Nu-mi place să spun despre anuminte lucruri cum că s-ar întîmpla procentual, însă știu că o mare parte vor spune că exact așa văd și ei lucrurile. Cîți dintre noi mai avem cina copilăriei?
Deci nu mai mîncăm la aceeași oră și cu toții; nici prînzul și nici măcar cina. Trag tare să păstrez obiceiul, tradiția, însă un telefon, (dragă, e un client important!), aia nu-mi place (vreau altceva!!!macaroaneeeee maaaaamiiiii), nu mi-e foame acum (am mîncat și ieri!!!, mami vrei să mă pui la îngrășat), ori, dacă închid acum, îmi pierd toate viețile(!!!), sunt obiecțiile pe care le primesc după ce am pus o față de masă, farfurii pentru toți și pe aragaz gata să dea în foc ceva cu mirodenii, rețetă de-a bunicii, cea mai vestită bucătăreasă pe care am cunoscut-o vreodată. Dar nu de bunica mi-e dor acum ci de mama și tata.

Cele mai multe seri mi le amintesc în România din perioada în care ai mei nu construiseră aripa stîngă și aveam trei camere în care trăiam șapte suflete. Creșteau pui tot timpul, din ăia albi, mari cu picioare lungi, pentru carne. Uneori porneau primăvara cu două sute și dacă scăpau de dihor, aveam carne toată vara și toamna tîrziu, pînă tăiau porcul. Așa că multe seri mi le amintesc cu ritualul tocăniței. Și mai ales al mămăligii fierbinți tăiate cu ața. Plus iaurtul atît de proaspăt că nu era răcit încă. Ei, nu se răcea încă pentru că nu avea timp, la atîta forță devoratoare! Și dacă rămînea ceva de dimineața, era vîndut oricum.
Deci pe sobă tocănița trăia în cele mai aprige clocote, se aruncau feliile de usturoi și pătrînjelul, apoi era brusc trasă de pe flacără, ca să sfîrîe acolo cîteva minute și fundul oalei de mămăligă, tocmai înainte de a fi răsturnată pe o farfurie mare din porțelan vechi cît degetul de gros.
Atunci mama striga: La masăăăăăăăăăă! Treaba mea era să adun poporul din curte sau grădină cu aceeași formulă: La masăăăăăăăăă! Cei mici eram repede prezenți, însă cei mari aveau nevoie de a doua invitație care suna întotdeauna exact așa: Spune-le că dacă nu vin acum, am strîns masa imediat!!!
După ce ne-am așezat fiecare la locul lui, adică șase locuri, se auzea mustrarea tatei:
-Femeie, da’ locul tău unde-i?
-Taci, cine te pune pe tine să întrebi?
-Io’ nu mînc fără tine!
-Io’ am mîncat, așa să știi, no!

