Capitolul I
Octombrie

“Un barbat din milioanele de barbati
doreste pe o singura femeie, din milioanele de femei.
Unul singur si una singura.”

Liviu Rebreanu







Era racoare, curat miros de flori si frunze ude pe strazile murdare si pline de zapada, din oras. O dimineata de 5 decembrie… Eram orbita de propriile ganduri, de vise si sperante… Mi-era atat de simplu sa ma asez pe-o banca, sa privesc cerul, ce acum arata atat de diferit, de cald, un albastru vesel, intarit de soarele ce lumina taios, in racoarea diminetii. Ma gandeam acum, cat de bine-ar fi, dac-as putea zbura, sa simt vantul racoros umplandu-mi jacketa gri, care-mi placea atat de mult. Undeva, departe de aceasta mirifica priveliste eram distrasa, observand cu cata indiferenta treceau oamenii pe langa mine, aruncandu-mi priviri razlete, unele insistente, facandu-ma sa ma gandesc ‘oare ce-o fi vazand acum in mine si in ce fel ma oglindeam in ochii lor ?’, ‘Eram oare doar o fetita ce statea pe-o banca murdara dintr-un parculet? Se prea poate...’

Toamna abia-ncepuse, cu toata harababura de pe canalele TV privind incalzirea globala ce, desigur era profund indreptatita, sa ne pedepseasca marsaviile comise impotriva mediului, ce inca ne mai suporta, temperaturile se ridicau si coborau peste noapte, umplandu-ma de frig seara, cand ieseam la o plimbare, ochii ma usturau din cauza frigului. Chipul mi-era destins, fara nici un rid sau grimasa ce-ar putea sugera ca eram chinuita de vreun gand anume. Imi placea sa ma ascund asa in mine, sa nu dau de inteles trecatorilor ca as fi intr-un fel atenta la mersul lor dement. De ce-l consideram asa ? In tot timpul asta in care omul paseste hotarat pe drumul sau, pe straduta ce il poarta spre locul de munca sau spre orice alt loc, nu e atent la ce se-ntampla-n jurul lui. E atat de adancit in lumea sa, in materialitate, incat nu poate iesi din ea, nu se poate rupe de realitatea ce-i joaca feste, e intr-o continua cadere sau mai bine spus, in decadere. In sensul asta, nu vede si nu apreciaza suficient de mult lucrurile din jur, cele mici sunt inexistente sau total nesemnificative pentru el.
Jucandu-ma astfel cu privirile ce uneori se atinteau asupra mea, am priceput cat de diferit puteam vedea lumea din jur, cat de importante erau chiar si lucrurile cele mai mici, cat sens prindea toata viata si cat de profunda era ea, cata nevoie aveam sa o simt arzand in vene. Mi-era frica oare acum de moarte? Moartea era doar cheia spre raspunsul intrebarilor mele, era taina ce putea explica totul, sau care imi putea anula toate sperantele in existenta unui ‘ceva’ mai presus decat mine, dar vom ajunge si acolo.
M-am ridicat infrigurata de pe banca si am pasit, imitand trecatorii, la fel de indiferenta, ascultandu-mi muzica preferata si plimbandu-ma linistita. M-am intalnit cu un vechi coleg de gimnaziu, e uimitor cat de mult se schimba lumea si omul in general. Ma simteam ciudat acum, nu mai vorbisem cu el de atata vreme… Il mai intalnisem pe strada uneori, dar de cand incepuse liceul, nu am mai pastrat legatura. Era ciudat atunci, puternic influentat de parintii lui, ce erau penticostali; in sensul asta, aflasem ca nu prea credea in toate alea si era persecutat de ai lui si de comunitatea in care traia. Nu era genul de om care sa creada in Dumnezeu, oricare ar fi El, nu era genul care sa aiba o anumita religie, credea in tot si in nimic. Iar faptul ca se comporta ceva mai ciudat ca toti ceilalti, mi se paruse atunci un motiv destul de bun incat sa las balta orice discutie cu el. Ce schimbat era acum, mai ales fizic, insa chipul ii trada predominanta nevinovatie, naivitate patrunsa de un sarcasm de prost gust. Privirea ii era neatenta, ochii albastru-verzui, oteliti, aparent nu era atent la ce-i spuneam, privea in alta parte, incercand sa para detasat si relaxat, se comporta ca un barbat la varsta a treia, plictisit si exigent.
- Cum iti merge cu scoala? Nu am mai vorbit de multa vreme, am un program asa incarcat ca de-abia am timp de-o plimbare, de relaxare. A spus asta la fel de detasat, insa cu o strambare fortata a fetei, ce sugera discomfort.

L-am privit abia stapanindu-mi zambetul si i-am spus la fel de relaxata:
- Eh, e bine, e bine… ce sa-ti spun, am vrut sa ma mut, la un altfel de liceu, nu mi-au placut noii colegi, a fost aiurea anul trecut… dar nu am reusit sa ma mut, nu mai erau locuri…
Statea uimit si acum interesat, in fata mea, spunand c-o jumatate de gura:
- Da... si eu… nu m-am inteles cu ai mei…
Cand spunea asta, eram convinsa ca era vorba de ceva legat de credinta lui, sau mai degraba, de credinta parintilor lui. Era profund influentat de doctrina asta, de cand era mic. In scurt timp, s-a schimbat, deviind spre ‘cele lumesti’, cum spunea tatal lui, era un baiat normal, un tipic al varstei noastre, dar parea chinuit exact de gandul asta, de faptul ca nu ‘indeplinea’ rolul de fiu perfect, nu se simtea bine, pentru ca nu-i era pe plac tatalui sau. Era brunet, corpolent, sincer si inteligent… cel putin asa mi-l amintesc eu… iar despre stangacia lui, imi placea intr-un fel ciudat. Se straduia sa intretina conversatia. Aflasem de la prietenele mele ca avusese ceva sentimente in ce ma privea . Stiind asta, o vedeam acum in felul in care ma privea. Imi intrerupse sirul gandurilor, printr-o replica mortala:
- Si... uh, umm… tu, ce mai faci?
L-am privit strengareste si i-am raspuns:
- Ma cam plictisesc… asteptam pe cineva, dar vad ca nu mai vine. Era vorba de un suc...
Stiam ca isi dorea in sinea lui o astfel de ocazie, asa ca i-am oferit-o, ferindu-l astfel sa-si chinuiasca prea mult orgoliul de baiat. M-a privit cu o bucurie luminoasa in ochi, si mi-a spus insistent :
- Inseamna ca ai un pic de timp sa stai cu mine, nu? Unde vroiai sa mergi?
Atat de indiscret sa ma intrebe asta, dar cu toate ca nu recunosteam de fata cu ceilalti, in sinea mea, imi placea si mie, asa, cum vroia sa fie amabil cu mine, cum se comporta in prezenta mea, stangaci, dar simpatic. Ii intelegeam nervozitatea si agitatia, era evident ca prietenele mele aveau dreptate. Mandria mi-a cazut ca un balsam pe mintea ce se zbatea sa fie calma. I-am raspuns mangaindu-mi usor parul:
- Sigur, hai sa nu stam in strada sa povestim. E un local peste drum, o cafenea.
Am stat patru ore. Deja ne povestisem toate si parea ca nu mai aveam ce sa vorbim, cand in sfarsit si-a calcat pe inima si mi-a atins mana. Ii simteam caldura bratului invaluindu-ma, dar fara sa vreau mi-am retras mana rusinata, ametita parca de ochii lui ce-si pierdeau acum stralucirea. S-a lasat jenat pe speteaza scaunului, dandu-si seama ca abordarea lui a fost prea indrazneata. Se simtea jignit, dar nu o arata, desi stiam ca asta se ascunde in umbra ce-i acoperea acum ochii. Am fost prea brutala prin gestul meu, dar era prea tarziu sa ii cer scuze, m-as fi simtit compromisa spunandu-i asta. Am ales sa o las balta si sa cer chelnerului sa faca nota.
Desigur, a platit el ce am comandat, ma asteptam sa aiba reactia asta in timp ce-mi cautam prin geanta, scotocind printre cartile proaspat scoase de la biblioteca. Era o poseta maronie, in genul celor de plaja, marisoara, cu niste bretele scurte. Mi-a atins moale umarul, spunandu-mi ca nu se pune problema si ca nici prin gand sa nu-mi treaca, nu voi plati eu. L-am asteptat afara. M-am impotrivit putin, asa era cinstit, dar cunosteam amandoi, cum era cu treburile astea. A iesit grabit si m-a condus la primul taxi:
- Ai grija de tine si sper sa ne mai intalnim. Mi-a placut mult sa stam de vorba.
Mi-a spus asta, adaugand si cel mai frumos zambet, de care era in stare. I-am multumit si am intrat ingandurata, trantind zgomotos usa de la masina.
Totul se petrecuse atat de repede incat, in momentul in care ajunsesem acasa, nu eram in stare sa descriu felul in care ma simteam. Eram bucuroasa, dar in acelasi timp trista, era o stare de vaga somnolenta, tineam minte ca fusesem atenta la fiecare detaliu, parca incercand sa-l impresionez in vreun fel cu prima ocazie, dar nu-mi aduceam aminte de nici un detaliu in sine. Nu mai stiam ce culoare avea tricoul ce-l purtase in ziua aceea, sau ce suc isi comandase. Parca nici nu ascultasem nimic din ce mi-a spus, eram doar acolo, privindu-l, sorbind cu lacomie fiecare vorba ce buzele-i sopteau, emotionate. Imi vorbea linistit, dar ii observam din cand in cand emotia din glas, stiam cat de bine se simte acum, ii simteam privirea imbratisandu-ma. As fi vrut sa-l strang in brate, sa-i simt rasuflarea calda si grabita, dar singurul gest, de care am fost in stare in acel moment a fost sa-l refuz, ranindu-i orgoliul.


*

Povesteam toate astea amicului meu, ce asculta tolanit in fotoliul mamei mele, aparent rece si indiferent la tot ce auzise pana acum. Se uita atent la lucrurile din camera mea, dar felul in care isi misca degetele, parca pe un ritm, ii trada ‘indiferenta’. De fapt, era cu adevarat interesat de toata povestea asta, era interesat sa cunoasca baiatul, ce m-a impresionat atat de profund. Ii simteam intr-un fel si ciuda ce-i sclipea in ochi, in timp ce-i povesteam de Razvan, caci asa il chema pe cel cu care statusem de vorba la cafenea. Dar credeam, ca e doar o falsa impresie.
Cel caruia-i povesteam era prietenul meu cel mai bun, David, student la Facultatea de Filologie din Cluj, un baiat carismatic si inteligent, cu doar cativa ani mai mare ca mine.
L-am intalnit la onomastica prietenei mele, Camelia. Pe-atunci era in anul intai la facultate, era putin ametit din cauza bauturii, dar constient desigur si putin mai sarcastic, decat mi-l descrisese Cami. M-a luat de mana insistent si a inceput sa-mi povesteasca despre diverse subiecte dar, in galagia specifica oarecum chefurilor de liceeni, nu intelegeam nimic din ce spune, dar parca sufletele noastre au fost menite sa se intalneasca si comunicau fara vorbe. M-am simtit foarte bine si aveam senzatia aceea de incredere, de siguranta.
- Ei bine.. ?
Ma intrebase asta intr-un fel agitat, vedeam in ochii lui nerabdarea si curiozitatea in a afla raspunsul, l-am ocolit prosteste cu o intrebare aiurea:
- Uh, nu am fost atenta la ce ai zis... ma gandeam la… altceva…
- La... Razvan ? Hahahah !!
Dar rasul lui zgomotos parea fortat, atat de artificial, incat m-am speriat putin in sinea mea si mi-am dat seama, ca intrebarea lui era mult prea directa, ca ma forta sa-i raspund intr-un fel, in care nu eram pregatita inca… sa-i raspund la subiect. Toate discutiile noastre erau in jurul unui subiect anume, dar in final, concluziile erau mult mai variate, tacite, relative, fiecare dintre noi le deducea si le intelegea altfel, eram sigura ca si acum fiecare va intelege altceva. Mi-am intins spatele si l-am privit rautacioasa, spunandu-i :
- Eh... nu e treaba ta!
- Oh, draga mea, Alexandra… doar nu te-ai suparat, nu vezi nimic in umbra sarcasmului meu? Nu observi grija ce ti-o port, dandu-ti ocazia sa-mi raspunzi la subiect, fara sa te joci cu vorbele? Ma feresc sa fac deduceri inutile, nu vreau sa te ranesc prin vreuna.
Imi placea, cand imi spunea ‘draga mea’, ii simteam in voce toata caldura si prietenia, toata grija ce o avea pentru mine. Discutam in fiecare sambata despre nimicuri, dar fiecare ‘intrevedere’ se termina cu o discutie serioasa si cu o concluzie interesanta, ce nu ma lasa sa dorm in seara respectiva. Curiozitatea imi intrecea toate trasaturile in profunzime, eram vesnic curioasa, sa aflu ce si cum despre anumite subiecte… daca ma interesau cu adevarat.
Am zambit ingaduitoare, raspunzandu-i sec, asa cum obisnuiam de cele mai multe ori, semnificatia raspunsului ramanea intotdeauna la mine, dar aveam senzatia ca spuneam tot, ca nu era loc de interpretari:
- Nu.
Replica mea il tulbura cumplit de aceasta data, parea neajutorat acum, incordat usor, in fotoliul mamei mele. Statea in camera mea si ma privea incurcat, pana cand, la un moment dat, isi rotise privirea si-mi spuse:
- Eh, sa inteleg ca intrebarea mea sacaitoare a facut mai mult decat credeam, ca ar putea face. Am atins un subiect sensibil? Imi pare rau, ai dreptate, nu e treaba mea… Doar ca imi pasa de tine si vreau sa stiu, ce se intampla si in ce sens ti se schimba viata. Tu esti intr-adevar schimbata, de sambata trecuta.
Am zambit, ceea ce i-a luminat chipul pe data, mi-am intins mainile si m-am gandit din nou la toata treaba asta. Nu stiam ce sa-i raspund exact, era un haos total in mintea mea. Nu puteam sa clarific in nici un fel, daca simt ceva pentru Razvan. Era oare doar o usoara ameteala pricinuita de faptul, ca nu-l vazusem de atata vreme? Era acum inalt, chipes, dar inca in plin proces de maturizare. Observam usor, cum se straduia sa-si controleze emotiile, se rosea cand vorbeam strengareste sau daca aduceam vorba de o oarecare fosta ‘iubita’ de-a lui. Se rusina ca o fetita, dar in toata stangacia lui, vedeam ceva mai mult decat neindemanare, vedeam o stralucire, un lustru desavarsit in ciuda faptului ca in multe privinte era, hm, sa gasesc cuvantul potrivit… neslefuit. Era inteligent, dar nu era in stare sa-si foloseasca creierul in momentul acela, in prim plan ii era inima ce acum palpita mai tare ca oricand.
- Vrei sa te las singura ?, observ ca esti tare-ngandurata azi.
Imi intrerupse din nou gandurile, ma simteam aiurea ca ii ocoleam evident intrebarile, dar nu ma puteam abtine. I-am raspuns dragastoasa, cu o moliciune in glas :
- Nu, nu... mai stai, te rog, cu mine.
M-a privit ingrijorat, fruntea ii era acum adanc patrunsa de un rid lung, incerca sa-si dea seama, ce se intampla acum cu mine.
- Crezi in dragoste la prima vedere? am inganat eu, parca fara mine.
- Hm, nu.
- Cum asa? Nu se poate… Chiar tu nu crezi?! esti un romantic desavarsit, gresesc?
- Dragostea la prima vedere nu exista. E un paradox al iubirii, al sentimentului, ce treptat devine iubire. Mi se pare imposibil sa iubesti o persoana inainte sa-i auzi vocea, inainte sa-i afli gandurile si sa-i simti prezenta in felul ‘acela’. Dragostea creste, ca o planta mica, ce in timp devine un copac mare, cu radacini puternice.
- Te-ai gandit vreodata ca poate, totul din jurul nostru nu este real, nici macar… iubirea?
Am ramas uimita de propriile vorbe si asteptam raspunsul intr-o tensiune inexplicabila. Nu eram atat de atenta ca de obicei, dar prin raspunsurile lui incercam sa-mi explic starea.
- Realitatea e relativa, la fel de relativa cum suntem noi insine. Fiecare din noi se schimba in functie de cei care-l influenteaza. Orice din jurul tau exista cu adevarat daca, macar putin crezi in el si daca, ii acorzi atentia de care acel ‘ceva’ are nevoie. Un pahar cu apa de exemplu, daca il ignori si incerci sa te convingi pe tine insuti, ca nu inseamna absolut nimic, mintea ta nu-i gaseste nici un sens, e logic ca nu dispare, dar isi pierde rolul, devine doar o umbra pierduta in existenta, in care toti traim si in care actionam inconstient, devine un reflex, mai apoi inutil, pentru ca nu il mai apreciam.
David se intinse pe fotoliu, multumit de intorsatura pe care-o lua discutia noastra. I-am raspuns convinsa:
- E de inteles ca realul depinde de perceptia fiecaruia dar, in viata, omul are totdeauna indoieli, are intrebari multe si uneori fara sens, e curios si tocmai curiozitatea ii adanceste neputinta de a intelege anumite situatii cu toate ca, poate raspunsul consta in semnificatia fiecarui cuvant. Dar daca… cred in dragoste, ea exista, cel putin pentru mine?!
- Da, dar oare asta conteaza? Semnificatia cuvantului si nu ce simti in momentul in care-l rostesti? E foarte important, cred eu, in viata sa simti tot ce unui om ii este dat sa simta, de la caderea din cer. Cuvintele sunt vorbe goale, ele n-ar putea subjuga niciodata sensul sau semnificatia cea adevarata.
Am ramas surprinsa de raspunsul lui de… agnostic lamurit. L-am privit insistent, lamurindu-l ca asteptam continuarea a ceea ce-mi spuse.
- Eh, nu te uita asa la mine, stii cum e, omul trebuie sa creada in ceva mai presus decat el insusi, altfel nu-si poate explica propria natura sau felul in care ea a luat nastere. Dumnezeu nu exista si nici Diavolul, dar trebuie sa existe ceva, o lume in care sufletele, parasindu-si invelisurile, sa nu mai traiasca sub hegemonia mintii si a constiintei.
- Nu ai dreptate, constiinta face si ea parte din suflet, i-am spus eu, starnita. De fapt, ea este ca un locas al sufletului, locas in care sufletul isi ‘depune’, ca sa zic asa, greselile si principiile. Constiinta e ca o vama, prin care cuvintele si gandurile trec si sunt verificate.
- Da… poate ca ai dreptate, dar cat timp constiinta va dicta sufletului, nu vei fi in stare niciodata, sa spui ce simti cu adevarat, nu vei fi in stare sa simti cu adevarat, sa fii sincera cu tine insuti, pentru simplul fapt, ca ‘nu ai voie’, o autolimitare scarboasa, impusa de constiinta ta draguta.
Am izbucnit intr-un ras rautacios, spunandu-i printre micile hohote:
- David… esti destul de destept, sa vezi chiar si in tine, sau in mine, sau in orice persoana de pe strada.. Caracteristica de baza a omului este imperfectiunea. De aceea, nu putem intelege anumite aspecte ale vietii si nu din cauza autolimitarii de care vorbesti. Evident, ea exista, dar nu in sensul, in care tu crezi ca ar exista.
Nemultumit, zambi totusi, auzindu-si rostit, propriul nume. Nu era de aceeasi parere cu mine. Schimba subiectul, era vesnic preocupat de altceva in timp ce vorbea cu mine, se gandea la o alta tema, pe care am putea-o dezbate. Eram putin flatata ca povestea cu mine despre chestiile astea si nu cu colegii lui ‘filozofi’. Asa-i numea in ciuda, David, cand nu gasea in vorbele lor altceva decat o mare prostie. Era ciudat intr-un fel, sa avem toate discutiile astea despre diferite subiecte, unele mai complicate, altele mai putin complicate, dar era atat de bine, sa invatam unul de la celalalt si de multa vreme aveam astfel de discutii. De obicei, ii observam o anume lumina pe chip si stiam ce urma, imi explica tot felul de chestii, iar la un moment dat, ajungeam sa-mi spun si eu parerea si asa discutam, ore intregi. Am mai ras putin si l-am lasat sa-mi povesteasca despre saptamana ce trecuse.


