsă în baie, am suferit un șoc – pe oglindă erau scrise cu ruj următoarele: „Lumière, in curând sufletul ne va părăsi trupupul. Câvd cei doi Frați își vor arunca o ultimă privire în miez de zi, cerul ți se va întuneca, iar tu vei pleca în căutarea unei stele pe moarte. Vârtejul te va înghiți de pe punte ducându-te în lumea oglinzii.” Să fi trecut Raul pe aici în timpul nopții? Ce întrebare stupidă, cum să fi trecut?! Deși... doar el îmi spune Lumière. Mesajul era foarte sinistru dacă țineam cont de început, însă, după aceea, nu mai înțelegeam nimic. Deodată m-am simțit foarte expusă. Dacă undeva , în casă, se afla vreun psihopat gata să mă omoare?! Trebuie, totuși, să existe o explicație logică pentru toate. Speriată, m-am dus în camera părinților și l-am trezit pe tata. Am tras de el să vină să vadă și el, dar era prea somnoros ca să mă poată înțelege. Între timp am auzit ușa de la intrare. Era Loredana pe care am înșfăcat-o fără prea multe explicații ducând-o în baie unde, surpriză!!! Mesajul dispăruse. Asta era prea de tot; eram eu nebună?! Sau ceva dinclo de puterea mea imaginare se întâmpla?! Fusesem stăpână pe situație – cât de cât – până atunci, dar acum inima începu să-mi bată cu putere, lumea se învârtea în jurul meu, iar urechile începtră să-mi țiuie.

Mi-am pierdut cunoștința. Când mi-am revenit eram întinsă pe patul din camera mea, Loredana stătea la capul meu, mama se agita prin cameră, iar tata mă ținea de mână stând în genunchi lângă mine. Loredana îmi explică cum, în momentul în care o dusesem în baie, îi arătasem oglinda după care, pe neașteptate, mi-am pierdut echilibrul. Noroc de ea, altfel aș fi fost acum la spital căci aș fi putut cădea cu capul fie de cadă, fie de chiuvetă. Ea mă prinse la timp și strigă la părinții mei să-i sară în ajutor. Fusesem inconștientă vreo zece minute timp în care, îmi zise tata, am bolborosit ceva cu „doi frați” și „lumea oglinzii”. Atunci am sărit ca arsă explicându-le că fusese ceva de genul acela scris cu ruj pe oglindă, însă dispăruse ca prin minune. Mi-am dat seama că nu m-au crezut, deși încuviințau ca să mă facă să mă simt bine, deoarece figurile lor îi trădau. Am renunțat repede la toată povestea. Apoi, cu mari insistențe, i-am convins pe ai mei că mă simțeam bine și că nu aveam nevoie de nicio vizită la doctor ca să-mi dea voie să plec (nu că n-aș fi putut pleca și fără voia lor).

*
Primul lucru pe care l-am făcut după ce aburii visului s-au ridicat lăsându-mi mintea câtuși de puțin lucidă, a fost s-o sun pe Lumière și să-i spun ce simțeam pentru ea, însă fără succes – o voce de domnișoarămă anunța că telefonul posesorului trebuie să fi fost închis sau înafara ariei de semnal. M-am ridicat aruncând mobilul pe pat, iar în acel moment am zărit pe mâna dreaptă, acolo unde cu o zi înainte mă ciupise misteriosul „poștaș”, o pată neagră, de mărimea unghiei de la degetul mare, cu forma unui cerc incomplet, de parcă cineva ar fi tăiat din el o fâșie. Am bănuit că sunt murdar, așa că m-am dus să mă spăl; pata nu prea avea de gând să se ducă cu una cu două; am încercat toate produsele de curățat pe care le găsisem prin baie; până și detartrant, însă... nimic. De durut nu mă durea, de mâncat sau de usturat nici atât. Am bănuit că mi se adunase în acel loc, sub piele, niște sânge – trebuie ca porumbelul, atunci când mă ciupise, să-mi fi provocat câteva leziuni la nivelul capilarelor – deși pata era la suprafață, parcă lipită de epidermă cu superglue. În fine, nu mi-am mai bătut capul prea tare.

