agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1908 .



Debutul unui tragism postum
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ghineavasile ]

2007-11-30  |     | 



Îmi este drag acest nume: Titel Constantinescu și de multe ori mă surprind vorbind referitor la perisabilitatea vieții. Îmi producea adevărate clipe de delectare și de aceea nu mă dezlipeam de radio când auzeam teatru radiofonic în regia lui Titel Constantinescu. Știam că scrie și se adresează unui anumit segment: copiii. L-am cunoscut în 1996, la Râmnicu Sărat, odată cu lansarea la Casa de Cultură, a cărții „Frica și... alte spaime” Editura Victor Frunză. Am remarcat atunci modestia, o modestie specifică marilor spirite. Îl prezenta publicului, la modul elogios, Gheorghe Ceaușescu și chiar a replicat cu blândețe: „nu este chiar așa”.
Dar adevărata revelație am avut-o cu ocazia lansării, tot la Râmnicu Sărat, în 1999, prin grija lui Victor Frunză, a volumului de versuri, postum, „Moda de toamnă”, care a văzut lumina zilei la „Printeuro” Ploiești. Titel Constantinescu a atacat marea poezie, dar nu a făcut-o publică. Autorul dovedește un simț acut al observației, un spirit reflexiv, iar dincolo de cuvinte imaginile sunt deosebit de sugestive, deosebit de grăitoare, cu o tonalitate gravă, tragică, ironic-disprețuitoare, dar ne dezvăluie și un spirit care știe să ierarhizeze valorile, cu repere morale și cu un dor „nebun”, ca o durere, ca un of permanent de „acasă”, de tot ce înseamnă locurile natale, Râmnicul lui.
Poezia inclusă în acest volum stă sub semnul tragismului, iar toamna apare ca un laitmotiv în diverse ipostaze: „toamna mea grăbită și rea”, „ploaia rea de toamnă”. De ce „Moda de toamnă”?
Cartea este o radiografie a societății românești înainte și după decembrie 1989, structurată pe două capitole; „Se poartă lacrima” și „Livada sfântului Amin” cu accente grave, de multe ori tragice. Datarea poeziilor constituie un ajutor pentru fixarea în timp a evenimentelor „radiografiate”.
Poezia emblematică, simbol, definitorie pentru întregul volum prin tematică și titlu este „Moda de toamnă” a anului când este scrisă: 18 oct.1985. Versurile vorbesc de la sine: „Se poartă neliniștea / (...) Se poartă frica / (...) Se poartă tăcerea, / Se poartă însingurarea. / Se poartă lacrima. / Se poartă frigul. / Deci, una peste alta, / se poartă negrul, / (...) Simplu! / Ca o noapte.” Toate acestea ca o „pelerină de întuneric” și „glugă largă” amintind de un ordin monahal, cu toate angoasele.
Una din stările disperării, definitorie pentru societatea românească înainte de 1989, este sărăcia. Întâlnim imaginea foamei urlând: „Piața, pajiște cu pepeni, / răsfăț de verde și galben, rotunzi și grei, / (...) Zeama se scurge în barbă, pe piept / ziua e plină de ceață și porumbei. / Urlă piața de foame și pepeni, / ochii țăranilor arzând și sticlind printre ei.” (Tarabă cu pepeni, sept. 1989).
Ca tabloul unei societăți bolnave să fie complet, pe lângă lipsurile materiale, cenzura, lipsa libertății cuvântului au condus la pierderea atâtor valori: „în cimitirul fără păsări, / nici arborii nu știu să crească, / dar s-a-ngropat aici o clipă / din poezia românescă. (...) Și vin coșciugele închise / cu zei în sfântă nemișcare / și câte gropi și ce uitare / în cimitirul fără păsări.” (Cimitir la marginea lumii).