*

Dupa ce David plecase, mi-am dat seama, ca singurul lucru, de care nu vorbisem era exact ceea ce ma interesa. Eram intr-o stare, ce nu-mi convenea deloc, de aceea, incercam sa-mi demonstrez ca nu simt nimic pentru Razvan, ca totul a fost doar o ameteala de scurta durata, dar tanjeam dupa o oarecare parere in privinta asta, vroiam sa cunosc o parere ‘din afara’ despre mine, in circumstantele astea, despre… Razvan.
Era deja noapte, cand stateam pe geam, uitandu-ma la strada, la dealurile ce se conturau vag, printre blocurile multe, asezate parca amestecat, fara vreo pozitionare exacta. Aerul racoros imi mangaia obrazul, mi-era cald, cu toate ca, deschisesem geamul de cand plecase David si-n camera era racoare. M-am gandit din nou la Razvan, la ce-mi spusese cat timp am stat de vorba cu el, mi-am amintit brusc tricoul lui verde tipator, aranjat continuu de doua maini insistente ce continuau sa creada ca nu statea bine, ca era mult prea larg, dezordonat lasat pe-o parte a umarului. Am tresarit la auzul unui latrat de caine batut, un schelalait lamentabil, era un om pe-o bicicleta, plimbandu-si cainele jucaus. I-am privit blana creata, de culoare bruna-cenusie, era un catel curat, ingrjit, imi placea rozul urechilor sale. Observam toate astea in lumina puternica venita de la stalpii, ce iluminau pe langa blocul meu.
M-am gandit la posibilitatea, de a avea si eu un caine ca asta, cu care sa ma joc si pe care sa-l ingrijesc, un caine, in a carui blana sa-mi afund mainile, sa-i simt mirosul acela ciudat. Mi-am simtit pleoapele grele, cand m-a sunat Cami, tarziu, foarte tarziu… lucru ce i l-am reprosat si ei, desigur. M-a intrebat de David, era asa de misterioasa, cand ma intreba de el, niciodata nu puteam afla exact ce urmarea, de ce il cauta, nu puteam scoate nici un cuvant nici de la ea si nici de la David, pe care-l asaltam cand venea sambata la mine, cu zeci de apropo-uri insistente, sagalnice.
Am adormit pe cuvertura proaspat schimbata de mama, trezindu-ma apoi la o ora tarzie, ca sa-i spun asa, tinand cont ca ai mei se trezeau pe la ora 6, odata cu gainile. Mi-am dat seama ce dimineata interesanta avea sa fie asta, eram optimista si bine dispusa, in ciuda gandurilor de aseara, ce m-au purtat aiurea prin toate amintirile, picurandu-mi rece-n minte, un singur nume, o singura persoana: Razvan. Incercam sa mi-l aduc aminte asa cum fusese inainte, sa-mi dau seama de ce nu-l placusem atunci, asa cum il plac acum. De ce ii simteam acum caldura sufletului atat de puternic, de ce ma simteam atat de atrasa de el.
Dar, am incercat, sa nu ma mai gandesc la asta, tinand cont de faptul ca, maine era ziua mea. Asteptam mult, ma amageam ca o sa fie atat de placut, pentru ca, veti deduce chiar voi, cat de aiurea a fost… Toata ziua mi-am focalizat atentia spre subiectul asta, am incercat sa prind orice detaliu ce mi-ar dezvalui eventualele surprize pregatite de prietenii, sau de ai mei.
A trecut insa ziua ca oricare alta, toata lumea uitase, nici macar un telefon, un mesaj, absolut nimic. M-am trezit la realitate, aveam o senzatie asa, ca si cum as fi cazut din pat, dar apa rece ce mi-a invadat chipul urmatoarea zi, m-a dezmeticit. Lumea era prinsa in treburile ei, am incercat sa inteleg, sa-i inteleg, David era indreptatit, sa nu poata veni, era doar plecat din oras, dar ceilalti? dar Cami?dar… Razvan? Oh numele asta imi provoca o durere surda acum, un tiuit ciudat.
M-am urat pe mine insumi, ca as fi putut sa-l iubesc, dar in sine simteam flacara aceea inca palpaind si m-am incapatanat mai tare. Mi-am indepartat din minte orice posibilitate de a fi impreuna, de fapt, fusesem atat de proasta, incat nu-mi dadusem seama ca, de cateva zile, nici macar nu daduse vreun semn de viata.
Trecusera deja doua zile, de cand trebuia sa-mi serbez ziua de nastere. Am auzit glasul strident al mamei si am mers la usa, ma cauta cineva. Era Razvan, cu un buchet mare de trandafiri albi.



*

Avea privirea aceea de mielusel in momentul in care-mi puse in brate buchetul de trandafiri. Dar m-am tinut tare.
Era evident, ca se astepta sa-i multumesc, sa-l imbratisez sau sa fac vreun gest de felul acesta, insa nu m-am miscat deloc, chipul meu nu schita nici un fel de incantare sau bucurie, poate doar o vaga uimire, caci asta era. Nu uitasem insa cat de prost ma simtisem acum doua zile, cand am fost ignorata total. L-am privit rece si am simtit, cum privirea asta se strecoara in inima lui, i-am simtit durerea, dar nu am apucat sa mai zic nimic, mi-a zambit usor, dar m-a durut atat de tare, era acel zambet de om care sufera, care-si calca pe inima.
- La Multi Ani! Iarta-ma, ca nu am reusit sa-ti spun asta alaltaieri, dar sper ca intarzierea mea sa nu-ti fi pricinuit prea multe neplaceri. Sincer imi pare rau, m-am straduit sa ajung cat mai repede in oras.
M-am dat la o parte incurcata din fata usii, aratand printr-un semn sa intre in casa. Era o ceata ingrozitoare afara, care parca imi patrunse si mie in suflet. L-am iertat in sinea mea pentru intarzierea asta, mai repede decat as fi crezut. Eram convinsa ca ‘reparatiile’ in sensul asta ar fi durat multa vreme, ca ar fi trebuit, sa faca multe ca sa rascumpere greseala asta dar, dimpotriva, totul se petrecuse repede, nu i-am putut suporta durerea din ochi, privirile triste si sufletul plecat acum, parca-n genunchi in fata mea.
Era intr-o stare jalnica, cand a intrat, nesigur in camera mea. Nu o vazuse niciodata si se uita parca minunat la rafturile pline cu carti din fata patului. Mangaie cu privirea romanele de Dostoievski, aflate in numar mare, cateva dintr-ale lui Eliade, Balzac si eternul Shakespeare, asezate frumos pe raftul din fata lui, erau preferatele mele.
S-a asezat rusinat pe un fotoliu, nefiind in stare sa scoata o vorba cateva minute. Il intelegeam, nici eu nu puteam spune nimic. As fi vrut sa-l mangai in vreun fel printr-o vorba calda, dar eram impresionata de durerea, ce se citea acum pe chipul lui. Era dezamagit. La fel cum fusesem eu acum doua zile.







Capitolul II
Oglinzi

“Limita fiecarei dureri este o durere si mai mare.”
Emil Cioran





De ce am intrerupt in felul asta sirul intamplarilor? E simplu, nu veti putea intelege altfel, cum poate fi viata uneori… cat de frumoasa sau cat de cruda, cat poti fi de fericit sau cat poti fi de trist, cata durere poti suporta, sau de cata dragoste ai nevoie, decat printr-un exemplu, ce-l veti deduce la sfarsitul acestor randuri.
Am interupt jurnalul aici. Vreti sa aflati ce se intampla mai departe? Aflati mai intai, cine sunt si cum vad eu lumea. Ei bine, dupa cum probabil stiti pana acum, ma cheama Alexandra. Sunt eleva in an terminal intr-un liceu oarecare, dar asta prea putin conteaza. Imi place sa citesc, sa caut raspunsul la intrebari ciudate tinand cont de preocuparile celor de varsta mea. Sunt eu oare atat de deosebita? Chiar deloc, singurul lucru ce ma caracterizeaza e curiozitatea. Se poate spune, ca am si unele hobby-uri, cum ar fi istoria sau religia, dar intentia mea, e aceea de a intelege in primul rand lumea. Asta e datoria fiecaruia, dar nimeni nu vede esenta, se pierde in detalii si in explicatii fara rost. Omul traieste, nu trebuie sa-si explice unde, ci natura felului, in care traieste.
Cu ceva timp in urma l-am cunoscut pe David, e prietenul meu cel mai bun si in sensul asta pot spune chiar, ca e un jurnal viu, propriul meu jurnalul. Desigur, destainuirile mele ajungeau doar pana intr-un anumit punct, insa cu timpul, ne-am cunoscut mai bine si chiar eram multumita de viata mea, de felul in care o traiam, de ce aveam parte prin intermediul ei.
Era si el mai ‘altfel’ ca sa spun asa, imi placea ca trata viata asa cum trebuia, cu importanta si atentie profunda. Subiectele propuse de el la inceput, mi se pareau prea mult pentru mine, eram in stare si puteam sa raspund la intrebarile lui, dar de cele mai multe ori, ma depasea. Cu timpul, am ajuns sa inteleg si sa pun eu intrebarile acelea, sa invat si sa inteleg altfel viata, prin alti ochi. Sa vad lumina aceea interesanta, din jurul oricarui obiect, sa-i observ culoarea si sa-i inteleg semnificatia, sa-l vad altfel. Indiferenta cu care tratasem chiar eu insumi toate acestea ma durea acum, imi parea rau, ca nu reusisem sa inteleg totul mai repede, intr-un fel binecuvantam ziua, in care-l intalnisem pe David, dar mi-am dat seama mai apoi ca, cu cat cunosti mai multe, cu atat recunosti tu insuti ca nu cunosti de fapt nimic, cu cat intelegeam mai mult lumea, cu atat ma durea mai mult un esec. Si, Doamne, erau atatea.
Intr-o zi, il intrebasem cum poate sa fie atat de relaxat, spunandu-mi ca a picat un examen, sau ca a luat doar cateva din ele in sesiunea de anul asta. Avea o vorba: ‘esecul e un pas in spate, dar promite alti doi in fata’. Era atat de sigur de adevarul acestei replici, incat a reusit sa ma convinga si pe mine. Imi recomanda tot felul de carti si cu toata impotrivirea mea de la-nceput, am ajuns sa frecventez si eu biblioteca.
Imi alegeam la fiecare doua saptamani o carte noua. Eram sigura, ca prin fiecare carte citita, aflam de fapt o alta parere, viata prezentata din alta perspectiva. Mi-am dat seama ca, daca cunoasteam un obiect de exemplu, din toate unghiurile posibile, numai asa ii puteam gasi definitia, o intersectie a tuturor perspectivelor din care putea fi privit si inteles. Asta urmaream si in ceea ce priveste viata insasi, singura, care nu-si dezvaluia adevaratul inteles.
David era de alta parere, continua sa-mi spuna, ca singurul adevar e cel care conteaza pentru tine, lumea neputand fi definita, decat de propriul tau suflet si de propriile convingeri, principii. David era intr-adevar diferit, dar urmarea acelasi lucru ca si mine. Consideram, ca aveam multe lucruri in comun, dar un gand ciudat ma ispitea atunci. Imi placea David, era inteligent, arata bine, avea tot ce-i ‘trebuie’, ca sa spun asa, dar observam ca nu era atras deloc de mine si, nici eu de el. Nu eram constienta de directia in care se indrepta relatia noastra amicala, dar consideram, ca nu e cazul sa-mi fac probleme in sensul asta, sau sa ma gandesc la lucrurile astea ce acum, oricum nu contau si nu puteau schimba nimic.
Cum am ajuns sa scriu in jurnalul acesta? Am avut parte, de o intamplare, ce mi-a marcat intreaga viata, era ceva de care nu puteam uita si stiam ca nu am sa reusesc vreodata sa mi-o sterg din minte. Am inceput sa o astern pe hartie pentru ca nu gaseam o alta modalitate de-a o intelege. Dar era oare asta ideea? Ramane sa decideti voi.
David avea aerul de om cult, inteligent, patrunzator. Era imbracat mai tot timpul sport, dar atitudinea si prezenta lui impunea eleganta, sobrietate. Il iubeam, pentru ca nu ma plictiseam niciodata alaturi de el, il iubeam ca pe un prieten, il iubeam pentru glumele lui uneori seci, pentru cei ce n-au simturile dezvoltate. Il iubeam, pentru ca era puternic, un caracter puternic, gata sa sacrifice tot si pe sine insusi, pentru cei ce contau cu adevarat. Era cel cu care puteam vorbi orice, despre viata mea, despre mine insumi, cele mai intime lucruri isi gaseau adapost in sufletul si mintea lui cercetatoare si sincera. Discutiile noastre erau tot mai profunde, ajungeam de la un subiect la altul destul de rapid, nu ne evitam punctele slabe pentru simplul fapt, ca doream perfectionare. Perfectionare in gandire, in simtiri, in suflet si-n principii.
Cu toate ca aprecia atat de mult virtutile, considera, ca mandria e un lucru bun, cat timp nu devine un factor perturbator din toate privintele. Dar uneori imi dadea senzatia, ca identifica mandria cu demnitatea, cu refuzul de a se umili in fata cuiva. Devenise chiar agnostic, la un moment dat. Nu pentru ca refuzase sa se umileasca in fata lui Dumnezeu, ci pentru ca, aproape ura preotii si ipocrizia de care dadeau dovada. Evita biserica pentru simplul fapt, ca simtea cata mizerie era in sufletele celor ce-L ‘slujeau pe Domnul’. Nu suporta ca un astfel de om, sa fie legatura dintre el si Dumnezeu.
Imi dadusem seama, ca meditatiile lui au fost atat de profunde, incat a ajuns sa incalce una dintre ‘regulile’ Bibliei : ‘crede si nu cerceta’. Ei bine, a cercetat si si-a dat seama de putinele, sau, mai bine zis prea putinele detalii ce-ar fi putut demonstra existenta lui Dumnezeu. Nu credea in preoti, nu credea in Dumnezeu, dar o farama de credinta totusi ramase in el. Credea in Rai, dar si in Iad, credea intr-o altfel de lume, una imateriala, in care sufletul nu mai era inchis in corp, era liber si desprins din trupul material, ce atata vreme ii incatusase adevaratele simtiri.
Era insa inchis in el de cele mai multe ori, poate ca asta era singurul defect al sau. Incercarile mele de-al ajuta in sensul asta erau in zadar, era mult prea sobru pentru gusturile mele, dar un prieten mai bun ca el nu puteai gasi, era imposibil. Era evident, ca se atasase si el de mine in sensul asta, dar nu-mi puteam da seama, daca era sau nu mai mult de-atat. Atitudinea lui era grijulie, dar totusi uneori, indiferenta.