Ceasul arăta ora nouă și vreo câteva minute. Mi-am pregătit un ceai de codița șoricelului, am pus mâncare lui Loki iar în acel moment mi-am amintit că motanul făcuse o poznă în timpul nopții ce trecuse. Într-adevăr, așa cum presupusesem, dăduse jos o floare de pe pervazul interior al geamului din camera de zi. Nu l-am mai certat căci nu ar mai fi știut pentru ce aș fi făcut-o. Am strâns rămășițele gavanosului și pământul, iar floarea am pus-o cu rădăcinile în apă până mai târziu când avea să mă duc în oraș să cumpăr un vas nou. În tot acest timp am retrăit fiecare secundă a visului ce mi se derula, precum pelicula unui film, înaintea ochilor. Dragostea mea pentru Lumière era precum jarul – avusesem nevoie de un suflu puternic ca să se aprindă, acel telefon aproape nesemnificativ (de parcă nu m-ar mai fi sunat și altădată), acea urare mai mult decât prietenească de „La mulți ani!”. Apoi am revăzut mai multe secvențe legate de Lumière, întâmplări la care asistasem împreună, gesturi de-ale ei insignifiante la acel moment, dar pline de sens acum. „Ea mă iubea de mult”, mi-am spus ținând farașul cu pământ în mână, „însă nu a vrut să-mi spună. Și eu o iubesc, cu toate acestea mi-a fost teamă s-o recunosc.”

În acea zi am sunat-o de patruzeci și trei de ori (cu o eroare de plus-minus 1), dar răspundea aceeași voce amabilă a domnișoarei anonime. „Să fi plecat la munte cu o zi mai devreme?” Abia atunci mi-a venit în minte s-o sun pe mama ei, tanti Eleonora, care mi-a clarificat totul. Acum, știind că nu pot da de ea, că nu-i pot auzi nici măcar vocea, mă simțeam incomplet, ca un puzzle din care lipseau piesele care-i confereau întregul farmec, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept și ar fi dus-o undeva pentru totdeauna, lăsându-mi doar gaura din piept. Am decis să ies puțin în oraș, să mi aerisesc puțin creierul; chiar nu mai ieșisem de mult timp și nu eram deloc obișnuit cu atât de puțină agitație pe străzi (în cmparație cu „metropola” unde-mi făceam studiile universitare). Oamenii aveau figuri sleite, lipsite de orice urmă de vitalitate, probabil din cauza caniculei; ici și colo doi trei copii care aruncau o minge ce se mișca în aer cu încetinitorul; de la fereastra unui bloc se auzea Kylie Minogue interpretând cu aceeași voce senzuală Slow; mai încolo, așezați pe un gard și mâncând de zor semințe scuipându-le cojile pe jos, un grup de patru așa-ziși băieți de cartier. Unul din ei, văzându-mă că mă îndreptam într-acolo, mi se postă în cale cu mâinile așezate cruciș pe piept și luându-și o moacă plină de sictir care voia parcă să-mi zică „Pe aici nu se trece” pe ritmuri de rap. M-am oprit și i-am cercetat figura; ceva mi spunea că mi-era cunoscut tipul, însă căldura mă-mpiedica să accesez acea informație. Nu, semăna doar cu un fost coleg de liceu (nu de clasă), dar nu era el. Instinctiv, l-am dat la o parte îmbrâncindu-l (abia apoi mi-am dat seama de ce tocmai făcusem). Acum așteptam consecințele: o scatoalcă din partea lui sau a prietenilor, însă nici măcar un „Băga mi-aș...” n-am auzit. Era cam anormal din partea unora de teapa lor. Nici eu nu m-am uitat în urmă ca să văd cum reacționează.

Mereu îmi găsesc să mă plimb pe timp nefavorabil! Acum îmi era cald de-mi plesneau ochii în orbite și voiam numaidecât să ajung acasă. Abia după treizeci și cinci de minute dorința mi s-a îndeplinit.

