14

El nu o putea lăsa decât în aceeași lume în care o și găsise, în care vorbiseră, în care ea se știa atât de frumoasă... O simțea că voia să se întoarcă acolo sus, să rămână cu el, cât mai mult, în marginea prăpastiei, unde urcaseră împreună, sprijinindu-se unul de altul...
Dar nici măcar acest lucru nu era posibil de la sine. Pe acel parchet lăcuit, cineva lăsase o limită de netrecut... Nu se putea trece dincolo de maluri... Iar Petreanu juca la nesfârșit această limită. O simțea pe Clara proptindu-se în el, căutându-i din nou, interior, consistența, lovindu-se și împingându-se în aceasta, fără nici un ritm prestabilit, aproape fără nici o direcție, de pretutindeni. Nu îl mai mângâia, nu se mai ținea de umerii și de mijlocul lui, nici cu deznădejde, nici cu vreo speranță. Nu voința ei, ci altă putere acum, mult mai neînțelegătoare, de un egoism plăcut și dureros, o locuia și o asmuțea continuu înspre trupul celuilalt. Clara se descleștase de Petreanu. Acum avea palmele întinse pe parchet, străine de ea și încordate, împingând în suprafața lucioasă, încercând să își înalțe bazinul și acea căutătura a lui dincolo de orice limită de carne. Nu mai avea conștiința nici unei părți din trup, cu o singură excepție, o singură zonă, din care o căldură brutală cucerea acum întregul trup, recuperându-l dintr-o inerție și redându-l simțirii. Moartea se abandona, fiind învinsă încet, iar focul ei se lăsa la fel de greu inundat. Un zvâcnet firav legă de el altele, mai mici și mai mari, fără nici un ritm, fără nici o opreliște. Gura Clarei, pe care o săruta ca pe o salvare, deși era încleștată, avea, împrejurul buzelor, un cerc aproape alb, întrerupt pe alocuri de pete mici și roșii, făcute, probabil, de dinții lui în alergare. Lui Petreanu i se păru deodată că înăuntrul femeii un gol rotund și cald îl așteaptă, un gol cu bolți încordate, întinse la maximum, ca într-o catedrală de ev mediu, apoi, la un moment dat, se simți foarte strâns. Deși înțelegea, abia deslușit, un ritm, strânsoarea acelui loc nu îl slăbea deloc, era din ce în ce mai tare și parcă mai subțire, cu un contur precis și plin de forță. „Acum e de privit femeia! Futu-i femeia mă-sii! Cu toată minunăția ei, cu tot!” Petreanu se uita la ea, dar nu o putea privi, pentru că ochii îi erau închiși, maxilarul, încleștat. A simțit-o, dintr-o dată, înălțându-se scurt, scâncind și gemând, încercând să fugă de sub el, să se tragă puțin înapoi. Dar mâinile lui au prins-o de mijloc și au ținut-o strâns, lipită și fără nici un fel de șansă pentru despărțire, împingându-se chiar, cât putea de mult, în trupul ei de ambră, măsurându-i continuu strânsoarea, poposind în ea ca într-o umbră a lui. Îi mângâia cu recunoștință obrazul, citindu-i cu degetele plăcerea, împăcarea, cedarea. Fusese a lui. Speranțele astea pot avea un rost...
Când ea a deschis ochii, el și-a lipit obrazul de obrazul ei și au stat așa un timp, neprecizat și neștiut de nimeni, până când li s-au întors cuvintele din nu știu ce călătorii și au putut vorbi din nou unul cu altul, reușind să se regăsească unul cu altul încet, cu ajutorul acestora. Mâna Clarei s-a ridicat peste măsuța din sticlă și căuta un pahar. L-a luat pe al lui, paharul ei fusese golit mai de mult. L-a băut cu ochii plecați, însoțind lichidul spre buzele pe care le simțea încă pierdute de trup. S-a întors înspre el și, sprijinindu-se pe o parte, îl privea cu insis-tență. Apoi s-a lăsat sărutată și ea a ținut să îi arate unul dintre cele mai pline și mai dulci săruturi câte vor fi fost vreodată, nu din acelea grăbite, scormonitoare în plăcerile cărnii, ci unul dulce și rotund, întins ca un ocean boltit, în care nu se poate percepe și nici ascunde nici un fel de val.