*

Incepusem sa-i spun lui David cat de frumos era buchetul de trandafiri si fiecare detaliu al bucuriei mele, in momentul in care intrase mama cu doua pahare mari, cu suc. Iesise repede, spunea tot timpul ca nu vrea sa ne deranjeze. Parerea ei despre David era contradictorie cu a mea, dar vom ajunge si la subiectul asta, la timpul potrivit.
David parea linistit, dar privirea lui nu mai avea stralucirea aceea, stiam ca se intamplase ceva si ca suferea, dar mai stiam si ca oricat as fi incercat sa-l descos, nu mi-ar fi spus, ce il necajeste. Ma simteam neputincioasa in fata lui, nu aveam nici o putere in a-i schimba starea asta deprimanta. Tusi sec, si-mi spuse oarecum nesigur:
- Dar, nu ziceai ca-ti plac trandafirii rosii?
Am zambit multumita spunandu-i:
- Acuma ce conteaza culoarea ?… imi pare bine, ca s-a gandit la mine.
- Da, pai normal, asta conteaza cu adevarat… Imi raspunse incurcat si vedeam, ca nu e in largul lui, dar isi continuase raspunsul. Si, uh, mai departe ce ti-a mai spus? Haide, spune-mi, stii ca n-am rabdare…
M-am bucurat ca tonul lui devenise ceva mai haios acum, asa ca am continuat sa-i povestesc.
- M-a intrebat de cartile de pe raft, era cam plictisitor, dar a fost atat de bine sa-l am in preajma, minutele alea. Eram cu spatele la raft, cand s-a aplecat sa ia un volum de Dostoievski, atingandu-mi usor fruntea, cu barbia.
Ma privea uimit acum, cu o figura posomorata. Nu se astepta sa-i spun asta, dar stia ca uneori obisnuiam sa-i fac si destainuiri ceva mai intime si nu doar cugetari sau meditatii proprii.
- Ei… m-am rosit toata si m-am asezat tulburata pe pat. Se vedea pe chipul lui, ca atingerea asta i-a provocat si lui niste emotii puternice.
Am facut o pauza lunga, asteptand parca sa-mi spuna sa continui.
- Si.. ?
- Si…Mi-a spus, ca ar aprecia foarte mult, daca as accepta sa ne intalnim si maine, in acelasi loc, la cafeneaua de pe colt.
- Ce i-ai raspuns?
- I-am spus ca ar fi placut, i-am raspuns eu, rosind.
Se adanci in fotoliul mamei, acum chipul ii era usor umbrit. Nu-i placea lumina puternica, asa ca totdeauna cand intra in camera, stingea lumina si pornea lampa de citit de pe birou. Pentru prima data in viata, mi se parea ca era derutat. Dar se dezmetici cand se vazu privit, si-si feri privirea de ochii mei.
S-a ridicat sec, putin agitat, atinse si el unul dintre volumele de pe raft, isi freca ochii ca un om adormit si se aseza inapoi pe fotoliu. A urmat o tacere putin prelungita, continuam sa-l privesc intrebatoare asa ca, se detasase repede de starea asta derutanta si imi spuse serios si in acelasi timp nesigur:
- Ma bucur ca ai gasit pe cineva, care sa te iubeasca in felul ala.
Vorbele ii iesira ca un scancet, dar nu imi dadeam seama pe moment, ce se intampla. S-a ridicat grabit de pe fotoliu si a iesit, spunandu-mi noapte buna. Era tarziu, dar obisnuia sa stea mai mult la mine, sa povestim mai mult. De data asta statuse doar cateva minute. Nu am apucat sa-i raspund, iesise deja in ploaia slaba, ce-acum se intetea incet. Era frig, dar iesisem pe geam cand am observat ca nu o lua spre casa, ci pe strada; parca se plimba. Ploaia ii udase usor capisonul negru, dar nu parea sa-l deranjeze in nici un fel picurii de apa ce-i umezeau jacketa.
Era un adevarat mister pentru mine seara aceea, nu-i puteam da de capat. Totul se petrecuse atat de repede, incat nu reusisem sa ma desprind din starea aceea de angoasa. Eram obisnuita cu aerul de melancolie dat de seriozitatea lui, dar asta era prea mult, era altceva, era tristete, glasul lui paruse taiat de rasuflari dese, de o neliniste neinteleasa. Continuam sa incerc, sa imi explic toate astea, David insa nu mai trecuse pe la mine a doua zi.
Am abandonat temporar subiectul asta, pregatindu-mi garderoba grijulie. Era seara ‘cea mare’, ca sa zic asa, desi simteam ca nu e totul bine, ca nu ma simteam in totalitate bine, speram sa-mi rascumpar supararea cu ceva nou, alaturi de Razvan. Eram aproape obsedata de felul in care ma imbracam si intarziasem deja uitandu-ma in oglinda din camera si la cea de pe perete. Imi cercetasem fiecare coltulet de bluza sau pantalon si in sfarsit, eram multumita. Dar apoi mi-am privit si chipul, iar senzatia ce ma incercase depasise orice tinea de normal. Eram uimita, nu eram prea frumoasa sau prea urata, ma consideram mediocra in sensul asta, dar nu despre asta era vorba, chipul meu avea o expresie ciudata, nu credeam ca asa arat acum, imi inchipuisem o figura luminoasa, fericita, in contrast cu bluza mea neagra. M-am privit in ochi, in oglinda, nereusind sa-mi desprind ochii de pe bucata aceea de sticla, o suprafata perfect neteda ce-mi reflecta fiecare privire, fiecare sentiment si expresie. Amintirile le parcurgeam atat de repede, parca toata viata mea era reflectata acum in oglinda aceea diabolica. Simteam cum incepe sa ma doara capul, o usoara senzatie de lesin imi cuprinse picioarele ce tremurau acum ciudat. Stateam asa nemiscata, realizam adanc in sinea mea ce se intampla, ce fac, dar pur si simplu, parca nu ma puteam misca, parca se oprise timpul, iar eu eram fata in fata cu propria viata, cu propriile greseli, cu propriile nemultumiri. Simteam ca innebunesc. Telefonul imi suna zgomotos, smulgandu-ma din starea aceasta de somnolenta lugubra.
Am raspuns cu un glas schimbat, parca nu ma mai auzisem vorbind asa, ma speriasem de propria voce, ce parea a fi putin ragusita. Era Razvan. Intarziasem o ora. Asta insemna… statusem in fata oglinzilor aproape o ora intreaga. Gandul ma sperie total, am pasit grabita, luandu-mi geanta mica de pe pat. Aerul era curat si racoros, exact de ce aveam nevoie. Mi-am revenit treptat, pana cand ajunsesem in fata cafenelei. Avea geamurile fumurii, asa ca aveam ragazul sa-mi spun cateva vorbe de imbarbatare si sa-mi impun bucuria, caci adanc in inima mea, asta simteam.
Razvan ma astepta putin agitat la o masa din centrul localului, era locul cel mai bine luminat, stiam ca-i place atat de mult sa fie multa lumina si-mi adusese aminte de David si de gusturile lui, atat de diferite. Mi-am scos repede din minte asta, cu frica sa nu-mi aduc aminte de ziua aceea tulburatoare.
S-a ridicat stangaci de la masa, rasturnand scaunul pe podeaua lucioasa din cafenea, producand in acelasi timp un zgomot, ca un scartait infundat. Ii era atat de rusine acum, isi ridica scaunul si se grabise sa mi-l tina si pe-al meu, in timp ce ma asezam la masa. I-am zambit ingaduitoare, certandu-l usor:
- Neindemanaticule! Ma astepti de mult?
Incercasem in felul asta sa aplanez situatia tensionata in care se gasea. Imi raspunse balbaindu-se putin:
- Credeam ca, uh, nu mai poti sa vii. Nu… nu am asteptat prea mult, nu am ajuns nici eu de multa vreme, e tare urat afara.
Comandase doua ceaiuri calde si acum statea incurcat pe scaun, cu o figura timida. Il gasea tare incomod si se tot fastacea, alternand intre doua, trei pozitii la fiecare moment. Incepusem in final sa vorbim de scoala, de vreme, chiar si de football, pentru ca, spre deosebire de alte fete, chiar il uimisem cu asta, imi placea tare mult si urmaream meciurile cele mari. Dar in sinea mea, simteam ca pe tot parcursul discutiilor noastre, nu reusisem sa aduc vorba de noi, concret de relatia noastra, ce simteam ca devenea ceva mai mult decat simpla amicitie, simteam ca ceva creste intre noi, ca avea si el aceleasi sentimente.
Intre timp, ospatarul ne adusese ceaiurile calde, aveau un miros extrem de placut de menta, proaspat si reconfortant. Mi-a inundat simturile cu o placere imensa in momentul in care il bausem, incet si rabdatoare, savurandu-l. Razvan insa il bause grabit, din cateva inghitituri, cu toate ca era cald. Tusi de cateva ori si isi incrucisa picioarele, zambind aiurea. Ma privea cum inchideam ochii, inghitind lichidul binefacator. Am zambit oarecum strengareste si l-am lovit usor cu piciorul in glezna. A ras scurt, chipul ii era luminos. Era fericit si ma bucuram, ca eram intr-o astfel de atmosfera echilibrata si linistitoare. Urma o tacere lunga, timp in care imi terminasem ceaiul si acum priveam curioasa prin cafenea, la ceilalti clienti, la chelnerul ce se plimba indemanatic printre mese, tinand minte zecile de comenzi. Bluza rosie, cu maneci albe ii venea ciudat de bine, ma gandeam cum e oare sa ai o astfel de slujba, banala, monotona, sa faci acelasi lucru in fiecare zi.
Razvan insa, isi pierdu rabdarea si lovea continuu cu genunchiul in piciorul mesei, urmarind atent tremurul paharelor goale si a scumierei nefolosite. Nu mai stia ce sa spuna, asa ca ma intreba parca cu jumatate de gura:
- De fostii colegi, ce mai stii?
- Pai, singura cu care mai tin legatura e Cami… O mai tii minte pe Camelia, nu?
- Blonda, micuta si amuzanta? Da.. sigur ca o tin minte. Ce mai face?
Descrierea facuta de el ma amuzase putin, dar raspunsem imediat, stapanindu-mi rasul.
- Pai Cami e bine-mersi acasa, nu a venit deloc saptamana asta la scoala, cica e racita. Dar stim amandoua cum sta treaba cu ‘racelile’ astea subite.
A ras putin, privindu-ma bucuros.
- Mi-a spus sa te salut din partea ei. Am povestit si cu ea aseara si i-am zis ca ne-am intalnit atunci, adica…aici.
Am zambit usor si am continuat, vazand ca nu raspunde nimic.
- Mi-a mai spus si ca te-a mai vazut cu ceva vreme inainte, pe strada, dar nu a apucat sa te salute. Imi spunea ca te-ai schimbat mult, dar nu am crezut ca… chiar atat de mult.
Am fost uimita eu insumi de felul in care am intors discutia. El insa nu se clinti de pe scaun, ridica o spranceana pentru cateva secunde apoi imi spuse linistit si curios:

- Hm, schimbat? In ce sens?
Intrebarea lui ma puse oarecum in incurcatura, pentru ca stiam ca un raspuns sincer, m-ar compromite. Vroiam, ca el sa faca primul pas in sensul asta. Asa ca am intors usor vorba:
- Pai, Cami spunea ca pari maturizat si psihic si… fizic. Replica mea fusese putin prea indrazneata, cel putin asa consideram eu.
Rosii putin si-mi raspunse, parca ignorand numele ei, ca si eu sunt schimbata. Obrajii ii erau acum mai rosii, iar privirea se ascundea, parca umilita sub masa, parca-i era frica sa nu gasesc in ea vreo urma de obraznicie, ceva ce sa nu-mi placa, mi-am dat si eu seama, ca nu asta era intentia lui, ci dimpotriva.