Tot într-o zi nu tocmai recomandată pentru o promenadă (cam prin clasa a noua), căci ploua mărunt de vreo câteva ore iar vântul sufla în rafale, într-o zi de noiembrie destul de mohorâtă, numai bună de stat în casă și de citit Hanul Jamaica (cartea asta o citisem de vreo trei ori și de fiecare dată se nimerea să fie în astfel de zile), am ieșit la plimbare dornic să privesc prin vitrinile magazinelor. Îmi venise așa, de-odată. Colindam străzile de mai bine de o oră când, de după colțul unui bloc, apare Cecilia, toată udă și zgribulită, care se grăbea acasă. Am primit-o sub umbrela mea; ea s-a înghesuit în mine ca să se mai încălzească. Atunci am propus să mergem la cafeneaua de la capătul străzii să bem un ceai fierbinte; nu m-a refuzat. Am mers tăcuți, iar tăcerea a durat până când ne-am așezat la o masă mai ferită de priviri indiscrete. M-am trezit vorbind (foarte rar deschideam eu o discuție) spunându-i Ceciliei că nu mai fusesem niciodată acolo, dar că auzisem de la niște amici că făceau tot felul de ceaiuri, care mai de care mai exotice. Cecilia-mi răspunse că venea des aici, ba chiar avea și un ceai preferat – Lumière. „E cel mai scump, dar merită toți banii”, îmi spuse ea. „Când îl beau, îmi apare involuntar în minte imaginea unui soare și a unei luni care se contopesc, rezultatul fiind o lumină orbitoare care mă trezește din reverie. Numai dacă-i simți aroma ai impresia că ai ajuns în paradis.” După câtă reclamă îi făcuse, curios, am comandat și eu acel lăudat Lumière. Chelnerița mi l-a adus într-o cană destul de neobișnuită – parcă era un borcănel din acelea în care se țin mirodeniile, doar că mai mare – acoperită (ca să nu-și piardă aroma, îmi explică Cecilia). Am ridicat căpăcelul, iar aburul se ridică lin, strecurându-mi-se, cu mișcări lascive, în nări. Senzația fu cu totul neașteptată: realitatea din jurul meu se evaporă într-o clipă și mă trezii întins pe iarbă. Eram înconjurat de o puzderie de flori, care mai de care mai colorate și mai parfumate. Undeva sus, în înaltul cerului, aproape de stelele care dezmierdau totul cu a lor lumină diafană, o pasăre-și cânta cântecul inimaginabil de duios. Era atâta armonie, încât ai fi spus că o mână de maestru în ikebana plantase fiecare floricică la locul ei; până și luna , acolo unde era agățată pe cer, avea o poziție perfectă încât razele-i luminoase să nu-mi bată direct în ochi. Mirajul dispăru la fel cum se ivise și o văzui pe Cecilia sorbind din cana ei.
-Ei, cum a fost? mă întrebă făcând ochii mari.
Zăpăcit, m-am uitat la cana mea. Era goală. Ce se întâmplase?
-E magic, nu? continuă ea văzând că nu răspund. Numai prima dată când îl bei ți se întâmplă așa. Pe urmă îți rămâne doar amintirea. Însă, zic eu, e de ajuns ca să te facă să revii și să comanzi și altădată un ceai.
Mintea îmi funcționa, dar nu puteam scoate niciun cuvânt. Eram speriat și, în același timp, copleșit de un puternic sentiment de împlinire. Cum putea un ceai, niște apă fierbinte și niște plante să-mi facă așa ceva? Poate era vreun amestec de ierburi halucinogene. Da, da! asta era cu siguranță. Dar dacă așa era, de ce „halucinația” o aveai doar prima dată când îl beai?
-Te înțeleg dacă nu poți vorbi. Și eu eram la fel ca tine după prima cană. Mi-au trebuit vreo două ceasuri ca să mi dau seama de ce se întâmplase de fapt. Îmi pare-atât de bine c-am venit aici! încheie ea luându-și ultima înghițitură din cană.
La câteva minute, chelnerița veni cu nota de plată. Cecilia îi explică faptul că era pentru întâia oară când beam Lumière ceea ce o făcu să se întoarcă spre mine zâmbind și spunându-mi: „Atunci... e din partea casei.” Am plătit ceaiul Ceciliei și am ieșit din cafenea. Ploaia încetase. În drum spre casă nu am schimbat nicio vorbă. Când am ajuns la bloc, Cecilia dădu să intre în scară, însă am oprit-o trăgând-o lângă mine. Simțeam nevoia să o sărut, dar nu am făcut-o, ci i-am șoptit ușor la ureche:
-Mulțumesc, Lumière!
Ea mi-a surâs și imediat i-am simțit buzele catifelate pe obrazul meu. Apoi a zbughit-o în casă. Din acel moment ea a rămas pentru mine Lumière. Nu o deranja deloc că îi spuneam așa, ba chiar era foarte încântată. Mulți ne-au întrebat de unde venea „porecla”, însă amândoi am preferat să rămână micul nostru secret. În plus, Cecilia nu dădea voie nimănui altcuiva să-i spună Lumière. Cred că de atunci o iubesc, dar sentimentul mi s-a blocat undeva la jumătatea drumului în momentul în care am decis să nu o sărut.

*

Acum, iubite cititorule, când povestea celor doi mai are puțin și ia sfârșit; vocea protagoniștilor a fost înlocuită de vocea mea pentru că ei nu au mai putut continua. Vei vedea imediat și din ce motive. Așa că te rog să nu te oprești din cauza mea. Cred că-ți mai amintești de mine, dragă cititorule, căci am mai intervenit o dată pe parcursul acestei povestiri – eu eram cel care pomenise de neonul din oglinda din toaleta Ceciliei. Dar să nu mai zăbovesc prea mult cu atâta vorbăraie.