Singurătate, singularizare și dispreț față de poeții veniți de la centru, sunt atâtea sentimente pe care le încearcă autorul: „Serbarea s-a sfârșit, / poeții nu mai sunt regi, / florile s-au stins într-o apă galbenă, / (...) funcționarii visători, fără cărți editate / dar așteptând, / sperând în amabilitatea barzilor veniți din capitală.” (Serbarea s-a sfârșit, 9 iunie 1987).
Imagini plastice în care serbări festiviste sunt surprinse de ploaie, cu „atleți obosiți prin noroi”, „târând ghirlande moi de plastic”: „Ploaia ne-a risipit ca pe șopârle, / ascunde-mă tu ramură și taci / serbarea s-a sfârșit, zac tobe ude / și laurii pe frunte uzi și moi / și buzele-negrite de urale / (...) s-a rătăcit un vers și nu-l vrea nimeni, /(...)heeiiii, o medalie pierdută în tribună, / (...)doar ploaia peste lume, vântul, ploaia...”(Ploaia, 1978).
Autorul încearcă sentimente religioase și pare să se identifice cu drama Brâncovenilor: „Singur, rezemat în pridvor / la lumina lunei / să-mi văd morții trecând din lut în icoană / duși pe brațe de doamna mea brâncoveană.” (Brâncovenească,sept. 1973).
Tăcerea din jur cu umbrele valorilor plecând conferă versului gravitate, tragism: „Bat la poarta de flori dintr-o carte, / nu e nimeni, poeții s-au dus, / le-aud umbra plutind tot pe ape în sus / și iar scriu despre moarte.”(Și iar...,1987)
În noaptea cu daruri de sfântul Crăciun, doar visul pentru copii în lumea fără nici o schimbare: Moșule, domnule, dă-ne cuțitu-napoi / s-ascutem otrava din vârful țepușii. / Copiii dorm pe coline cu cerbi. / În lumea cea mare nicio schimbare, / doar noaptea de taină cu sfintele daruri, / o stea pentru trăcere, un golf pentru uitare.”(Noapte cu daruri, 1977)
În decembrie 1989, autorul se întreabă în „Colind târziu”: „Pentru toate fricile, / tăcerile, / (...) Ce să fac? Să merg mai departe / lângă proorocul de pe munte?” și îi răspunde „lacrima din gropile deschise / unde zăceau trei mănăstiri ucise. Mergi!”
Tragismul evenimentelor din 1989 este prezentat în „Piață cu îngeri, 1990”: „În hăul nopții tinerii murind / de glonțul străzii și din fiecare, / plutind a veghe, răsărind un înger / cu aripi mici, abia știind să zboare. / Se umple piața lumii de eroi. / (...) Și se făcu mai noapte și mai frig / de-atâta frică și de-atâta moarte.”
„Uităm prea repede...1990” ne amintește poetul în tonuri grave, tragice: „Nimic nu-mi amintesc și totuși... / acele strigăte, / acele cântece, / acele gloanțe, / acele steaguri mari / și frica, frica, / frica.../ Da! Cred c-a fost pe-aici / o revoluție.”
Cu acelasi simț acut al observației zugrăvește tragicomedia societății românești devenită după decembrie 1989 „Bazar, 1992”: „E plin micul paris / de puroi și libertate, / șchiopi și ciungi parlamentari / cântă psalmi și pupă cruci /(...) pe maluri dâmbovițene / numai zâmbet și oftat, / târfele își fac izmene dintr-un steag însângerat.”
Starea de lehamite nu-l părăsește nici după 1989, autorul simțindu-se mințit: „lehamite de prooroci mințind / și-o noapte grea de întrebări ucise, / sunt gol de cel mai tandru dintre vise, / crăciun cerșindu-și ultimul colind. / mi-adun târziul lângă prea târziu / și nu văd lumii nicio dezlegare.”
O stare de lahamite permanentă aproape maladivă, cu răsturnări în care nimic nu mai e sfânt: „S-a rătăcit un înger și nu știe / unde e cerul, plânge și întreabă, / căzuți din slăvi, duhnind a bătrânețe, / își vând credința sfinții pe tarabă, / au gura strânsă și au ochii goi.”(Lehamite, 1991).