*

In cele din urma, se facu tarziu si o luasem amandoi spre casa. Am mers impreuna pana la intersectie, unde eu trebuia sa o iau la dreapta, el insa, avea de mers tot drept. M-am oprit la semafor, cotind la dreapta, linistita. S-a oprit si el, oarecum mirat, insa intelese pe unde trebuia sa o iau, ca s-ajung acasa. M-a privit parca rugator, s-a apropiat de mine, dar nu a avut curajul sa ma sarute si oricum, poate ca era prea mult pentru o prima intalnire cu adevarat serioasa. Semaforul se schimba, acum era in criza de timp, vroia sa apuc sa trec. Situatia asta nu fusese in planul lui, probabil.
M-a strans la pieptul lui si m-a pupat ca un copil, pe obraz. I-am zambit cat de frumos puteam si i-am urat o noapte frumoasa. A asteptat parca sa se incredinteze ca ajung cu bine pe partea cealalta de trotuar, ca un parinte ce-si urmareste copilul intrand pentru prima data in scoala. I-am auzit pasii marunti si putin greoi, pe asfaltul ud si plin de frunze. Papucii ii scartaiau, in timp ce se indeparta treptat de locul acela.
Am ajuns acasa, mi-am schimbat hainele, calma cu miscari lente si sigure. M-am indreptat cu frica spre oglinda, privindu-ma parca cu imputare. Acum nu mai vedeam nimic ciudat, fusese oare doar partea intunecata a sufletului meu, cel ce ma privea adineauri, sau poate multimea de evenimente din ziua asta ma zapacise atat de mult, incat mintea mea nu a mai putut sa cuprinda intreaga importanta a lucrurilor? Nu aveam sa aflu insa niciodata… continuam sa cred ca fusese un semn.

Dimineata urmatoare, ma trezise mama, spunandu-mi ca venise iar ‘zapacitul ala’. Mi-am dat seama ca vorbea de David, pentru ca el obisnuia sa vorbeasca tare si sa rada zgomotos, cand venea la mine, lucru ce displacea alor mei, de aici si insusirea asta ce i-o atribuisera. Intr-un fel era ciudat felul in care vorbea, nu se potrivea cu personalitatea lui calma.
M-am imbracat repede si am mers la usa, unde David ma astepta zgribulit si ud pana la piele. Parea extrem de obosit, chipul ii era stors de-o suferinta ascunsa. L-am privit uimita de imbracamintea lui, ce era acum mai mult decat jegoasa.
- Ce s-a intamplat? Ai patit ceva? Arati mizerabil…
Intrebarile mele au ramas fara raspuns. Singurele cuvinte ce le rostise erau acelea dea-l lasa sa intre. Ii era frig. Am inchis geamul si i-am adus un prosop uscat. Am observat cat apreciase gestul meu, isi afunda fata in prosopul alb, cald, stand asa cateva secunde, cu capul in maini.
- Spune-mi, te rog, ce s-a intamplat? Pari atat de obosit…
Din nou, cuvintele mele parca nu ajunsera la urechile lui. Era incurcat parca, insa se stradui sa-mi raspunda coerent si linistit, dar starea in care era, sugera mai mult decat agitatie.
- Nu am nimic, nu am nimic. M-au trezit doar ai mei, mai de dimineata si in drum spre tine o masina a izbit intr-o balta si m-a stropit rau de tot.
Minciuni scornite, doar nu eram proasta. M-am intristat ca nu avea atata incredere in mine, am observat ca de ceva vreme era tare trist, dar nu-mi aduceam aminte exact de cand si deci, nu puteam sa-mi dau seama nici care era motivul.
- David… i-am zis eu dulce, de ce nu-mi spui ?. Ce te framanta?
M-a privit banal, cu o expresie nemultumita si usor enervata.
- Draga mea, nu am ce sa-ti spun altceva. E tot ce mi s-a intamplat.
Dar ultimile cuvinte parca nici nu le auzisem. Era atat de ingandurat, incat nu-si dadea seama, cat de evident era lucrul asta. Eram ingrijorata. Il priveam atenta si nu reuseam sa inteleg, cum ajunsese in halul asta, ma intrerupse insa acum, linistit:
- Eram prin zona si m-am gandit sa trec pe la tine. Cum a fost la intalnire?
Ma intrebase asa, nesigur, i-am simtit din nou tristetea in glas.
- A fost bine, dar sa lasam asta, spune-mi ce e cu tine, nu te-am mai vazut asa…
- Alexandra… nu am nimic, ti-am spus. Poate nu am dormit prea bine, dar nu mai mult. Vroiam sa-ti spun ceva… Maine plec pentru cateva luni in Bucuresti, pentru niste cursuri de specializare. Nu stiu cum am putea pastra legatura in timpul si in circumstantele astea, caci am mult de invatat, dar am sa-ti las din cand in cand, cate-un mesaj.
Vestea asta ma intristase, dar nu am lasat sa-mi ghiceasca asta pe chip. L-am privit rece, fara sa vreau.
- Uh, ok… dar cand trebuie sa pleci?
Cat de proasta a trebuit sa fiu sa intreb asta. Of… in loc sa-l intreb cand se intoarce… S-a uitat la ceasul de pe perete si mi-a spus ca peste 4 ore.
- Atat de repede?!… vreau sa zic, chiar atat de repede? Hm..pai, speram sa mai stam de vorba, dar inteleg. E ok, stai linistit.
- Da… Am sa-ti las mesaje, din cand in cand. Mai am atatea bagaje de facut…
- Aha, pai nu te mai retin, atunci. Nu e timp de povestit acum, vad ca esti ocupat.
Am zambit, insa chipul lui nu s-a clintit deloc. Isi redobandise calmul si eleganta aceea innascuta. Zambi fortat in cele din urma, imi saruta fruntea, prieteneste, cum obisnuia sa o faca, si-mi spuse sa am grija de mine.
Priveam in urma lui, cum se indrepta, sacadat, spre ceata din capatul strazii. Mi-am amintit din nou tot ce vorbisem ultima data, reactia lui inca ma durea, simteam un gol ciudat in piept, imi lipsea acum mai mult ca oricand, stiind, ca avea sa fie atat de departe de mine. In cele din urma, am inchis geamul si m-am intins, oarecum trista, pe pat. Am stat asa cateva minute, apoi m-am ridicat hotarata, imi dadusem seama ca era prosteste ceea ce simteam, in momentul asta.
Peste doar cateva ore, soneria izbucni insistent, dar eram deja obisnuita cu toate sunetele astea stridente din casa. Razvan ma astepta pe trotuar, tropaind ciudat, incercand sa se incalzeasca. Aburi mari se rasfirau in timp ce respira zgomotos. I-am spus sa intre repede in casa, imi era si mie frig doar stand in usa, asteptandu-l. Il ajutasem sa-si dea jos jacketa cea groasa, ma privi recunoscator spunandu-mi:
- Sper ca nu te-am trezit, e incredibil de frig afara. Nu stiu ce naiba se intampla cu vremea…
- E teribil de frig… am inghetat doar stand in usa.
- Poate ca am venit si eu prea devreme.
Figura i se schimbase intr-una de catel plouat.
- E… nu, stai linisitit, m-am trezit demult. Ce faci? Cum ti-a mers ieri, azi?
I-am observat schimbarea in ton, era ceva mai bine dispus acum. Imi raspunse voios:
- E totul bine, chiar foarte bine. Eram prin zona si m-am gandit sa vad ce faci. Mi-a fost dor de tine… Ultimile cuvinte le spuse mai incet, parca sa nu-l auda cineva. Era emotionat si isi freca mainile continuu, incercand sa-si alunge starea asta din tot corpul.
- Si mie mi-a fost dor de tine…
Am rosit toata, ezitam sa-l privesc in ochi, mi-era frica sa nu observ ca s-ar preface in vreun fel. Dar mi-am ridicat privirea si am vazut doar emotie, caldura, o frica ciudata, asemenea celei ce o simteam eu. Se aseza langa mine, pe patul moale. Ii auzeam respiratia grabita, pieptul i se zbatea violent, imi dadeam seama ce insemna momentul asta pentru el. I-am atins mana. Era rece ca gheata, tremura putin, I-am spus duios sa se calmeze.
M-a privit incurcat, dar bucuros, emotia nu-i disparuse din privire, era stangaci de tot, dar imi placea stangacia lui. Ma apuca pe dupa umeri si-mi sopti incet ceva.

*

Eram fericita, citisem deja de doua ori mesajul lasat de David. Continuam sa ma gandesc ce face in momentul acela, de-abia asteptam sa se intoarca, sa povestim, sa-i povestesc de clipa cea mare. Dar oare ce simteam cu adevarat in timp ce-mi repetam in minte cuvintele lui?

“ Salutare, e frig de tot si aici. Am primit mesajele tale, dar nu prea am avut timp sa-ti raspund. Am tare mult de invatat si timpul liber mi-l petrec vizitand ici colo cate-un muzeu sau vreun local interesant. Am reusit sa facem mare parte din cursuri si profesorul mi-a spus ca plecam mai repede acasa. Deci, ne vedem cat de curand. Ai grija de tine!
David ”

Citisem si recitisem mesajul, parca incercand sa-i gasesc semnificatii ascunse, era un mesaj gen telegrama, cel putin asa arata, desi avuse la dispozitie milioane de cuvinte, imi scrisese doar cateva propozitii… tipic David. Dar eram fericita ca auzeam vesti ceva mai concrete de la el, eram multumita ca aveam sa ne intalnim in curand, ca aveam sa-i povestesc de Razvan, de mine, de noi. Eram atat de incantata de relatia asta, de felul in care evolua, de felul in care ma simteam cand eram alaturi de el.
Sufletul mi-era inundat de fericire la gandul asta, ma simteam bine si pentru prima data nu-mi aduceam aminte si nu-mi pasa de ce se intamplase cateva zile inainte, nu-mi mai pasa de detalii, eram mult prea concentrata pe relatia ce-o aveam cu Razvan.

Se pornise o ploaie torentiala in ziua in care trebuise sa-l astept pe David. M-a sunat sa-mi spuna, ca daca e vreme urata, sa nu-l mai astept. Frunzele se miscau aiurite, in rotocoale de praf si picuri, lumea alerga, sa se adaposteasca in vreun local apropiat. Era pustiu pe strazi, ciudat de pustiu, nici un caine, nici un trecator, absolut nimeni. Toamna-si cernea ultimele ploi si iarna se apropia cu pasi marunti si siguri. Se intetise frigul si ploaia, in momentul in care ajunsesem in fata statiei de autobuze. Asteptam un autocar alb, caci asa mi-l descrisese David, el avea sa fie la geam, asa ca aveam sa-l vad imediat ce autocarul avea sa opreasca.
In ciuda simplitatii raportului dintre noi, a relatiei noastre aproape familiale, eram putin emotionata si in acelasi timp curioasa. Ultima data imi spuse ca a cumparat si un suvenir, pentru mine. Oriunde pleca, totdeauna imi aducea ceva simbolic, uneori chiar si o ciocolatica. Era felul in care-mi arata ca se gandise la mine si apreciam asta mai mult ca toti banii din lume. In timp ce stateam si ma gandeam la toate astea, autocarul se contura tot mai mult in capatul strazii, nu durase mult pana ajunse in statie. L-am observat imediat. Statea pe locul din spate, la geam, asa cum spuse, in jacketa lui groasa, cu o caciula haioasa pe cap. I-am facut semn disperata, cu mana, si am alergat in fata usii.
A iesit cu doua geamantane mari, dar nu ezita sa le lase in baltile din fata statiei si sa ma imbratiseze calduros. Aproape ca-i uitasem parfumul acela placut, ce imita mirosul de cirese. Aproape ca ma mustrasem pentru cateva secunde, ca uitasem un asemenea amanunt, atat de important.
Isi dadu jos caciula aceea caragioasa spunand enervat:
- Pfoai, deci urasc caciula asta idioata. La naiba cu prostiile astea de haine, mai bine-mi ingheata urechile.
Am observat cat de frumos ii stralucea tenul inchis, parca era bronzat. L-am mai strans odata in brate spunandu-i cat de mult ma bucur, ca se intorsese. Ofta prelung si ridica bagajele grele.
- Asteapta-ma daca vrei la Afterhours, imi zise el aratand cu degetul, aici pe colt, sa stam la o poveste. Ma duc sa-mi las bagajele acasa si sa fac un dus rapid. Am mare nevoie de un dus fierbinte.
- Sunt convinsa, am spus eu razand, am vazut ca esti cam zgribulit.
- Mda… imi raspunse cu un zambet sarcastic, apoi o lua grabit inspre casa.
Am intrat in local, vroiam sa il astept afara, dar vremea ma convinsese contrariul. Am comandat o ciocolata calda, apoi m-am asezat la o masa din colt, intr-un loc putin mai intunecos, imi placea sa stau de vorba linistita cand veneam cu cineva aici, eram chiar pudica, in sensul asta.
Peste o jumatate de ora, David intra in local, trantind zgomotos usa, fara sa vrea. Nu se sinchisi de privirile ivite printre ceilalti clienti, curiosi de unde provenea zgomotul. Se aseza langa mine, privindu-ma oarecum strengareste, dar arata ciudat. Nu-i mai vazusem expresia asta pe chip.
- Of, ce bine e la caldurica, replica el cu un hohot de ras la final. Apropo, stii, ti-am spus ultima data cand am vorbit, ca ti-am cumparat ceva din Bucuresti. Sper sa-ti placa.
Ma privi parca neincrezator, dar ii stersem impresia asta din ochi, cu un zambet mare, luminos, cum numai eu eram in stare sa afisez. Impinse cu mana un pachet nu foarte mare, invelit intr-o hartie viu colorata, cu multe floricele pe ea, lucioasa. In partea de sus avea o fundita ciudata, nu se pricepea deloc la astfel de chestii, era destul de neindemanatic.
Am desfacut pachetul, grijulie si curioasa. Indata ce indepartasem hartia aceea, buzele-mi mimara un titlu: ‘Oglinzile ’. Amintirile imi izbira mintea, eram intr-o stare parca febrila. David se speriase de reactia mea si-mi spuse cu un glas ciudat:
- Ce s-a intamplat? Nu-ti place?
Am deschis ochii larg si l-am privit derutata, mintea-mi era blocata acum de-un cheag de amintiri dureroase, resimteam starea aceea ciudata, observand reflexia propriei mele infatisari in ochii lui caprui. Ma pierdeam incet, dar apucasem sa-i raspund incet:
- Nu… imi place, mersi mult. Doar ca, nu stiu, nu ma simt atat de bine si parca-ncep sa ametesc.
Am inchis ochii si mi-am afundat chipul in palme. Ticaitul ceasului din dreptul meu, ce se afla pe perete, imi ranea simturile acum acute. Muzica suna diferit, cand imi ridicasem privirea din palme, il vedeam doar pe David, o imagine a lui, rotindu-se odata cu peretii.






Capitolul III
Batai de aripi

“Valet et me ama.”