Cecilia a ajuns cu bine la cabana din munți (undeva într-un loc izolat din Carpații Orientali) unde, până pe data de 29 iulie, a dus-o foarte bine alături de cele trei prietene ale sale. Cu toatele aveau nevoie de o asemenea ieșire, căci încordarea adunată în primul an de facultate nu trecuse încă. Pe 29 iulie, Loredana, Miriam și Felicia și-au lăsat prietena singură la cabană (nu ne interesează unde și cu ce scop s-au dus, important este că Cecilia a rămas singură).

De cealaltă parte, Raul și- petrecut tot acest timp citind și ascutând muzică (prefera, când era singur, Patrick Bruel și Jacque Brel, dar și alte genuri) în camera sa unde Loki nu îndrăznea să intre deoarece simțea o prezență malefică ce-și făcu apariția odată cu porumbelul negru. Motanul și-a dat seama încă de la început că pasărea poștaș era o întrupare materială a acelei prezențe nefaste și a încercat să se confrunte cu ea în momentul în care luase poziția de atac, dar porumbelul s-a dovedit cu mult mai puternic decât el (toate detaliile le știu chiar de la motan; el mi le-a spus la puțin timp după tragedie). Totul a decurs normal până pe data de 29 iulie, ziua de naștere a lui Raul.

Ora 10:00, cabana de pe munte: Cecilia se trezi foarte vioaie iar primul lucru care-i veni în minte era că astăzi era aniversarea lui Raul. Avea în plan să le ia pe fete și să urce mai sus pe munte unde, cu siguranță, era semnal ca să-l poată felicita pe sărbătorit. Însă fetele, ia-le de unde nu-s; se evaporaseră. Poate au plecat să mai cumpere ceva de la oamenii din satul de la poalele muntelui și n-au vrut să mă mai trezească și pe mine, își spuse Cecilia. Chiar așa și era, dar o pană le împiedicaseră să ajungă la timp înapoi. În consecință, Cecilia își încropi un mic-dejun ușor și după ce mâncă aruncă în spate un rucsac cu cele utile în caz de urgență și, lăsând un bilet tovarășelor sale zicându-le unde s-a dus, ieși din casă afundându-se în desișul pădurii. Pe cer, soarele și luna se priveau făcându-și ochi dulci, însă, din nefericire pentru ei, nu reușeau să ajungă unul la celălalt, fiind nevoiți să se mulțumească doar cu atât.

Ora 10:00, camera lui Raul: sărbătoritul lipsea; era plecat în oraș să se aprovizioneze în caz că vreun amic se va fi gândit să-l viziteze. În patul lui dormea totuși cineva – era Loki. Hotărâse să aibă grijă de stăpânul său, să-l păzească atât cât îi stătea în putere de acea prezență malefică ce aștepta răbdătoare, așezată pe pervazul ferestrei deschise. Motanul știa foarte bine că, deocamdată, n-avea să-i facă nimic, deși n-o scăpa niciodată din aria lui vizuală, misiunea ei fiind legată de Raul. La un moment dat Loki se trezi brusc și, deschizând ochii, văzu Prezența făcându-i semn să se apropie. Motanul se ridică destul de neîncrezător; fu asigurat că nu i se va face nimic. Drept urmare, sări pe birou, așezându-se în fund în fața Ei.
-De ce îmi îngreunezi situația? se auzi o voce sâsâită. Orice vei face, Raul nu va scăpa, asta s-o știi de la mine! spuse Prezența cu un ton amenințător.
-E stăpânul meu. Mă iubește și mă îngrijește, mieună Loki. Dacă îl iei pe el, mă vei lua și pe mine; și voi face tot posibilul să ajungă acolo unde trebuie – în camera cu oglinzi și de acolo mai departe – chiar dacă trebuie să mă confrunt din nou cu tine. Dincolo de punte puterile-mi sporesc, iar, din câte-mi dau seama, aici nu prea ai ce-mi face.
Motanul încheie conversația ridicându-se și întorcându-i coada sfidător, apoi se așeză din nou pe pat unde-și reluă somnul brusc întrerupt. Prezența dădea semne de îngrijorare; știa că nu se putea măsura cu o pisică dincolo de punte, acolo era teritoriul ei, așa că, pentru a pune mâna pe Raul, trebuia să acționeze repede.