După ce unul sau doi sunt pîrîți că nu s-au spălat pe mîini, după ce se ridică de pe jos furculița care a căzut, după ce careva a înfulecat ceva pe furiș ca să nu fie văzut și acum înfruntă privirea dojenitoare a tatei, se aude vocea lui:
-Să spunem rugăciunea! Tatăl nostru care ești în ceruri...
-Amin!
Amin este tot ce spunem noi, așteptînd-o nerăbdători pe mama să ne pună în farfurie.
Cum se împarte un pui la șapte? Mai întîi băieții cei mari primesc pulpele mari și o bucățică de piept, fetele cele mici se satură cu pulpițele cele mici și o aripă, eu, mijlocia, primesc aripă și ce mai rămîne din pieptul ațos, tata primește spatele și gîtul. Mama zice că ea nu vrea nimic. Cartofi pireu îndoiți cu multă smîntînă primește toată lumea din belșug, iar în mijlocul mesei tronează castraveții murați reci ca gheața pe care tocmai i-a adus careva din pivniță și încă se mai plînge că i-a înghețat mîna în borcan.
Mama taie cîteva felii de pîine pentru cei ce nu vor mămăligă. Oricum nu se poate amesteca mămăliga cu castraveții, face observația unul din băieți de fiecare dată, cu expresia feței anume să ne dea de gîndit că nu mai face parte din mămăligarii care rămăseră în jurul lui.
Mîncăm și nu vorbim. Foamea începe să fie gonită și vine timpul să-l întreb pe tata dacă ne povestește despre haiduci. Despre haiduci sau despre copilăria lui.
Tata începe poveștile pentru mine, numai eu nu mă satur să-l ascult și întotdeauna careva pleacă, sătul, la culcare, plictisit de aceleași întîmplări. Mama se așează în locul celui plecat și începe să roadă ce găsește în farfurii.
-Parcă ziceai c-ai mîncat! Întrerupe tata de fiecare dată cu aceeași oservație.
Mama nu-l aude, savurează resturile cu cea mai senină față pe care abia acum pofta își aduse bucătarul.
Mama strînge masa, eu cu tata rămînem ultimii. Stau ghemuită cu coatele printre firmituri pentru că povestea încă nu s-a terminat și ascult fascinată, pentru a cîta oară, cum moșul nu i-a lăsat pe haiduci să le fure banii de pe carul plin cu legume pe care-l vînduseră la munte pe vremea cînd tata era mărișor ca mine.
-Ia uite cum au plecat, n-au stat să spunem o rugăciune de mulțumire... încheie tata supărat de fiecare dată; iar tu, bătrînico, ce tot faci aici? Apoi se ridică și o cuprinde de fiecare dată pe la spate pe mama, prinzînd-o cu dinții de-o ureche și mușcînd pînă cînd ea îl îndepărtează furioasă s-o lase să termine vasele de spălat.

Uneori pentru multe ore; mă gîndesc la cele povestite, alteori îmi lipesc urechea de peretele prin care se aude patul lor scîrțîind îndelung, fără să știu cum se întîmplă asta, dar mai tîrziu, mergînd pe firul amintirilor aveam să reconstitui ce se petrecea dincolo de peretele de care era lipit patul în care dormeam.

Și de unde plecasem oare?

A, de la cină. De la faptul că nu mai avem cină. De la faptul că am ales să ne împrăștiem viețile pe continente.
Pentru că e furtună afară și zborul meu spre Dubai e amînat cu cîteva ore, în așteptare merg să-mi iau o salată. La masa alăturată, o familie de arabi, soția are o salată ca a mea, soțul cipsuri și cili, iar băieții își ung bărbiile cu cartofi prăjiți de la Mc Donald. Soții vorbesc arăbește iar băieții cam de vîrste apropiate, cam șate, opt ani, vorbesc în engleză despre noua versiune de pe DVD. A nu știu ce. Zîmbesc femeii acoperite în semn de solidaritate culinară. Îmi zîmbește și ea.

Mă gîndesc că mîine cînd ajung o să-mi învelesc capul din respect pentru femeile de la firma de avocatură cu care vom cina. Toate sunt acoperite și aș vrea să nu-mi arăt părul.
Vreau să avem o colaborare de durată. Admirația mea pentru ele nu are margini. Soțul meu are nevoie de parteneri de durată. Ce ciudat, să ajungem să finanțăm estate în Dubai pentru investitori europeni cu bani americani.

După cină vom merge la reședința noastră nouă, care încă mai miroase a vopsea proaspătă, vom intra și vom închide ușa, apoi chiar acolo pe covorul neumblat de la intrare, o să-mi scot hainele largi care mi-au acoperit toate părțile ce ar fi putut provoca un bărbat și o să ne iubim toată noaptea, încercînd să îndepărtăm dorul ce ne-a păzit în cele două săptămîni în care nu ne-am văzut.
Apoi o să adormim sub fereastra cu vedere la golf, iar eu o să plîng încetișor amintindu-mi că femeia cu care mi-am lăsat copilașii în Dallas nu-i mîingîie înainte să-i pună la culcare,iar el mă va liniști de fiecare dată cum că ei nu-și vor aminti așa ceva cînd vor fi mari.

fragment