Totul se petrecuse atat de repede si de neasteptat incat nici David nu se dezmeticise complet, acum ca statea de vorba cu medicul din ambulanta. Parul intunecat ii aluneca pe umerii robusti, ce-i alcatuiau corpul atletic. Gesticula agitat in fata medicului, ce ii vorbea calm si prevazator, nu reuseam sa inteleg vreun cuvant din conversatia lor. Un barbat micut alerga la ei, spunandu-le ca mi-am revenit. Cred ca era soferul ambulantei.
David era acum langa mine, imi freca mainile si urechile, imi era enervant de cald. Medicul imi spusese calm si rigid ca avusesem o cadere de calciu, iar pentru a evita viitoare astfel de situatii, trebuia sa consum mai multe alimente ce-l contin, cum ar fi lapte sau lactate in general si incepu sa-mi enumere o lista enervanta cu tot felul de produse de genul asta. Imi scrise chiar o recomandatie pe un petec uzat de hartie, si i-l daduse lui David, ce acum isi dadu jos haina si o puse peste mine. Se indeparta apoi din nou pentru cateva minute, timp in care mai discuta cu medicul. Nu-l mai vazusem atat de agitat niciodata, era de-a dreptul ingrozit si se straduia din toate puterile sa aiba, grija de mine.
Ma lua in brate ca pe un copil si pasi acum grabit spre locuinta mea. Vedeam pe chipul lui ca se invinovatea de starea in care eram acum, dar chiar nu avea nici o vina. Ajunsesem doar in cateva minute acasa. Cand ma vazu mama, palida si parca fara vlaga, in bratele lui David, sari ca arsa de pe canapea si-mi aduse in camera niste apa calda, sa-mi tin picioarele in ea, un termometru si tot felul de fructe. Alerga innebunita dintr-o camera intr-alta, interogandu-l pe David.
Dupa multe insistente, am convins-o pe mama sa ne lase singuri, ii intelegeam ingrijorarea, dar eram inconstient de indiferenta in momentul asta. David intra in camera dupa cateva secunde, prin usa intredeschisa auzisem insa, discutia dintre el si mama, ii tot repeta lui David sa aiba grija de mine.
Inchise usa incet si se aseza usor pe marginea patului, langa mine. Nu mai parea acum ingandurat, expresia lui sugera doua sentimente, mila si ingrijorare. ‘Boala’ mea era o nimica toata, se intampla des in sezonul asta, dar parea mult prea miscat de starea mea. Imi ridicase patura pana sub barbie si ma intreba incetisor:
- Cum esti? Te simti mai bine?
Era ragusit, dar cu toate astea, se putea distinge cu usurinta in vocea lui aceeasi ingrijorare. Intrebarea lui era mai mult o rugaminte ce astepta un singur raspuns: da. Am raspuns linistita, incercand sa-l calmez si sa-l conving ca totul e ok.
- Sunt bine.. nu ma rasfatati acum cu toate astea, ca poate mi se urca la cap.
A zambit ingaduitor, parea acum ceva mai relaxat. Imi raspunse cam intarziat, mangaindu-mi parul, ce acum statea in toate partile:
- Doamne, ce m-am speriat. Aproape ca ai cazut de pe scaun cand te-am intrebat ce ai. Bine ca nu e nimic grav. O sa te faci bine si o sa avem mai multa grija data viitoare.
Era o expresie fara sens pentru el, acum ca aduse vorba de Dumnezeu, dar vorbea totusi calm si hotarat. Imi lua mana rece in palmele lui calde, ma privea staruitor, sorbind fiecare privire, fiecare stralucire a ochilor mei. Ma privea ciudat, dar observa ca ma intimideaza in felul asta. Isi roti privirea prin camera, apoi rosti resemnat:
- Odata cu mine vin toate necazurile. Ofta prelung si isi lasa bratele sa cada fara vlaga pe pat. Ti-am spus, sa nu ma astepti in statie, daca e vreme urata, continua el ceva mai agitat, vezi si tu acum cat de usor te poti imbolnavi, dar trebuie sa recunosc ca nu te-am mai vazut intr-o stare atat de vulnerabila fizic.

Ma privi lung, apoi ma saruta usor pe frunte, spunandu-mi linistit:
- Ma intorc maine dimineata, ai nevoie de mai multa odihna, incearca sa dormi.


*

Dar unde fusese Razvan tot timpul asta? Stiam doar ca trecuse de cateva ori pe la mine, mama insa nu-l lasase sa intre, pe motiv ca inca nu eram complet refacuta. De fapt, stateam linistita in pat, citind o poezie ceva mai veche, din celebra perioada in care omul avuse puterea sa se revolte impotriva ‘sistemului’ religios ce-l inrobise, pe nedrept. Un poem de Dante Alighieri, Infernul. Imi insemnasem ici colo, cate-un vers, cate-o idee, cu creionul.
David insa imi promisese ca va trece pe la mine in dimineata asta, chiar ma certasem cu mama in privinta asta. Ea nu concepea sa fac un pas din camera, nu lasa nici pe altii sa se apropie de mine, in toata perioada asta, in care eram intr-o convalescenta prelungita. Era de parere ca toate vizitele astea ma oboseau. Reusisem insa sa o conving, intr-un final, sa-l ‘invoiasca’ macar pe David.

Auzeam doua voci in camera de alaturi, dintre care am reusit sa disting intai vocea mamei, stridenta, agitata si pe cea a lui David, calma si rabdatoare, ca un susur de apa. Vocea i se auzea tot mai clar si mai aproape, pana cand, desprinzandu-mi ochii din cartea ce-mi absorbea in mare parte concentrarea, i-am zarit chipul in usa. Avea o privire linistita, incerca sa citeasca literele mici ce alcatuiau titlul cartii ce-mi statea acum in brate. Am zambit ingaduitoare, mi se parea de prisos sa ne salutam, era mult prea prea monoton, relatia noastra era de alta natura si nu se potrivea cu astfel de formalitati stupide.
Salutul nostru era mai mult un schimb de priviri, ce dura uneori cateva secunde, alteori cateva minute chiar, cand simteam amandoi cat de ciudata era atmosfera, fara vorbe. Ciudata, dar atat de speciala, o senzatie aparte, o liniste perfecta in care ne auzeam propriile ganduri. Amintirile rasunau clar, dar fugeau, faramitate, prin toate colturile mintii, se ascundeau in umbra cenzurii ce fiecare si-o aplica altfel… ah, avuse dreptate, exista acea autolimitare de care vorbisem mai demult, gandul asta ma mustra putin, fusesem atat de sigura de adevarul ce-l sustineam, incat nu vazusem in vorbele lui David decat o siguranta enervanta. Dar era altceva, o siguranta uniforma, un amestec perfect de hotarare si inteligenta, de vointa si meditatie profunda. Siguranta lui ma enerva si ma starnea in asa fel incat, chiar incercasem sa-l conving de faptul ca nu avea dreptate, dar se intamplase de fapt chiar invers.
Eu eram cea convinsa de falsitatea replicii mele. In sensul asta, David avea o o putere de convingere incredibila, vorbele lui si felul in care gesticula in timp ce vorbea, adaugau infatisarii lui de om serios, o expresivitate interesanta, plina de substraturi, de care, desigur, era mai mult decat constient el insusi. Fiecare substrat, fiecare semnificatie, facea parte din planul sau, din meditatia lui, din ideea ce si-o formase in urma multimii de ganduri ce-i trecuse, asemenea unui rau, prin minte.
Orice interpretare faceam, ii era deja cunoscuta, eram previzibila din punctul lui de vedere. Dar tocmai exceptiile, ma puneau intr-o alta lumina in fata lui. Imi cunostea limitele si convingerile, imi respecta principiile si valorile in jurul carora imi traiam viata, dar nu era in totalitate de-acord cu ele.
I-am intrerupt starea de ‘visare’, in care mintea lui se-adapostea acum, privirea ii sari brusc de pe un punct anume, pe buzele mele, ce-i spuneau calm:
- Stii… nu am apucat sa vorbim nimic ultima data. Dar inca astept sa-mi povestesti ce-ai vazut prin Bucuresti.
Evitam sa aduc vorba de cadoul, ce mi-l adusese de-acolo, altfel raneam pe amandoi; David se simtea vinovat intr-un fel, de modul in care se terminase seara aceea, eu nu puteam, sa ma gandesc la cartea aceea, cu toate ca, ideea asta ma pandea dintr-un colt intunecos al mintii. Tacerea lui imi daduse ragazul sa-l privesc linistita, sa-i privesc parul stralucitor, negru, ce-i cadea in mici valuri pe umerii lati.
Imi raspunse ganditor, de-abia desprinzandu-se din starea aceea himerica.
- Ei bine, nu as putea sa-ti descriu prea bine in cuvinte ce-am vazut acolo. Avea acum o lucire triumfatoare in ochi, in timp ce continua sa-mi povesteasca. Am fost la o galerie de arta, unde erau prezentate marile opere ale lumii, picturi, desigur fotografii ale celor originale, dar foarte detaliat realizate, din mai multe unghiuri.
Imi astepta reactia, dar observa ca incercam doar sa fiu atenta. Paream fermecata, stand asa si ascultandu-l. Continua exaltat:
- Toate picturile acelea celebre reprezentau omul ca pe-o fiinta extraordinar de frumoasa, cu forme naturale si frumoase. Erau ca niste ingeri, cu toate ca, unele din ‘tablouri’ aveau chiar tema asta.
Se opri brusc, cautandu-si cuvintele.
- Aveam la un moment dat in fata, tavanul Capelei Sixtine, fotografiat din mai multe unghiuri, picturi facute de Michelangelo, atat de perfecte, incat iti impuneau, doar privindu-le, o stare ciudata, un simbol tacit al maretiei umane.
Vocea mea il intrerupse la un moment dat.
- Imi dau seama ca, ‘excursia’ asta te-a schimbat intr-o oarecare masura. Ai o lumina ciudata in ochi. Povesteste-mi mai departe, i-am spus eu, adaugand un zambet multumit, imi place sa te vad in ipostaze de felul asta.
Ma privi oarecum incurcat, dar avea prea mult control de sine. Mi-era imposibil sa-l tulbur in vreun fel acum. Continua multumit de prestanta de pana acum, a conversatiei noastre.
- Da… mi-a placut foarte mult ce am vazut. Se opri, privind fascinat pe fereastra, la cerul ce se intindea, nesfarsit. Sunt lucruri ce m-au impresionat mult, continua el. Toate picturile astea, sunt dovezi al geniului uman. Dar cum se poate ca niste fiinte atat de inteligente, sa creada in ceva mai presus de maretia propriului suflet?
Observasem de la inceput ca ceva se schimbase in tonul replicii sale, in felul in care se comporta, de cand l-am vazut intrand in cafeneaua din acea seara, cand ajunsese in oras.
Raspunsul meu fu primit imediat dupa intrebarea, oarecum retorica.
- Tocmai credinta in ceva mai presus de ei, le-a atribuit sufletelor, acea maretie spirituala de care vorbesti. Prin ei, pensulele schitau frumusetea aproape divina, caci cea divina e imposibila de gasit pe chipul vreunui pamantean.
Fu izbit de raspunsul meu ce, ca un balsam binefacator, ii ungea ranile acum deschise. Era raspunsul, de care avea nevoie, isi dadea seama ca toate ideile lui de pana acum, in privinta religiei, erau infirme, pentru simplul fapt ca nu se straduise destul sa-si traiasca viata, prin prisma credintei. Se simtea acum mic si neinsemnat, nu reusi sa schiteze decat un zambet ciudat, resemnat. Pasi in fata ferestrei si privi adanc in cerul senin. Murmura apoi, parca fara el:
- Sa fie el -cerul- oare mai presus decat tot ce pana acum era convingere?
Intrebarea lui n-a avut nici un fel de ecou in mintea obosita. Se straduia sa-si controleze reactia, dar isi sfarsi replica printr-un gest stangaci, ce nu-l caracteriza deloc. Se sperie putin cand auzi usa de la intrare trantindu-se zgomotos. Era Cami.
O saluta si pe ea, isi lua jacketa pe el si porni grabit spre casa, ca si cum ar fi avut in minte vreun plan, prin care, sa nu se plictiseasca.
Ma mir chiar, ca putea fi prieten si cu ea, deoarece Cami era opusul personalitatii lui David. Era o fiinta atat de neastamparata, de agitata, intr-o continua miscare ce-i alcatuia viata de zi cu zi. O fata cu un temperament coleric, vorbea mult si aiurea, lucru ce-i displacea enorm lui David, ce era un flegmatic convins. Se cunoscusera mai demult, printr-o alta colega de-ai ei, iar prin intermediul lui Cami, il intalnisem si eu. Ca sa v-o prezint intr-o lumina cat mai adeveritoare, va voi caracteriza-o cat pot de bine.
Era o tanara de optsprezece ani, un par blond natural, doi ochi albastri, mari, genul de ariana tipica. Ii placeau foarte mult dulciurile, ciocolata in special, iar desi o consuma in cantitati mari, nu se ingrasa deloc, lucru pentru care o invidiam enorm, dar sa nu deviam. Marele defect pe care-l avea, era acela ca e mult prea sincera. Ca sa intelegeti mai bine, era exemplul ce adevereste corectitudinea vorbei: ‘Îngãduinþa îþi face prieteni, adevãrul îþi aduce urã’. Era mult prea directa, iar adevarul de cele mai multe ori doare. Facea lumea sa se simta prost de multe ori, iar lucrul asta o puse intr-o lumina cam proasta. Cu toate astea, ii apreciam sinceritatea mai mult ca orice, iar in ceea ce ma priveste, ii consideram sinceritatea o calitate de pret si nu un defect. Era prietena mea cea mai buna, desi prietenia cu ea nu includea si destainuirile ce i le faceam lui David, sau poate doar intr-o anumita masura.

Intra in camera si sari in pat ca o nebuna, imbratisandu-ma. Imi spuse cu o figura compatimitoare:
- Iui, mi-a spus David ce ai patit. Vino-ncoace sa te strang in brate.
- Eh, nu am nimic. A fost o cadere minora de calciu, ce atata agitatie ?!… Dar oricum, mi-a fost dor de tine! Cum de nu ai mai trecut pe la mine?
Ma privi strengareste si-mi zise, facandu-mi cu ochiul:
- Am avut ceva treburi stii si tu cum e… dar sa lasam asta. Am observat ca nu te-ai plictisit in tot timpul asta. Te-ai apropiat mult de David. Se cam incalzeste atmosfera pe-aici.
Incepuse sa rada enervant. Se comporta ca un copil mic, dar era ceva tipic ei. I-am raspuns incurcata si rosind toata:
- Ce?… Apropiati?….Nu. Stam doar de vorba mai des, am balbait eu, putin aiurita.
Ideea asta mi se parea imposibila, incerca sa ma deruteze prin chestia asta, dar apoi imi dadusem seama, ca nu era atat de inteligenta, incat sa-mi intinda curse de complexitatea celei pe care mi-o imaginam. Mi-am aruncat din minte posibilitatea asta si i-am spus apoi, oarecum rautacioasa:
- Termina odata, stii si tu ca nu e nimic intre noi… Nu ma tachina!, i-am repetat eu printre hohote.

Am inceput sa povestim despre tot felul de lucruri si intr-un final de barfe, am ajuns si la subiectul Razvan. Ma privea fix, urmarindu-mi fiecare cuvant, atenta la fiecare amanunt. Pe scurt, sorbea fiecare detaliu al acestui ‘decor’ ce se contura tot mai bine in mintea ei. I-am spus cum ma simteam cand eram alaturi de el, cat de haios era in stangacia lui simpatica, descriind fiecare senzatie, fiecare sentiment. Ma intrerupse la un moment dat intrebandu-ma oarecum in soapta:
- Auzi, da` arata bine?
Intrebarea ei ma dezamagi cumplit. In tot ce-i povestisem, incercasem sa-i pun in lumina calitatile spirituale, psihice si nu cele fizice, care contau mult mai putin pentru mine. Mi-am dat seama ca, intr-un fel o incurcasem pe Cami cu David. David insa, era singurul de la care puteam obtine raspunsul dorit, clar, raspicat, singurul in care puteam avea incredere ca imi va raspunde din aceeasi perspectiva. Era un cameleon in sensul asta, putea fi prieten cu oricine, se putea adapta oricarei atmosfere sau mediu, oricarei societati, fie ea cat de mediocra. Stia, sa se puna in locul interlocutorului, stia sa-l inteleaga, se straduia sa simta cat mai acut posibil, dar pur si simplu nu dorea asta.
I-am raspuns sec si serios, incruntand usor din sprancene.
- Da… sigur ca arata bine. In fine…
Era dezamagita de ultimile cuvinte, puteai citi pe chipul ei ca-si daduse seama de greseala, dar era prea tarziu acum. Ne-am continuat conversatia, insa despre alte subiecte.