Ora 12:53, undeva pe munte: Cecilia era toată o apă; urcase mult și era epuizată fizic; cu toate acestea, telefonul se afla încă înafara ariei de acoperire. Se așeză pe o stâncă să-și mai tragă puțin sufletul. Abia acum remarcă înălțimea brazilor a căror tulpină părea interminabilă. Erau asemeni unor coloși ce susțineau cerul, iar printre crengi abia reuși să zărescă o bucățică de soare. Atunci își aminti că, alături de lună, iubita lui soră pentru care nutrea o iubire incestuasă, astrul zilei avea să domine cerul așa cum făcuseră cu aproape douăzeci și unu de ani în urmă, în ziua în care ea lua ființă. Povestea cu iubirea interzisă a celor doi frați o știa de la bunica ei care părăsise de mult timp această lume. După ce Dumnezeu crease cei doi aștri, aceștia se îndrăgostiseră și, frați fiind, Dumnezeu i-a blestemat să nu se mai vadă decât la intervale lungi de timp ca să-și amintească de păcatul lor și să-și jelească greșeala. Bunica i-o spusese pe când avea vreo șase ani iar acum și-o aduse aminte, lucru ce-i bucură tare inima. Apoi se ridică și, cu forțe noi, își reluă drumul.

Ora 15:19, acasă la Raul: sărbătoritul intră pe ușă. Loki îl întâmpină cu un „miau” în loc de salut. Raul era cam palid și, într adevăr, nu se simțea prea grozav. Soarele-l bătuse prea mult în cap, iar acum îl durea îngrozitor. Ajuns în bucătărie, aruncă cumpărăturile pe unde se putu și luă un ibric pe care-l umplu cu apă punându-l pe foc și dându-l la mare. Voia să-și facă un ceai de tei pentru cap; luă apoi niște gheață din congelator ca să-și pună pe frunte și, simțind că nu se mai poate ține prea mult pe picioare din cauza amețelii, o luă spre camera sa ca să se întindă. Închise fereastra ca să nu mai pătrundă căldura, apoi se aruncă pe pat. Loki zări Prezența rânjind mulțumită (de-acum era în puterea Ei) și se urcă lângă stăpân postându-se asemeni unui bodyguard fără s-o mai scape din ochi.

Ora 16:27,undeva pe munte: ajunse, în sfârșit, într-un loc unde avea semnal, dar Raul nu răspundea. „Ce s-o fi-ntâmplat? Să fi început deja petrecerea și să nu audă din cauza muzicii telefonul?” se întrebă Ceceila. „Mai încerc încă o dată și, dacă nici acum nu răspunde, am să-i las un mesaj vocal, măcar să vadă că am avut buna intenție de a-l felicita.” Nici de această dată nu avu noroc (era pentru a opta oară când îl apela).

Cecilia se afla într-o poieniță plină cu niște flori albe și mărunțele. De jur împrejur, brazii și molizii străjuiau acea oază de lumină; așezată pe un butuc pus, parcă, expre pentru drumețul care ar fi ajuns acolo ca să stea puțin și să admire peisajul bucurându-se de aerul tare de munte, Cecilia ridică privirea spre cer și zări luna, o bucată de lună care dispărea încetul cu încetul. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte că a lăsat ceaiul pe foc la cabană se ridică brusc și, fără să mai încerce să-l sune pe Raul așa cum avea de gând înainte de a vedea luna, făcu cale-ntoarsă.

Intră din nou în pădure; panta devenea tot mai abruptă și, după ce înaintă vreo două sute de metri, realiză că nu prea avea idee unde se afla căci la urcare uriașul trunchi putrezit care se afla acum la picioarele ei nu-i ieșise în cale. Însă asta nu o făcu să intre în panică încurajându-se la gândul că nu se putea să se fi abătut prea mult din drum. Asemeni unei căprioare făcu un salt peste bușteanul cu pricina iar, la aterizare, alunecă pe pământul jilav și, dezechilibrându-se, căzu rostogolindu-se mult la vale până când se opri ca și cum i s-ar fi terminat benzina. Era ora 16:43 și luna dispăru cu totul de pe cer.

