Am venit la tine, preaiubite prietene, pentru că nimeni din acest Univers n-ar mai fi fost capabil să-mi înțeleagă suferința, pentru că nimeni altul în afară de tine nu mă mai cunoaște. Știi și tu, existența mea e aidoma unei umbre: nimeni nu o vede, și chiar dacă o vede, tot o calcă în picioare; nici să mă materializez n-aș putea – mi-ar fi teamă și m-aș prăbuși la loc, târându-mă mai departe ca o miriapodă. Plămânii mei sunt făcuți să ofteze, nu să respire, inima să se zbată, nu să bată, iar ochii să sfarme lacrimi între pleoape, nu să vadă; picioarele să-mi tremure, nu să meargă, gura să tacă, nu să vorbească, iar gâtul să înghită noduri, nu hrană...
Iubite prietene, mereu m-ai impresionat cu calmul cu care mă asculți și niciodată nu ai încercat ca, înainte de a-mi termina spovedania, să mă încurajezi cu vorbe lipsite de sens și credibilitate, prea optimiste și idealiste, ci mereu, când ai simțit că vorbele mele, întotdeauna pierdute și fără să ajungă vreodată la capăt, nu voiau să mai continue istorisirea, atunci, prietene, îmi spuneai de fiecare dată lucrul pe care îl așteptam (și, totuși, fără să mă aștept vreodată la el), salvându-mă – lumină a căii mele cuprinse de bezna dezolării, atât de firească proprie-mi firi...
Secretul meu este atât de obișnuit încât nu cred să existe om care să se sfiască mărturisindu-l; ba chiar unii îl fac cunoscut publicului larg, poate din dorința nesățioasă de compasiune, dându-le forță, de vreme ce știu că o lume întreagă varsă o lacrimă, una singură măcar, pentru ei; dar eu, complăcut în anonimat, n-aș simți altceva decât o nemărginită rușine, de aceea, prietene, lupt cu mine însumi, încercând să-ți zic ție ceea ce nimănui altuia nu aș îndrăzni să spun...
Iartă-mă, iubite prietene, iartă-mă, curajul mi s-a scurs printre degete... nu pot s-o fac... nu pot...