*

Intr-un final pleca si Cami… cand ne porneam sa povestim, statea pana tarziu, dar de data asta avusem si eu noroc. Nu ma intelegeti gresit, dar de cand imi puse intrebarea aceea stupida, imi dadu peste cap ideile. Speram sa obtin o parere serioasa in privinta lui Razvan, in privinta a ceea ce simteam, dar era prea legata de trend-urile din perioada asta, prea materialista si mult prea legata de aspectul asta, ca sa se mai poata desprinde in vreun fel de el si sa priveasca lucrurile dintr-un alt punct de vedere.
Dar poate ca eu nu aveam dreptate si poate ca felul in care-si traia ea viata,era mult mai avantajos decat al meu, dar imi era atat de greu sa cred asta. Noaptea aceea adormisem bustean, cu toata insistenta mamei, mi-am dat si eu seama ca eram putin obosita, cu toate ca nu se intamplasera prea multe lucruri in ziua aceea. Aveam invoire de la scoala, dar stiam ca in curand aveam sa ‘ader’ la acelasi program incarcat, tipic viitorului absolvent.
A doua zi, dimineata David trecuse pe la mine, cu vesnicul motiv, ca ‘era prin zona’. Zambeam adesea la gandul asta, dar stiam ca am nevoie de el si el de mine. Nevoia era deci reciproca, iar vorbele in sensul asta nu mai aveau valoare. Goale si fara sens. Se imbracase diferit de data asta, avea un tricou alb ce-i scotea in evidenta tenul parca bronzat si muschii bratelor, isi rotea privirea prin camera, ingandurat si oarecum trist.
Parea ca ceva ii creeaza o stare de discomfort interior, dar trebuia sa il cunosti foarte bine pentru a-i putea citi pe chip asta. Era atat de ciudat, stand acum in fata ferestrei si privind la cerul senin ce-si intindea granitele dincolo de limitele vazului. Statea ganditor, cand ii vorbisem, isi muta privirea, dezorientat, pe chipul meu.
- Ce ai? Ce se intampla cu tine? Stai aici, te rog, langa mine!, i-am zis eu rugatoare.
Se aseza incet langa mine, cu o expresie ciudata pe chipul acum parca schimonosit. Imi raspunse calm si rar, dar nu-i mai citeam in glas aceeasi stapanire de sine, aceeasi siguranta imposibil de clatinat.
- Nu am nimic, priveam doar cerul… uita-te cat e de frumos, cat de pur si fara imperfictiuni, un amestec armonios de pace si culoare.
- David, uita-te la mine!, i-am spus eu ingrijorata. Ceva se intampla cu tine, dar nu reusesc sa-mi dau seama ce, daca nu-mi spui nimic. De ce nu ma lasi inauntru, de ce te ascunzi asa de mine?
Intrebarea mea-i brazda chipul ca o durere, ii priveam pumnul strans, incordat, tremura acum usor, dar treptat observam cum se controla, cum trupul i se relaxa dintr-odata, iar chipul i se elibera de orice grimasa. Imi raspunse sec, incercand sa fie convingator:
- Nu am nimic, imi repeta el. Priveam doar cerul…
Asteptam continuarea, privindu-l in ochi. Isi cauta cuvintele.
- Ma gandeam, stii.. cat de frumos ar fi sa pot zbura, spre inaltul cerului, sa planez linistit, sa simt vantul in fiecare celula…
- David… i-am spus eu ingaduitoare. Nu iti dai seama? Un astfel de zbor nu ti-ar oferi placerea pe care-o descrii, placerea de care ai nevoie. Omul zboara in fiecare noapte, de cand e mic, de cand isi traieste prima secunda din viata.
Ma privea uimit si curios, cu o expresie intrebatoare.
- Nu esti constient ca zbori in fiecare seara? Sufletul prinde aripi prin vis si in vis, are ocazia asta de fiecare data cand trupu-ti intra sub robia somnului. Zborul lui e unul spiritual desigur, dar oare care alta fiinta, mai are o astfel de puterea?
Treptat imi dadeam seama, cat ura natura omului in sine, limitarile pe care si le autoprocura, ipocrizia lui si putreziciunea societatii, erau lucruri ce deseori mi le repeta. El era cel care-mi spusese cu cateva zile inainte, ca omul e singura fiinta, care are tendinta de a se autodistruge, asta era ceea ce sustinea…si avea dreptate.
Nu stia acum ce sa-mi raspunda, asa ca imi continuasem replica.
- Sufletul se inalta prin zborul acesta, sub-constientul se elibereaza. In momentul in care se simte bataia aripilor sufletului tau, universul se deschide, se produce un gol, o gaura in tesatura timpului si realitatii.
M-am oprit, asteptandu-i reactia sau o eventuala replica la ce-i spusesem. Era uimit, fascinat de fiecare cuvant ce buzele-mi sopteau.
- Sufletul iti evadeaza prin acea gaura, am continuat eu, iar cand se intoarce…
Ma intrerupse in mijlocul propozitiei, dar ma bucuram in sine ca discutia asta il scotea din starea de amorteala, de suferinta, ca ii era pusa-n miscare logica si ratiunea.
- Iar cand te intorci e totul un haos, spuse el, intrerupandu-ma, mintea nu poate sa puna intr-o ordine logica, imaginile ce-alcatuiesc acum dorintele ascunse ale propriu-ti suflet.
- Omul nu poate sa interpreteze un vis din acelasi motiv, continuase el, prins in jocul conversatiei. Deznodamantul acestei batai de aripi e doar un nod de aminitiri si imagini fara sens.
- Da… si… ai avut dreptate, i-am zis eu, autolimitarea isi face efectul evident, la fel ca acum. Constientul nu poate accepta cursul imaginilor primite, iar in incercarea lui de a le intelege, se creaza un fenomen de tip ‘gaura neagra’ in minte, ce inghite sensul, adevaratul sens, iti inghite posibilitatea insasi de a intelege, inainte sa mai apuci sa retii ceva din valmasagul de cuvinte.
Statea acum linistit, privind din nou pe fereastra. Sopti incet, parca nevoind sa il aud si eu:
- Ai avut dreptate de la inceput… am vazut asta si in picturi, era sub nasul meu, sopti el, insufletit. Maretia sufletului e insasi dovada prezentei divine in trupul uman, in lumea materiala.
Asteptam uimita continuarea a ceea ce spuse, vorbele lui ma atinsesera adanc. Stiam cat de nestramutata era convingerea lui, in privinta credintei in Dumnezeu, stiam cat de greu ii era sa recunoasca asta, dar era linistit si calm acum, parea ca s-ar fi descarcat de tot zbuciumul, de toata durerea ce adineauri ii stapanea intreaga fiinta.
Inca privea pe geam cand, Cami, intra val-vartej in camera, fara sa bata la usa. David nici macar nu se clinti din pozitia lui, parea absorbit de infinitul cerului.
- Uh, nu am vrut sa va deranjez, imi zise Cami, pe de-o parte strengareste, pe de alta, cu parere de rau ca fusese atat de indiscreta. Mama ta mi-a spus ca esti…
Privirea-i aluneca brusc pe trupul lui David, care acum se intoarse de la fereastra, cu o stralucire ciudata in ochi. Cami il privea fix, uimita de chipul luminos, de umerii largi si musculosi ce ieseau in evidenta, prin tricoul alb. Am privit-o cateva secunde, observand cat era de concentrata, apoi pocnisem insistent din degete, spunandu-i:
- Pamantul catre Cami... aici Pamantul! Ma auzi?!
Am izbucnit intr-un hohot de ras salbatic, in timp ce David ne privea indiferent si detasat. O saluta politicos pe Cami si-mi spuse ca avea sa treaca poate maine, pe la mine. Isi lua jacketa si iesi relaxat din camera.
Parfumul lui se simtea inca foarte bine in camera, un miros discret de cirese, evident placut. Cami nu se dezmeticise inca, statea nemiscata, simtind si ea mirosul ce-i gadila simturile. Parea vrajita, era prima data cand era fata-n fata cu David, atat de aproape; nu-l vazuse de vreo doi ani, de la ultima petrecere de ziua ei. Totul se petrecuse in doar cateva secunde, David pleca. Pasi grabita in fata oglinzii, isi cerceta hainele, parul, parca sa se convinga ca arata destul de bine, apoi se arunca pe pernele de pe pat. Incepeam sa inteleg ce se intampla.

Cami era uimita de infatisarea lui David. Era aproape fascinata de parul negru, de ochii aceia calzi, caprui, de privirea lui imbatatoare, dar era putin jignita, acum ca-si revenise din starea aceea, ca David nu-i daduse mare importanta, ca nu se sinchisi sa-i spuna ceva, dar pentru ea, lucrurile ce se obtin greu, sunt cu adevarat pretioase. Mergea pe vorba asta, considerand totul o provocare; fusese vrajita de farmecul lui, de eleganta izbitoare, in ciuda imbracamintii lui, uimita de cat de mult se schimbase, ’in bine…’, repeta ea, rosind toata.
Incepuse sa ma intrebe tot felul de lucruri ciudate despre el, eram putin uimita de faptul ca nu-si ascundea in nici un fel emotia. Continua sa-mi puna intrebari, sa se bucure ca un copil ce-si primeste dulciurile mult dorite, de fiecare raspuns al meu, cu toate ca intr-o oarecare masura aproape ca nici nu asculta ce-i spuneam. Era pur si simplu uimita, vrajita de situatia in care fusese, de senzatiile ce-o incercasera, ca niste furnicaturi, pe brate, pe spate, pe tot corpul. Nu putea sa imi descrie ce se intampla cu ea, cu toate ca o rugasem, dar era evident, doar un prost n-ar fi putut observa cat de legata se simtea acum de David, cu toate ca nu-l mai vazuse de doi ani, ca inainte nu-i acordase o atat de profunda atentie. Se ghemui agitata langa mine si-ncepu sa-si insire gandurile, feiricita. De-abia reuseam sa inteleg tot ce-mi spunea, vorbea repede, parca speriata, cu o lucire interesanta in ochi.

Dupa ce Cami plecase, m-am dus si eu la fereastra, parca incercand sa-mi dau seama ce putea vedea atat de deosebit David, sa simt si eu acea senzatie care-l incercase pe el insusi. Eram dezamagita, nu vedeam absolut nimic interesant, un cer banal, un albastru parca mat, acoperit acum de cativa nori stufosi ce se lasau tot mai jos, acoperind dealurile intr-o ceata ciudata.
Intelegeam prea bine unde batea Cami, cu intrebarile ei, ii simteam chiar eu focul ce se-ntetea acum in sufletul ei, stiam cat de pueril dar totusi puternic era sentimentul ce o stapanea acum. Nu mai era acum fiinta aceea distrata, agitata continuu, afisa acum un calm ce nu i se potrivea deloc, un calm de suprafata, caci inauntru adapostea un foc mistuitor, o macina dorinta, ii observam neatentia cu care acum ma trata, nu se putea concentra in nici un fel la scoala, cu toate ca scoala nu era mediul perfect care sa-i puna in lumina starea asta, ignora total profesorii si intrebarile lor, se simtea de la o posta ca era indragostita.
Am spus cuvantul asta atat de ciudat, in sinea mea ma bucuram ca, in sfarsit, David gasise pe cineva care sa-l iubeasca in felul acela, sau mai degraba fusese gasit… era o mare diferenta. Intr-un fel ma bucuram pentru ei, dar aveam in inima o nesiguranta cumplita, nu stiu daca e cuvantul potrivit pentru a descrie asta. Eram rautacioasa, gandindu-ma ca David nu prea se potrivea cu ea si viceversa.
Stiam ce se nastea acum in mine, o simteam atat de clar, o senzatie ireversibila, taioasa, imi sangera inima. Eram geloasa. Mi-era atat de greu sa recunosc asta, eram geloasa pe Cami, pentru ca ea-l vedea altfel decat mine, ca era-n stare sa-l iubeasca asa, iar eu nu, ca-l considera un inger, iar eu vedeam doar un sufletul inundat de rauri de sentimente, imbatat de o slabiciune controlabila, dar aproape invizibila celorlalti.
Dar apoi, mi-am dat seama ca, si eu patisem la fel cu Razvan, ca totusi, ma asemanam in privinta asta cu Cami, din moment ce am fost in stare sa iubesc in acelasi fel, instantaneu, brusc si treptat, tot mai puternic.
Cami se comporta tot mai ciudat, la scoala, alaturi de mine, pe strada… tulburarea ei ma enerva oarecum, dar stiam exact ce simte, ‘o simteam si eu…’, am zis eu, in sinea mea. Mi-am impus, sa ignor reactiile astea interioare prostesti, doream binele amandurora, asa ca era singurul lucru ce-l tineam in minte, cand gelozia isi infigea coltii ascutiti in inima mea.

Ma intalneam acum mai des cu Razvan, dar cu David, parca fara sa vreau, ezitam sa vorbesc, mi-era frica sa nu ma dau de gol in fata lui, sa-mi vada slabiciunea si sa ma dispretuiasca pentru asta. Simtea el, ca ceva nu e in regula, atat in ceea ce ma priveste pe mine cat si in ce-o priveste pe Cami, dar ei, nu-i acorda nici un fel de importanta.
Cami era mult prea amabila, prea prietenoasa si prea afectuoasa dintr-o data, iar chestia asta ii trada obisnuinta, o punea intr-o lumina ce-i pastra transparenta inimii. David era insa, mult prea inteligent ca sa nu-si dea seama de asta. Cami incerca doar sa se comporte normal, firesc, dar asta ii accentua mai mult stangacia. Oh… si cat isi batuse ea joc de asta, de stangacia celorlalti aflati in aceeasi situatie, de stangacia mea… Isi dadea seama, cat de evidente erau lucrurile si ii era oarecum rusine sa-si imagineze ce gandeau cei din jur, vazand-o in starea asta. Simtea o slabiciune in tot trupul, era lenta in raspunsuri, iar ochii ii straluceau acum neobisnuit.

Razvan ma tinea de mana, in timp ce paseam detasata, cu toate gandurile astea-n cap. Ma privea incurcat, nu-si dadea seama de ce eram atat de rece cu el, ‘de ce?’, ‘de ce?’… intrebarile ii chinuiau inima, iar chipul ii era patruns de-o suferinta amara. M-am desprins din starea asta ce-mi facea atat de mult rau, eram inveninata de propriile ganduri. I-am strans mana puternic, era ingandurat si el acum, dar tresari si ma privi intrebator, cu un zambet oarecum jucaus.
Ne-am plimbat linistiti in racoarea din acea seara, reuseam sa-mi controlez acum mintea si sufletul, ratiunea invinsese in sfarsit. Ne-am asezat pe-o banca, ghemuindu-ma acum in bratele lui. Vedeam cat era de fericit, vedeam si simteam ca ma iubea, de restul lucrurilor uitasem cu desavarsire, eram acum alaturi de cel pe care-l iubeam, inima nu ma insela… Imi lua mana calda intr-a sa, era totusi parca rusinat. Isi apropie incet obrazul de al meu, respiratia ii era sacadata, emotia ii controla acum intregul trup. Se desprinse incet din imbratisare, apropiindu-si buzele de ale mele. Ma saruta lung, sufletele noastre se contopira intr-unul singur, intr-o imbratisare stransa, eram doar noi, iar restul nu mai conta, un egoism imposibil de controlat si din cauza caruia ma mustram deseori. Ma tinea strans in brate, cuprins de dragostea ce-acum ii ardea sufletul gingas, ma eliberasem de toata durerea, simteam ca iubesc, mai profund ca oricand…
Erau deja cateva saptamani de cand, nerabdatoare, Cami astepta cel mai mic semn de la David, cel mai mic gest ca ar fi simtit si el, la fel. Timpul trecea, dar dragostea ei se prefacea in suferinta, in praf. Era perfect constienta de asta, dar o umbra de speranta inca era asupra ei, dezamagirea era mult prea mare pentru a se gandi macar la ea. Ii admiram, intr-un fel, rabdare si puterea de care dadea dovada, ii admiram caracterul puternic ce se contura acum, in ciuda firei copilaroase.
David se comporta ciudat in privinta ei, parca nu stia ce doreste, nu putea sa-i spuna ceva, stia ca i-ar fi ranit inima, vedeam cat de mult ezita sa ia vreo hotarare, dar atitudinea lui ma baga in ceata. Eram obisnuita cu firea lui misterioasa, dar ce se intampla acum imi depasea vointa sau puterea de cunoastere. Nu reuseam, sa-l inteleg.