Oarecum amețită din cauza căzăturii și a rostogolului, Cecilia se ridică în picioare realizând brusc că nu mai era în pădure deoarece un întuneric pătrunzător o învăluia iar pământul moale fusese înlocuit de o placă dură de piatră. Cu un calm nefiresc se pipăi să vadă dacă nu era rănită. „Ce noroc pe mine! Nu mă doare absolut nimic.” Cu aceeași stăpânire de sine specifică doar geniștilor și chirurgilor, Cecilia cotrobăi în rucsacul care, din fericire, rezustă căzăturii și nu se rupse, după lanternă. O găsi și, deschizând-o, se văzu înconjurată de pereți maronii de piatră, în față deschizându-i-se un drum îngust. „Asta-i prea de tot! Cum am putut ajunge într-o peșteră?!” Totul însă i se părea, în același timp, foarte firesc: „Chiar nu-mi pot explica ce e cu starea asta! Parc-aș fi drogată. De ce mă simt așa de împăcată? Ar trebui să mi se pară totul bizar și, cu toate astea, ceva-mi spune, de fapt mă asigură, că așa trebuie să se întâmple.” În același timp, în minte îi răsună vocea lui Raul, un ecou al ei, amintindu-și aproapr insatntaneu de mesajul scris cu ruj pe oglindă de care uitase de cum o intrase în mașină pornind-o la drum spre munte. „Așadar, se pare că am murit (ÎN CURÂND SUFLETUL NE VA PÃRÃSI TRUPUL), iar acum trebuie să plec în căutarea unei STELE PE MOARTE”, își spuse fata fără nici cea mai mică urmă de îngrijorare, așa că o luă încetișor pe culuarul peșterii, calea fiindu-i luminată de lanternă. Merse mult și bine, la un moment dat avu impresia că mergea de când luase lumea naștere, dar, într-un final, auzi un vâjâit slab care-i dădu certitudinea că era pe drumul cel bun și că nu mai avea mult de mers. Vocea lui Raul o însoțea tot repetându-i și repetându-i mesajul. Cu cât înainta, cu atât vâjâitul era tot mai puternic iar drumul se lărgea; cu cât înainta, cu atât aerul devenea tot mai rece și mai umed, tot mai dificil de inspirat.

Era cât pe ce să cadă în apă; noroc de lanternă a cărei lumină începea să slăbească. În fața Ceciliei un râu subteran lat de vreo douăzeci de metri, așezat pe lățimea culuarului care acum se lărgise considerabil, cu o apă neagră și zgomotoasă curgea atât de repede încât aveai impresia că înainte-ți aluneca, asemeni unui șarpe gigantic, un TGV nesfârșit ce continua să meargă la infinit. Malul era destul de înalt, un metru cincizeci-un metru șaizeci aprecie Cecilia. „Minunat! Acum ce fac?! Bateriile lanternei sunt pe terminate și trebuie să ies cât mai repede de aici, să dau de cer și să caut steaua.” Stătu câteva minute privind atent apa mată când îi pică fisa. „Puntea!”, strigă ea, însă vocea îi fu înghițită de forfotul apei. „Trebuie să existe pe aici pe undeva o punte”, așa că, mânată de un instinct specific feminin de a ghici lucrurile, o luă în susul apei. Din fericire nu fu nevoită să meargă prea mult căci, neîntârziat, un pod de piatră peste apă își făcu apariția. Cecilia păși pe punte iar în acel moment lanterna i se stinse și vâjâitul apei se opri, lăsând-o pe fată într-o liniște mormântală și într-un întuneric mușcător. Cecilia înțepeni și nu mai îndrăzni să mai înainteze de teamă să nu cadă în apă. VÂRTEJUL TE VA ÎNGHIÞI DE PE PUNTE, auzi vocea lui Raul ceea ce-i dădu forța de a continua. Picioarele i se puseră pe loc în mișcare pășind sigur, fără nicio frică. Înaintă vreo patru-cinci metri când, în apa râului care luase aspectul unui lac cu apa netulburată de nici cea mai mică unduire, observă o pâlpâire asemeni unei flăcări aproape stinse. „Asta este steaua pe moarte, am găsit-o! Acum nu mai am decât să aștept.” Imediat ce gândi acestea apa începu să se învârtească ca și cum, undeva la fund, se afla o gură de scurgere, acea gură de scurgere fiind mica flacără ce abia mai răsufla. Vârtejul devenea tot mai repede și mai repede iar Cecilia, scrutând negrul apei, reuși să zărească ce era, de fapt, acea flacără: zări baia ei, ca și cum ar fi privit de undeva de după oglindă, și neonul care se chinuia din răsputeri să lupte cu întunericul. Fata înțelese totul și, fără a mai aștepta, îmbrățișă vârtejul aruncându-se în apă.

Ora 16:30, camera lui Raul: trebuie să menționez că, pe la orele 15:32, ceaiul, care clocotea de zor pe flacăra aragazului, revărsă din ibric stingând focul și lăsând gazul să se împrăștie în toată casa. Loki simți mirosul metanului imediat, însă știa că lucrurile așa trebuiau să decurgă. Acum, cei doi, motanul și stăpânul, dormeau un somn adânc asemănător cu cel al morții. Pe pervazul geamului, Prezența aștepta lacomă momentul. Afară, vântul bătea sălbatic dinspre vest aducând cu el niște nori groși de furtună. La 16:43 luna dispăru cu totul de pe cer, chiar dacă ea nu se mai vedea din cauza norilor, moment în care soneria de la apartament sună, lucru ce declanșă o explozie monstru în bloc (fusese vecinul de alături curios să vadă dacă la Raul se oprise din nou apa curentă). Focul se răspândi instantaneu, incinerând totul.