În tot acest timp, el se gândea la ce se întâmplase, la toate senzațiile pe care această femeie le crease în el, la cât de plăcută îi era mișcarea, la cât de plină îi era unduirea. Și prinderea aceea, de neasemuit, fără posibilitatea de a fi vreo-dată mărginită în cuvinte... Intuiția nu îl înșelase! În Clara exista acea taină a femeii, forța ei milenară, confundată mereu cu misterul... Și parcă pentru a nu pierde un ceva dobândit, care îți ridică viața la un stadiu de percepție nouă, dorită și fără posibilitatea de a fi banalizată. Știa că o voia din nou, a început atunci să o caute cu mâna. Cu cealaltă îi mângâia chipul și gâtul. Pe porțiuni, pulpele și coapsele îi erau calde încă. Până atunci, nici nu își dăduse seama cât de fină era pielea Clarei. Și cât de întinsă! Fină ca petalele unui trandafir care abia se deschide luminii. Din acela aromat, din care făceau ai lui sau tanti Didina Solga, în copilărie, dulceața...
 Te vreau din nou.
 Nu se poate, trebuie să merg cu Simona la film, i-am promis, așteaptă să o sun. Nici nu mai pot, am nevoie de pauză.
 Măcar o singură dată, vreau să termin și eu, apoi te duci la film.
 Cum, tu n-ai terminat?
 Ba da, numai că te vreau măcar singură o dată, nu mai mult decât tot ce am primit până acum...
 Diseară, îți promit că te voi stoarce, când venim din oraș.
 Măi, dar ce urât vorbești! Și destul de înfricoșător... Până atunci, mai dă-mi-te o dată! Oricum, nu ai cum „să mă storci”.
 Las’ că vezi tu...
 N-ai cum... O dată liniștit, te iubesc și trei zile!
 Las’ că vedem noi.
 Bine, dar mai dă-mi-te o dată acum!
 Nu e timp...
 Mă, dar, de fapt, tu ce crezi, am eu vreme să stau la negocieri cu tine?! Cum poți tu să negociezi, în fața mea, în păsărica goală?! Nu-ți dai seama de nonsens? Hai, gata! Te mai vreau măcar o dată, așa fleșcăită cum ești. Gata cu vorba, sus pe căluț!
 Marin...
 Șșșșt...
 Uite cum facem! Stăm un pic îmbrățișați, apoi eu o sun pe Simona și mergem în oraș, poți veni cu noi, chiar vreau asta.
 Bun, nici doar ca mine, nici doar ca tine: stăm îmbrățișați și te mai iubesc o dată...
 Hai, măi, dar neînțelegător mai ești!
Petreanu i-a întins mâinile dincolo de marginea blănii de oaie, care, sub ei, se plimbase pe suprafața parchetului. Apoi a dorit să se ocupe de sâni, pe care îi știa de mai de mult timp fiind cam neglijați.
 Nici nu mă interesează dacă mai simți sau nu ceva... Ce? Să țin cont numai de tine?
 Măi, afemeiatule, măcar vino în pat!
 Care pat, mă? De care pat tot spui mereu?
 Dincolo, în cealaltă cameră.
 Mă primești, deja, în patul tău?
 Taci odată!
 Vezi ce bine e acu’? Cât suntem de familiari! Parcă ne-am cunoaște de ani... Vezi? Altă treabă! Dacă nu asculți de la început...
Clara s-a uitat la Petreanu, a râs, provocată de zâmbetul lui, apoi și-a clătinat chipul de fetiță supusă.
A ridicat-o grăbit, lângă el, în picioare, i-a netezit fruntea, i-a dat părul într-o parte, i-a mângâiat buzele și s-a lăsat con-dus. Până în dormitor, avea încă timp să o privească peste umăr. Așa, goală, părea cu mult mai mică și mai subțirică. Își aducea aminte cum putuse să îl strângă... Și asta era tot ce îl interesa atunci. Lumea toată rămăsese undeva departe, minoră, dominată de acest fragment al ei, femeia.
„Dincolo”, pe un pat larg, masiv, dar destul de moale, în contrast cu aspectul său general, de lucru foarte solid, și-a potrivit patima în mai toate felurile și abia acum a avut ceva timp să o atingă pe Clara, mult mai precis și mai calm, iar când i-a pătruns așteptarea, numai atât i-a spus, șoptit, printre alte lucruri care se spun în astfel de situații:
 Nu ți-am zis că te doresc? Tu crezi că mă alint? Altădată să crezi și să-mi răspunzi imediat.
 Mi-ai zis, măi, mi-ai zis...



Lui Petreanu îi plăcea să fie crezut, dar nici nu admitea să mintă, sau să se joace cu lucrurile serioase... Din capul locului, trebuia să se cunoască asta. Era un punct de plecare, pe care nu dorea să și-l piardă, o eventuală primă impresie care îi era tot timpul favorabilă, dorind să o puncteze, să nu cumva să se renunțe la ea pe parcurs. Și asta avea să rămână vocația sa, precisă și clară, de care era sigur.
S-au iubit împăcați, fără dorințe violente, cuminte, neuitând nici unul de prezența celuilalt, cunoscându-se, dăruiți și atenți, acoperiți uneori de cearșafuri moi, care ofereau cu umbra lor discretă o întreagă intimitate. Din timp în timp, el își lipea obrazul de ea: nu simțea și nu auzea nimic... Deși nu era singur, știa că singurătatea era lângă ei, că ea începe, se desfă-șoară pervers, din marginea unitelor trupuri, încolo, până la mar-ginea lumii cu totul. Se desfășoară anonim, dar nu atât de secret, încât omul să nu poată afla, la un moment dat, acest lucru...
Înspre noaptea care se lăsase în această casă, alungată din stradă, de luminile orașului și de voci stridente, chemări ale unor străini, fără legătură cu ei, Petreanu întorcea un zâmbet și un înțeles superioare.
Acum, chiar că avea chef să meargă la film, să vorbească sau să tacă, să o asculte pe Clara, mai precis. S-o țină lângă el și s-o audă vorbindu-i... Să o prindă strâns de mână, s-o lipească de el, ca pe o femeie a lui... Părea să îi convină acest început și dorea, în primul rând, să-i comunice Clarei victoria asupra ei... Apoi, o să îi atingă totul cu mâinile, fără să conceapă vreo împotrivire. Îi va iubi tactil fiecare părticică din ea, fiecare linie, fiecare curbură care se înalță, cerând ajutorul iubirii. Și apoi, ajunși acasă, o va lua din nou la finisat! Pentru toate îi era acum de ajuns numai timpul. Ce eliberare! Iar timp era destul.