Urmatoarea dimineata trecu si el pe la mine, ingandurat si serios, ca de obicei. Simteam ca si-ar fi dorit sa continuam ultima discutie ce-o avusem, dar nu eram in stare, sau poate nu aveam dispozitia necesara pentru asa ceva. Nu eram in stare sa-l imbarbatez de data asta, ma simteam eu insami slabita in urma atmosferei tensionate in care-mi mentinusem gandurile, pana nu demult.
Astepta ceaiul fierbinte pe care i-l promisesem, cand in sfarsit imi spuse, nesigur:
- Si… ce mai faci tu?, intrebarea lui ma facu sa rad putin, dar el continua serios. Ultima data nu prea am apucat sa vorbim decat de obsesia aia a mea…
- E… nu e o obsesie, l-am intrerupt eu, cu un zambet intelegator.
Ma privea recunoscator, cu ochii limpezi, larg deschisi. Nu putea sa ma contrazica, era constient de cat era de slabit acum si cat de tare pe pozitie ma tineam eu. Ideea de negatie, stupida, pur si simplu nu il atragea in nici un fel. Se aseza pe fotoliu si recunoscu, parca resemnat:
- Poate ca ai dreptate… nu mai stiu nici eu…
Ultimele cuvinte le spuse adaugand un oftat prelung, mutandu-si privirea in pamant.
- Nu stiu… poate ar trebui sa mai povestim si noi despre lucruri ceva mai relaxante, mai haioase, i-am spus eu.
I-am citit pe chip revelatia ideii, dar interesul lui se stinse subit, lasand in urma aceeasi seriozitate solida. Se fastaci pe fotoliul, ce parca acum nu-i mai era comod, nu-i mai parea comfortabil, intr-un final isi gasi o pozitie multumitoare, atingand usor covorul gros, de un galbui inchis, din camera mea. Era o imagine atat de ciudata, de aiurea, sa-l privesc asa, jucandu-se cu doua fire mici de ata, ce iesisera, mai indraznete, din covor. Parca nu indrazneam sa-i intrerup ‘activitatea’. Dar nu dura prea mult, pana cand imi observa expresia si se opri penibil din jocul sau. Se uita acuma la mine, parca asteptand un impuls, o explicatie, o idee. Intrebarea mea insa, ii intuneca mai mult chipul.
- Stii, vorbim tot felul despre tot felul de nimicuri, dar nu mi-ai povestit niciodata, cum e la tine acasa, vreau sa zic… cum erai cand ai fost mic.
Se gandea ce sa-mi raspunda, parea incurcat, dar stiam ca nu era asa, ci o simpla ezitare in a-mi spune ceva. Se scarpina in cap, cu aceeasi expresie si isi incepu replica:
- Pai… nu stiu ce sa-ti povestesc exact… sunt atatea lucruri in mintea mea acum, atatea amintiri, legate de ai mei, de mine, de… se opri brusc, ezitand. Nu stiu cu ce sa incep…
- Of… cum se poate sa nu te fi-ntrebat pana acum despre asta?! Imi dai de-nteles ca nu te cunosc mai deloc… Incepe cu inceputul, am adaugat eu, zambind curioasa.
- Uh, pai… imi amintesc casa cea mare, a bunicilor mei, unde stateam de obicei, inainte sa ma mut aici, cu ai mei. Era intr-adevar mare, ferestre mici si des inghesuite, un design facut parca de-un arhitect beat. Nu am priceput niciodata cum a putut fi construita casa aceea, in felul asta… Dar oricum....
Se opri cautandu-si cuvintele.
- Continua, i-am spus eu, zambindu-i incurajator.
- Eram prea mic, ca sa-mi aduc aminte perfect toate astea, dar din cate stiu, pana sa ma duc la scoala locuisem tot timpul acolo. Camerele erau mari, cu mobile vechi si unele mancate de carii, degeaba le dadea bunicul cu insecticide, singurul rezultat era un miros ingrozitor de gretos. Apoi… stiu ca tata era un om foarte exigent, continua el, asteptarile lui in ceea ce ma priveste, erau destul de mari, de aceea ne si mutasem aici, el zicea ca scolile din orasul asta, sunt mai bune, iar reputatia lor in privinta asta, nu se compara cu cele de la tara…
- Evident, l-am intrerupt eu, la fel de curioasa, asteptand continuarea.
- Locuiam la bunici, intr-un satulet, Ogaiesti se numea, ce imita de fapt un orasel sub-dezvoltat, drumurile erau asfaltate, pline de copii, in fiecare zi. Eram si eu printre ei, ma jucam alaturi de ei si pana intr-un anumit punct, au fost viata mea, copilaria mea… pretioasa mea copilarie.
Ascultam ce-mi spunea, ca o fetita careia-i spuneai povesti. Aproape ca nici nu observasem pauza, ce o facuse acum.
- Tata era vesnic plecat de-acasa, la servici, desi nu stiu exact cate locuri de munca avea, continua. Incerca din rasputeri sa-ntretina intreaga familie si tot timpul, ii repeta mamei ca era o ratata, pentru ca de-abia terminase scoala si nu reusea sa se angajeze nicaieri. Stiam ca o iubea foarte mult, dar duritatea lui ma facea chiar si pe mine sa plang.
Era acum tulburat, poate de faptul ca-si aducea atat de bine-aminte de toate astea. I-am spus rugatoare:
- Mai spune-mi, te rog.
- Ei bine, dupa o scurta peroada de vreme, au inceput si certurile, tata nu reusea sa asigure un trai decent, mama continua sa-i spuna ca educatia mea avea nevoie de doi ‘profesori’, ii repeta continuu ‘de ce nu te implici? De ce?’, facu o pauza scurta, cautandu-si vorbele. Tata s-a angajat apoi in constructii, lasand tot restul balta, mama avea ‘sarcina’ sa se se-ocupe cu educatia mea. Se straduia din rasputeri sa ma invete tot felul de lucruri, dar marea ei pasiune era sa ma invete despre Dumnezeu. Dar, cred ca vede si ea acum destul de bine ce s-a ales de toate astea, spuse el cu un aer nostalgic, dar oarecum nepasator, nervos chiar.
- Mama ta era ortodoxa? L-am intrerupt eu, curioasa.
- Nu, imi raspunse el, straduindu-se sa-si aduca aminte fiecare detaliu, isi schimbase religia la catolicism, o data ce se casatorise cu tata, continua el. El era catolic…
Dar se opri, lasandu-se usor pe speteaza fotoliului, intr-o penumbra ce-i scotea in evidenta niste trasaturi ciudate ale fetei.
- Apoi, dupa trei ani a murit si el, a cazut de pe-o schela ce nu era ancorata bine si si-a frant spinarea... Dar eram prea mic atunci, pentru a intelege asta. Mama imi tot repeta ‘ s-a dus in cer’, ‘ s-a dus in cer’, dar nu intelegeam nimic.
Se opri, absorbit, observand ochii umezi ce acum il priveau, dincolo de aparenta nepasare cu care vorbise, stia ca ii simteam durerea, dar continua grabit, parca nu cumva sa-si iasa din fire.
- In fine… continua el brusc, am ramas singur cu mama, care nu mai era in stare sa ma intretina, eram acum intr-un oras, ea nu cunostea pe nimeni, nu era nici obisnuita sa lucreze undeva. Ne-am mutat inapoi la bunici, acolo, inca putea sa se mai ocupe cu animalele, sa aiba grija de copii mici si in felul asta, sa stranga ceva bani.
Se uita pe geam, numarand pasarile ce acum se asezau lenese si obosite, pe un cablu. I-am spus sa continue, stergandu-mi nasul.
- Eu trebuia sa ma duc la scoala, in oras, trebuia sa fac naveta in fiecare zi, intr-un autobuz unsuros si plin de mirosuri. Era vesnic ticsit de tigani mirosind oribil, aveau in spate tot felul de obiecte din metal, fonta, plastic, cartoane, pe scurt: gunoaie ce nu miroseau mai prejos decat ei insisi. Uram autobuzul ala, dar in felul asta ii faceam pe plac mamei, care vroia sa facem cum spusese tata: sa ma duc la o scoala din oras.
Ii intinsem ceaiul fierbinte, il bau incet, simtindu-i aroma placuta. Se ridica, facu cativa pasi inspre fereastra, apoi se intoarse linistit, asezandu-se zgomotos, pe fotoliu.
- Restul lucrurilor banuiesc ca le stii deja, poate de la prieteni, poate de la Cami, sau stiu eu…
- Pai, nu chiar, poate ca am auzit si eu ceva, am adaugat eu schitand un zambet inocent, dar mi-ar placea sa aud de la tine ce s-a intamplat mai departe.
- Ok, imi raspunse el printre micile hohote de ras. Pai, am terminat scoala cu chiu cu vai, apoi am mers la liceu, am prins o bursa la sfarsit de-a doispea si iata-ma student, acum in anul doi, la Cluj.
Am zambit putin, apoi l-am intrebat, curioasa:
- Stii, mi-ai spus odata, ca aveai ceva caine, sau pisica, sau uh… nu mai tin minte exact.
- Aveam un papagal, a izbucnit el in hohote de ras.
L-am privit ciudat, apoi mi-am dat seama ca nu glumea.
- Cum il cheama? L-am intrebat eu, razand uimita.
- E, pai… Ricky, dar las` ca poate o sa vii o data cu mine, sa-l vezi cu ochii tai.
- Ce?! Inca traieste?
- Sigur ca traieste inca, imi raspunse el cu o expresie uimita pe chip, e batran, dar inca mai traieste.
Nu mi-am putut infrange curiozitatea, asa ca, mai ales ca ma invitase, am plecat in aceeasi zi la Ogaiesti, sa vad si eu casa mare pe care-o mi-o descrisese atat de bine, sa-l vad pe Ricky. Gandul asta ma facea sa zambesc si parca pentru prima data simteam ca faceam ceva diferit, ceva neobisnuit, ieseam din monotonia timpului si a zilelor. Drumul nu era foarte lung, dar ne oprisem din loc in loc, sa fac poze. Eram aproape obsedata de chestia asta, faceam poze la orice, mai ales ca eram cu masina mamei. Conducea David, desigur, asa ca el oprea ori de cate ori ii spuneam. Peisajele erau superbe si nu-mi venea sa cred ca, o cotitura in afara orasului, putea duce intr-un astfel de paradis.
Era destul de frig, iar zapada acoperea nestingherita, fiecare coltisor de natura amortita, un alb curat, copacii erau grei de zapada, ce cadea din cer, fara sa se-opreasca. Ici colo, vedeam cate-un stejar sau brazi, ce inca luceau vii in lumina reflectata de zapada. Erau prea masivi pentru a fi acoperiti atat de usor, de-o zapada blanda ca cea de-acum. In final, am ajuns in satulet, intr-adevar arata ca un oras mai mic, dar magazinele tradau impresia asta. O gramada de copii erau acum afara, se jucau bucurosi cu zapada, ce cadea acum din belsug.
Am trecut prin dreptul catorva case, apoi am vazut-o pe cea a bunicilor lui. Era exact cum mi-o descrisese. Ferestre multe, mici, asezate haotic, un acoperis din lemn, deschis la culoare, peretii erau vopsiti in alb, ici colo erau acoperiti de zapada, ce parea ca nu a fost curatata de ceva vreme. In curte, era un leagan mic, din lemn, plin si el de zapada. Vedeam palpaind o lumina in dreptul unei ferestre si am prespus ca erau bunicii lui.
M-a luat de mana insa si m-a dus direct in camera lui, la etaj, spunandu-mi ca bunicii lui nu mai traiau si ca, din cand in cand, mama lui mergea sa puna lemne in sobe, sa tina casa ‘calda’.
Am intrat in camera, era tipic masculina, culori sterse, oarecum inchise, totul era asezat ordonat, enervant de ordonat, dar nu i-am reprosat nimic lui David in privinta asta. Avea un pat mare, militaresc dar moale, doua paturi de lana il acopereau pana jos. Langa o etajera micuta, era colivia lui Ricky, un papagal alb, destul de mare, ce incepuse sa se-agite la vederea mea, batand nervos din aripi. Era destul de ingrijit, observasem semintele si apa la dispozitie, chiar langa el, insa acum erau rasturnate. Am zambit. Intreaga atmosfera, nu doar din camera lui, ci in general, in toata casa, era ciudata, ciudat de calda, cu toate ca era goala, oarecum parasita.


*

Ii promisem lui David, ca data viitoare am sa-i povestesc despre mine, cu toate ca imi amintise ca mai avea ceva sa-mi spuna, nu prea ma incanta ideea de a-i vorbi de mine, amintirile erau cam dureroase si-mi era greu sa imi reamintesc toate alea, acum ca eram inconjurata de prieteni buni, de dragoste, intr-o perioada frumoasa a vietii. Dar nu m-am putut abtine intr-o anumita privinta, era un singur lucru de care nu stia, despre mine si Razvan.
Ma privea rabdator, cu o expresie inocenta, dar era totusi putin tulburat de faptul, ca aveam sa-i spun ceva important. Da, asa ma exprimasem cand i-am spus. Statea pe fotoliul maro, uitandu-se din cand in cand pe fereastra, jucandu-se cu degetele de la mana dreapta. Astepta. Nu stiam cum sa incep, sau cum sa-i povestesc ce-aveam de zis, eram emotionata, iar felul in care ma privea acum, ma intimida oarecum. Am murmurat cateva cuvinte, pe care nu cred ca le-a auzit. Intr-un final i-am spus parca cu jumatate de gura, ezitand evident:
- Iti spuneam de Razvan, adica stii tu…
- Sincer, nu stiu nimic, m-a intrerupt el, schitand un zambet sarcastic, si nici nu-mi aduc aminte, sa-mi fi spus ceva de el.
Chipul lui capata o noua expresie de aceasta data, auzindu-i numele se schimba ciudat la fata, dar initial nu observasem nimic ciudat. I-am raspuns oarecum in ciuda.
- Bine-acuma…
- Glumeam doar. Dar sincer, nu ai apucat sa-mi spui mare lucru de baiatul asta.
- Pai, am iesit de mai multe ori, am continuat eu, rosind toata, si in final am decis, de comun acord…
Ma privea atent, cu o nerabdare puternica.
- Cum sa zic… suntem impreuna acum, am continuat eu brusc si sec, incercand sa-i inteleg reactia.
Era inmarmurit si nu stiam de ce. Ma privea defocalizat, cu ochii lui mari, caprui, nu stia ce sa-mi spuna. Oricat m-am straduit, nu am reusit sa vad nimic in spatele uimirii sale vadite. Gandurile ii innegurara insa, in scurt timp privirea si-mi spuse tulburat, cu un tremur ciudat in glas:
- Ma bucur mult pentru tine.
Nu ma asteptasem ca reactia lui sa fie atat de ciudata, nu ma asteptam sa fie atat de tulburat, mi-am repetat in gand propriile cuvinte, oare spusesem ceva gresit? L-am ranit cumva? Dar… nu aveam cum, i-am spus totul, sec si brutal, i-am pus in fata esenta a ceea ce incercasem sa-i spun de cateva saptamani. Se poate sa fi fost tocmai asta greseala… dar cum si de ce?