Bubuitura îi trezi pe Loki și pe stăpânul său. În cameră, prin fereastră, pătrundea o lumină prăfuită și totul se vedea în culori de sepia. Motanul știa că avusese loc explozia și că acum nu erau decât undeva, pe un teritoriu neutru, între cele două lumi așa că nu pierdu nicio secundă și, sărind din pat, mieună lui Raul care nu realize ce se petrecea:
-Raul, ascultă-mă cu atenție. Nu dispunem de prea mult timp pentru că, în curând, camera asta va dispărea. O acumulare de gaz metan a cauzat explozia apartamentului tău iar acum suntem morți. Eu nu-mi fac prea multe probleme, mi-au mai rămas opt vieîi, însă tu trebuie să ajungi cât mai repede dincolo de punte.
Tânărul îl asculta ca și cum ar fi vorbit cu o veche cunoștință fără a schița vreo urmă de uimire văzându-și patrupedul vorbind.
-Puntea se află între fereastra ta și a Ceciliei; știi tu... ai mai trecut-o odată, în vis, numai că acum s-a ivit o problemă. Îți mai amintești de mesajul pe care l-ai primit? (Raul dădu din cap afirmativ.) Trebuie să faci tot posibulul să eviți acel vârtej ce are să te ducă în lumea Ei., a Prezenței care te așteaptă dincolo de fereastră. Nu-mi dau seama cum se va manifesta acest „vârtej”, însă tu trebuie să te concentrezi pe destinație: camera Ceciliei, steaua pe moarte, apoi camera cu oglinzi. Imediat ce vei intra în camera ei nu vei mai fi în pericol căci acolo voi avea puterea necesară să împiedic înaintarea Ei, dar, până acolo, ești pe cont propriu. Încă ceva: dacă vei cădea în apă vei ajunge exact în ghearele Prezenței.
Pereții camerei începură să fie mâncați, încetul cu încetul, de flăcări asemeni unor molii care rod lâna cu un nesaț animalic.
-Haide dacă nu vrei să rămâi blocat pe veci aici! Dacă flăcările macină întru totul camera iar tu vei fi în ea, vei petrece o eternitate aici singur și plângându-ți de milă. Urmează-mă și fii cu ochii-n patru! sfârși Loki îndreptându-se spre fereastra care se deschise înaintea lui ca și cum ar fi avut senzori.
Raul își privi motanul cum trece puntea nu prea lungă. Totuși, era ceva de mers ceea ce-i oferea Prezenței destul timp ca să acționeze asupra victimei. Loki o traversă fără să întâmpine niciun obstacol cu toate că se aștepta ca Ea să-ncerce să-l oprească. „Își rezervă întreaga putere pentru Raul. Să sperăm că e mai puternic decât Ea. Dacă nu... s-a cam ars. Și la propriu, și la figurat.” Își zise Loki puțin îngrijorat. De cealaltă parte a punții, de la fereastra camerei sale, Raul se uita acum nu se știe unde, privirea fiindu-i pierdută în neantul care i se înfățișă înaintea-i. „Afară mă așteaptă, din câte se pare, ceva puternic și nu prea amabil care-mi vrea cu tot dinadinsul răul.” se gândea Raul care fu dintr-o dată stăpânit de același sentiment care-i spusese, cu câteva zile în urmă, să nu citească biletul. „Ar fi mai bine să rămân aici, la adăpost, cu toate că nu va fi chiar așa de plăcut să-mi bântui camera o eternitate. Dar o soluție mai bună nu văd.” Imediat, în minte-i răsună vocea lui Lumière: „Însă de cealaltă parte te aștept eu.”