Autorul de simte înșelat de „Prooroci mincinoși pe sub geamuri, / prea multe vorbe, / prea puține gânduri.” (Și încă nu e toamnă, 1990) „Sufletul întorcându-se acasă bolnav, / în noaptea grea/ printre ploi și tăcerea de toamnă”. (Camera cu icoane, 1991), în însigurarea, în raiul din casă, ca un remediu, înaintea morții: „Roz sidefiu și albul / și galbenul și-albastrul / din pajiști adunate-n paharul de pe masă”, „un mugur de roșu mălin”, cu taine din „taine din noaptea unei păsări”, „vântul doar cât să-mi cânte lin / despre un zbor de flutur întârziat pe-o floare” (...) „Și-arome încinse, din cimbru și pelin, / închid cu lacăt poarta și-ncet, câte puțin, / m-ascult murind odată cu raiul meu din casă.”(Flori de câmp,1991).
În „Livada sfântului Amin” întâlnim DORUL în diverse ipostaze,dorul după locurile natale: „Nu-mi închide ferestrele încă. / Sufletul meu cel durut / zboară la ceasul știut / să-și vindece rana adâncă / (...) Veninul din care-am băut / prea negru e și m-apasă, / bătrân sunt de dor și urât / Întoarce-te suflete-acasă.”(Întoarce-te, 1985).
Chemarea visului cu ochii deschiși: „Hai, vino suflete. Mă pierd / de-atâta liniște, de-atâta cer și miere.” (Prisaca, 1985).
De fapt, dorul, aici, apare sub forma visului, autorul lăsând să se înțeleagă că întoarcerea rămâne numai dorință: „Ce vis sublim, s-adorm printre cireșe, / stăpân și zeu al vechilor grădini, / din boarea lunei culegând cireșe...”(Vremea cireșelor, 1996).
Odată cu „Plecarea cireșelor” 1998, sentimentele sunt contradictorii: „Grădina a tăcut,/ s-a stins de odată / luminile din creangă și din suflet /(...)Rămânem noi cu tine / Și-mi luminară umbra, strălucind / caișii”.
Un triptic, „Covor de trandafiri, 1996”, este pentru poet chemare și îndemn: „să-ți strângi visele în brațe / și pe-o seară de zefiri / să le-aduci din miazănopte / în covor de trandafiri / și-n odaia ta de veghe / Să uiți marile-nvrăjbiri / rătăcind prin taina tainei / scoarțelor cu trandafiri.”
Frica singurătății îl stăpânește încă: „În fiecare foșnet un strigăt / din mine abia reținut / și-n fiecare aripă dusă / tot țipătul verii din mine.”(În piețele mari, pe tarabe,1985).
În final, „la gândul c-aș putea muri să vezi / și fără să pătrunzi / ultima taină a dorului de ieri, / (...)Pierdut aici, în pajiștea din perne / și-n ierburile de mine născocite, / ascult cum teii bat încet în geamuri / și cred, și vreau să cred / că-i însuși glasul / pierdut de mult, într-un amurg de toamnă.”(Ascult cum teii...1996).
Înzestrat cu un talent și un simț artistic deosebit, poetul creează imagini și generează stări și sentimente. De aceea poeziile sunt frumoase în întregul lor și te invită, parcă, la lectură.
Cartea te lasă golit de sentimente, stors. Pe copertă, în negura nopții, un vis alb:„Vezi? Sunt aici! / Adus de noapte și de vechiul dor. / Salcâmii înfloriți și stânjeneii, / glasul întors din drum, sonor, / vibrând a flacără și alcool și mare / și chinuindu-se în așteptări prea lungi / și mii de stele respirând în noi / și dipărând sublim în fiecare. / Ce-ți torn în ceașcă? Fiere sau cafea? / Deschideți poarta. A venit pădurea / cu visul meu nebun mușcând din ea.”(M-am întors).
* * *

Vasile Ghinea













.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!