Foamea mă leagă de pământ. Mai păstrez la piept amuleta căzută din mâna unui bătrân pe patul de moarte. Toate legendele Nilului respiră discret, duhul morții a evadat și a luat formă de vultur. Nici o bucată de lemn nu odihnește oase înnegrite de carii.
Timpul e în repaus. Odată cu el s-a oprit în loc un fotograf, Kevin Carter. Mă va ridica pe brațe cu un cântec de leagăn. Cutezanța lui frântă e ratarea șansei de viață. A mea, a lui. Năucit filmează. Brațele mele ca două falange, am piciorușe de paing, trupul întreg e o mână chircită pe pieptul unui cadavru. Un copil ca o gheară pe umbra unui trunchi de copac retezat. Aș vrea să mă întorc, să stau culcată cu fața spre cer și în obraji să simt căldură nepripită de soare. Dar vulturul îmi va răpi cea din urmă zvâcnire. Mi-e teamă că-mi va ciuguli ochii, voi înnebuni lipsită de vise. Cât de mult îmi doresc răcoarea! În lipsa de aer, pământul mă cheamă să rupă din mine, o fărâmă de sine. Inima mea nu o va smulge, n-am devenit femeie. Pământul e mai arid decât neamul meu, pântecele suferă asprimea ierbii. O picătură de apă ca o blândețe și involuntara metanie mi-au adus ce n-am cunoscut până azi, cuvinte de rugăciune:
Doamne, ia de pe mine acest vultur și dăruiește-l cerului pentru reîntregirea firescului! Alungă spaima de pe chipul ce mă privește și așează în suflet de om puterea să uite încet și să iubească oricât de grea i-ar fi inima, oricât de sătul ar fi de micimi sau trădări.
Oricât de amară i-ar fi despărțirea.