Deja trei sferturi din cameră se duseră mâncate de colții flăcărilor, în spatele-i deschizându-se un hău care-i umplu inima de deznădejde. „Te aștept, Raul. Aștept să mă iei de mână.” auzi din nou vocea lui Lumière. Atunci Raul îndrăzni să părăsească ceea ce mai rămăsese din camera lui și să pășească pe punte. În spate - fereastra dispărea puțin câte puțin; jos – o apă de culoarea vântului turbat se învolbura emanând un miros de săruri sulfuroase și curgea atât de repede încât aveai impresia că-ți fuge pământul (puntea) de sub picioare; înainte – orizontul (contopirea unui cer, a cărui nuanță nu-ți inspira decât dezgust și oroare, cu acel ocean nesfârșit) și fereastra Ceciliei. Raul făcu un pas, apoi al doilea iar când dădu să-l facă și pe al treilea calea-i fu închisă de o umbră – Prezența. Raul își retrase piciorul neîndrăznind să mai înainteze. Zgomotul apei, care până acum nu era decât un zgomot de fond, se intensifică într-atât încât Raul avu impresia că se-neacă. Cerul coborâse așa de mult făcându-l să se simtă minuscul sub presiunea lui. Prezența desfăcu mâinile și, repezindu-se asupra victimei sale, se preschimbă în mii de muște atacând-o și pișcând-o. Cu fiecare înțepătură Raul vedea trupul neînsuflețit și plin de sânge al lui Lumière. Cu fiecare înțepătură resimțea durerea pe care o simțise Lumière în timpul căzăturii trântindu-se de câte un bolovan sau trunchi căzut care-i apărea în cale, durere ce culmină cu o usturime cumplită și arzătoarecare-i năvăli întreg trupul, usturime ce coincidea cu moartea fetei. Căzu chircit pe punte agonizând. Muștele continuau să roiască în jurul său menținându-i vie acea durere și, în același timp, inoculându-i odată cu veninul lor tot soiul de amintiri false (convingându-l că sunt al lui) care-i provocau și mai multă suferință. Un val de imagini sfâșietoare îi invadă mintea iar trupul, tranșat de mii de lame invizibile, îi izbucni într-un urlet aproape neomenesc. Loki îl privea neputincios; la un moment dat ochii săi se întâlniră cu cei ai stăpânului și văzu în ei cum flacăra dragostei se stinge, cum ei înșiși se sting pierzându-și culoarea. În acest vârtej de imagini chinuitoare, Raul simțea că înaintarea lui pe punte ar fi fost în van; atunci izbucni în lacrimi și hotărî, la sfatul unei voci sâsâite („Ai putea pune capăt durerii dacă te-ai arunca în apă.”), să sfârșească cu toate plonjând de pe pod în apa care acum i se părea atât de liniștită și atât de binefăcătoare. Aruncă o ultimă privire de rămas bun lui Loki alături de care se afla acum Lumière (o Lumière ce strălucea de atâta iubire, o Lumière cu o expresie disperată care striga ceva la el). Mintea i se blocă asupra unei amintiri zărite, din întâmplare, în tumultul imaginilor din mintea sa: era în seara când băuseră pentru întâia oară acel ceai magic; în fața lui era Cecilia; se apropie de urechea ei să-i șoptească „Mulțumesc, Lumière!”, însă, la jumătatea drumului, se răzgândi și, luându-i fața în mâini, o sărută.

Muștele se împrăștiară ca alungate de fum și, odată cu ele, durerea încetă. Raul nu zăbovi prea mult luând-o la fugă pe punte.; în spatele său, monstruasele insecte se regrupaseră urmărindu-l. Câteva din ele îl ajunseră și-l înțepară, dar nu mai aveau prea multă putere. Raul sări pe geam în camera Ceciliei iar în urma-i, Loki scuipă asupra Prezenței și , fiecare muscp, cum trecea de tocul geamului, ardea cu scântei mici.
-De aici știi drumul, spuse motanul întorcându-se spre stăpânul său. Acum, că mi-am încheiat misiunea cu tine,trebuie să mă duc să salvez încă șapte ca tine, oameni care nu-și ascultă vocea inimii și-și închid sufletul în fața Dragostei, iar apoi să-mi trăiesc în pace ultima viață.

Raul își mângâie motanul care începu să toarcă sub mâna caldă a stăpânului său dispărând încetul cu încetul. Acestea fiind făcute, Raul dădu fuga în baie unde, așa cum se aștepta, era Cecilia. O luă de mână iar aceasta, arătându-i oglinda și neonul care abia mai pâlpâia în ea, trecură dincolo. S-au trezit în camera cu oglinzi și neonul dispăruse. Alături de ei, sus, jos, în dreapta, în stânga, în față și în spate, alte șase perechi asemeni lor. Raul se apropie de Cecilia:
-Mulțumesc, Lumière! îi șopti el și o sărută ducându-și mâna dreaptă pe obrazul ei stâng; pata neagră de pe mână, acel cerc incomplet, se contopi cu semiluna de pe fața ei într-un disc perfect. Rezultă o lumină puternică în spatele căreia cei doi dispărură.