Capitolul IV
Horrible dictu

“Dragostea este o fiinta salbatica.
Cand incercam sa o tinem in frau, ne distruge.
Cand incercam sa o inchidem,
ne inrobeste.
Cand incercam sa o intelegem,
ne tulbura ”
Paulo Coelho





Iesise din camera tulburat, ingandurat, cu o sudoare rece picurandu-i de pe frunte. Nu reuseam sa-i inteleg reactia, nu stiam daca am gresit cu ceva, sau daca am spus ceva gresit. Totul era in ceata. Trecea tot mai rar pe la mine, iar atunci, statea putin, apoi se intorcea acasa. Aveam senzatia ca fuge de mine, ca se temea de ceva, poate de cineva, dar cine-ar fi putut sa-i intre in minte, sa-i afle gandurile?
Imi dadeam seama, ca era ceva mai complicat decat imi inchipuisem, nu eram singura care stia asta. Cami era de aceeasi parere, ma tot intreba ‘ce are?’, ‘ce are ?’, dar nu puteam sa-i raspund la intrebari. Eram mai derutata ca ea, sperasem sa se bucure pentru mine, sa ma felicite in sensul asta, sa fi dorit sa-l cunoasca si pe Razvan. Dar ideile mele se spulberasera odata cu ultimele cuvinte ce le rostise: ‘Ma bucur mult pentru tine.’ Sec… dureros de sec. ‘Era oare gelos?’, intrebarea imi rasari in minte, ma speria un astfel de gand. Dar oare eram eu in masura sa-l judec, daca as fi avut dreptate? Nu, categoric nu. Chiar eu fusesem geloasa pe Cami, cand imi povestise de sentimentele ei fata de David.
Replica lui insa fusese atat de rece, ma tulbura enorm de mult, iar viata mi se prezenta acum intr-o imperfectiune de care doar omul era in stare. Mi se stricasera planurile, imi doream prietenii la un loc, impreuna, dar Razvan nu-l cunostea pe David si intr-o anumita masura, nici pe Cami. Era mult prea complicat si mintea mea nu reusea sa cuprinda ramificatiile acestei situatii. Daca David era intr-adevar gelos, s-ar fi putut isca necazuri destul de mari incat sa-mi dea peste cap intreaga viata. Destul de mari, incat sa-mi faca viata un calvar. Daca intr-adevar asta era situatia in care eram pusa, trebuia sa pierd pe unul dintre ei, ori pe David, ori pe Razvan, dar nu ma puteam lipsi de nici unul. Ii iubeam pe amandoi, la fel de mult, dar diferit. In ceea ce-o priveste pe Cami, daca-as fi adus-o in aceeasi incapere cu David, n-ar fi putut scoate o vorba in fata atitudinii lui, as rani-o in felul asta, stiam ca suferea mult, ca nu era bagata in seama de el.
Mi-am scos total din minte ideea asta, era ultimul lucru la care trebuia sa ma gandesc, ma mustram dur in privinta asta, cum putusem sa-l cred asa pe David? Era o intrebare ce nu prea isi mai gasea sensul acum, asa ca am aruncat subiectul asta, adanc, intr-un colt intunecos al mintii, speram sa uit.
Desi ma deranja mult ce se intampla, nu puteam face absolut nimic in privinta asta. Razvan nu era prea fericit, pentru ca ma comportam aiurea cand eram cu el si nu stia, ce sa-si mai inchipuie. Toata lumea isi pune in minte ce e mai rau mai intai si nu vede simplitatea oricarui aspect. Gandul asta ma linistea enorm, iar in ultimile saptamani ma ajutase mult sa ies din starea asta. Cami insa, era vesnic trista, melancolica, se schimbase mult in ultima vreme.
Era mai distanta, mai calculata in vorbe, mai stapanita. Parca nu-o mai cunosteam. Dar despre David ce-as mai putea spune? Era tot timpul ‘indisponibil’ ca sa spun asa, nu mai gasea timp liber pentru a trece pe la mine, sa povestim. Gaseam asta o consecinta a faptului, ca avea mult de invatat, dar ma minteam frumos, sufeream ca ma trata in felul asta, dar incercam sa-l inteleg.
In ceea ce priveste ultima sa replica, eram convinsa ca interpretasem gresit toata chestia asta. De fapt, ce-ar fi putut sa-mi raspunda? Of… cat ma mustram acum… ‘David gelos?!’, groaznic de rostit…

Cu toate ca scuzele lui erau cam ciudate si pareau scornite, aveam incredere ca nu intervenise nimic grav in relatia noastra, intre noi, ca in scurt timp avea sa revina totul la normal. ’Dar daca… avea ceva cu Razvan?’. Intrebarile mele erau nesfarsite, fara sens, prostesti unele, la fel cum era si asta. Cat de mult imi doream sa revina totul la normal, sa fie ca-nainte intre noi, aceeasi prietenie de nepretuit. Era prietenul meu, era cel cu care puteam vorbi orice, despre orice, ii puteam impartasi binele si raul, desigur puteam face asta si cu Razvan, dar nu era la fel. Razvan ma iubea altfel, ar fi facut orice sa ma protejeze, se straduia chiar sa ma compatimeasca in sensul asta si nu-mi convenea deloc, cu toate ca sentimentele lui, nu erau chiar pe fata. Uram gandul ca, cuiva i-ar fi putu fi mila de mine, oricare ar fi motivul, aveam nevoie de imbarbatare dura, de vorbe puternice, ca cele ale lui David, care sa ma asigure ca eram pe drumul bun, pe drumul spre infrangerea fricii, spre implinire interioara, spre obtinera succesului si a satisfactiei rezultate din el.
David insa, nu era acolo sa-mi spuna asta, se indepartase si nu stiam de ce. Stia ca daca iesea pe-afara se putea intalni cu mine, totdeauna treceam prin parc, prin locuri pe unde stiam ca ii placea sa se-opreasca, sa se relaxeze, sa contempleze natura, sa mediteze. Evita posibilitatea asta si mai mult ca sigur ca era acasa, singur, izolat de mine si de toti ceilalti, nu era deloc de inteles, nimic din vorbele sau gesturile lui nu erau explicabile, ci invaluite intr-un mister ama. Era constient si el de consecinta avuta de replica lui asupra mea.
Intr-o seara, l-am vazut pe strada, plimbandu-se singur. Eram cu Cami si i-am sugerat sa-l urmarim, folosindu-ma de motivul ei, ca paravan. De fapt, eram doar eu, cu durerea si curiozitatea mea. Dupa cateva minute bune, a cotit pe-o straduta, il observasem de la departare, asa ca am marit pasul pentru a nu-l pierde din ochi. Dar cand sa cotim si noi la randul nostru, pe straduta respectiva, David ne astepta chiar pe colt. Cat de proasta a trebuit sa fiu, sa nu-mi dau seama ca ne simtise de multa vreme, dar pur si simplu acum se convinsese ca noi eram cele ce l-au urmarit prin tot orasul. Zgomotul facut de cizmele inalte, pe gheata, era ca un ticait enervant, evident ca-si daduse seama cu mult timp inainte ca era cineva in spatele lui, dar preferase sa se-asigure doar acum.
I-am spus, rosie-n obraji si cu un zambet prostesc de nevinovat:
- Salut! Am crezut ca nu te mai ajungem, eram peste drum, la o ciocolata calda, cand te-am vazut trecand…
Replica mea era intr-adevar prosteasca, uitasem ca era si Cami cu mine si mintisem relaxata. Nu parea sa o deranjeze in vreun fel asta, era prea absorbita de intalnirea asta si sorbea acum fiecare cuvant de pe buzele lui lui. Cand am privit-o in ochi, mi-a zambit buimaca, ca si cum nu stia ce se intampla, cu toate ca fusese alaturi de mine in tot timpul asta.
David ne saluta si el, tulburat, perfect constient de minciuna mea neinspirata, deoarece localul din care pretindeam ca l-am vazut, avea ferestre translucide, ne-ar fi fost imposibil sa-l vedem trecand pe-acolo. Dar totusi, nu eram chiar sigura ca-si daduse seama de toate astea.
- Da… pai, am iesit si eu la o plimbare scurta, am foarte mult de invatat si doar seara mai am vreme, cateva minute, sa ma relaxez, sa iau o gura de aer.
Raspunsul lui insa imi dadea de inteles, ca nu se prinsese ca am mintit, ci mintise si el la randul lui. Il urmaream de-o ora buna, iar el sustinea tulburat, ca iesise doar pentru cateva minute. Of… Nu-l intelegeam, ce-atata mister, de ce atata tensiune intre noi, dintr-odata.
Ma durea ca ma mintise in fata, dar apoi imi dadeam seama, ca si eu facusem la fel, ca nu eram mai prejos, ca poate se juca cu mine in sensul asta. Tulburarea lui insa arata, ca nu era nici o joaca, ca in tot acel timp cat se plimbase, fusese mult prea concentrat pe gandurile sale si poate nu observase ca e urmarit, decat de putina vreme.
Cami isi mentinea ‘relaxarea’, din cand in cand ii faceam cu ochiul, cu o figura plina de inteles. Stiam cat de mult o enerva asta, dar vroiam sa se relaxeze, sa se comporte firesc si natural. Dar era mult prea concentrata acum, pentru a da importanta unor astfel de detalii, cum eram eu insami. Stiam ca intr-o astfel de ipostaza, eram doar un element de decor, in ochii si mintea ei, era o singura persoana care vorbea fara voce, fara sunet, care se misca plina de gratie, plina de farmec. Asa se reflecta David in ochii ei.
Ii urmaream cum se comportau unul fata de celalalt, ma durea atitudinea lui David in sensul asta, dar era oarecum haios sa-l vad incurcat, cautand o mica portita in ochii mei, ascunzandu-se parca de Cami. Ea nu auzise nimic din ce-i spuse, nu-i raspunse nici la intrebari. Radeam in sinea mea, de cat era de indragostita de el. Dar David nu vedea asta, sau poate nu vroia…




*

Oare ce nu reuseam sa vad in ochii lui? De ce imi puneam toate intrebarile astea, daca instinctul nu-mi spunea ca ceva nu e in regula, ca, comportamentul lui David nu era normal. Incercam sa imi inchipui orice, dar era mult prea greu, iar David avea o personalitate mult prea complexa pentru a deduce atat de usor o stare de acest fel, ce-l punea in genunchi. Era trist, suferinta i se citea pe chip, pe ochii rosii, pe chipul stors si obosit, ce ramanea nemiscat la orice-i spuneam. Simteam ca mi se rupe inima sa-l vad asa, desi se ferea mai tot timpul sa dea ochii cu mine, iar cand o facea, isi ferea privire, parca umilindu-se.
Apoi, intr-o zi, mi-am dat seama ca se ferea de mine intentionat, ca ceva il oprea sa ma mai vada, era vorba oare doar de autolimitarea de care vorbea? Daca era asa, David era cel mai bun exemplu de asemnea caz stupid. Dar cum imi puteam da seama? Nici cum… Se controla perfect, dar infatisarea si reactiile se citeau cu usurinta pe chipul lui, asta il trada si-l infatisa altora ca fiind un om slab, dar era mai puternic ca toti, mai puternic ca mine, mai puternic ca oricare altul. Era un om cu multe calitati, dar uneori isi ducea principiile la extreme, incerca sa se comporte perfect, intr-o lume imperfecta in care toti isi vad de propriul interes. Eu eram de vina, ca era in starea asta, eram sigura. Ar fi fost evident si pentru un prost.
Am incercat sa tratez cat mai realist toata situatia asta, dar nu reuseam, mintea imi era brazdata de durere in momentul in care il vedeam. M-am gandit si la situatia in care avea probleme in familie, dar mi-era jena sa-l intreb, nu era treaba mea, dar totusi eram prietena lui.Cu toate astea, cand am ajuns in fata lui, nu am reusit sa-l intreb, am balbait cateva cuvinte si am continuat discutia, atingand un alt subiect. Discutiile noastre, ce sa mai zic, se transformasera intr-un monolog penibil, mi-era dor de el, de glumele lui, de fericirea ce inainte, i-o citeam in ochi.

Trecusera doua astfel de saptamani, pline de mizerie si de durere, pana intr-o zi, cand David trecu, in sfarsit, pe la mine. Era imbracat sport, dar siretele ciudat legate, de la papuci, imi sugerau neatentia cu care se trata in ultima vreme. Acelasi parfum subtil de cirese, fata ii era ceva mai luminoasa, era proaspat ras, ii observasem unele iritatii de pe obrazul stang. I-am sarit in brate, l-am imbratisat strans spunandu-i ca mi-a fost dor de el.
A zambit elegant, asezandu-se in fotoliul mamei, unde statea de obicei. Era ciudat de schimbat, dar sangele rece si stapanirea de sine erau inradacinate adanc in mintea si in sufletul lui. Era evident cat de relaxat si de detasat ma privea acum, atingand din nou usor covorasul galbui din camera. Era senin, dar totusi tainic, simteam ca ascunde ceva, ca trecerea lui dintr-o stare in alta fusese prea brusca, dar eram mult prea fericita pentru a-mi continua sirul gandurilor.

Era dimineata si lumina soarelui patrundea puternic in camera, ferestrele erau larg deschise, asa cum ii placeau lui David. M-am asezat pe patul moale, oarecum aproape de el si asteptam orice cuvant. Ne priveam ca doi necunoscuti, asteptand momentul potrivit pentru a afla mai multe unul despre celalalt. Dar rupse el tacerea, adaugand un zambet parca fortat:
- Si… ce face Razvan?
Intrebarea lui fu ca sarea pe rana, pentru ca in tot timpul asta crezusem ca si el facea parte din problema. Am schitat un zambet ciudat cred si i-am raspuns, incercand sa ma detasez de senzatia aia.
- El e bine, dar tu cum te mai simti?
- Pai… cum sa ma simt? Imi raspunse el putin incurcat, razand nefiresc. Bine, mi-am luat restantele.
Era ceva tainic in glasul lui, usor tremurator, parea slabit dar felul in care-si controla emotiile ma uimea. Niciodata nu credeam, ca ar putea fi chiar atat de puternic, incat sa-si impuna o anumita stare, ca de exemplu sa fie relaxat si detasat in momentul asta, cu toate ca acum cateva zile ezita sa-si incruciseze privirea cu a mea.
Ma privea in ochi, citindu-mi fiecare gand parca, ma cunostea atat de bine, incat ne mai suportand tacerea aceea stresanta, imi spuse cu jumatate de gura:
- Hei, Alexandra… sunt bine… Uite, sa lasam asta, tu ce mai faci?
L-am privit fericita, stiam ca intr-un fel, aveam sa ajungem inapoi, la aceeasi prietenie, la aceeasi relatie calda, de care aveam nevoie amandoi.
- Sunt si eu bine, am raspuns eu, mi-am facut griji in privinta ta…
Ma privi oarecum intristat, cu un chip lispit de expresie.
- Stiu… ma intrerupse el, privind in pamant, ca un copil certat.
- Credeam ca te-am suparat cu ceva, am continuat eu, multumita oarecum, de felul in care decurgeau lucrurile.
O usoara tacere separa replicile una de alta, era o liniste enervanta in camera, doar niste porumbei ce bateau din aripi agitati, privind la pervazul ce ispititor se intindea in fata ferestrei. Isi muta apoi privirea, parca plictisit. M-am gandit apoi ca ar fi de datoria mea sa o ajut pe Cami, vazandu-l atat de schimbat, imi adusesem aminte de Cami, de cat era de nefericita, cu dragostea neimpartasita. Asa ca am strecurat cateva vorbe bune pentru ea, dar ma simteam penibil ca trebuia sa vin in felul asta, in ajutorul ei.
- Stii, si-a facut multe griji Cami in privinta ta, am spus eu parca fara mine.
- Da, stiu, am vorbit cu ea… imi spuse el mecanic, cu un gest degajat.
Am ramas masca. Cand vorbise cu Cami? Se poate sa nu ma fi sunat ea, daca-ar fi vorbit cu David. Mi se parea imposibil, dar apoi am observat chipul oarecum schimbat al lui David, ma privea nesigur. Mintea mi se umpluse de banuieli. ‘Oare ce i-a zis?’, intrebarea imi rasari in minte, intepatoare ca un ac, am raspuns din reflex, bolborosind ciudat.
- Aha…
M-a privit ingrijorat acum, observand starea ciudata in care m-a dus raspunsul lui, se fastaci din nou in fotoliu, atragand atentia asupra lui, cu toate ca exact asta n-ar fi dorit. Ar fi vrut sa se-ascunda in spatele fotoliului, sa nu-l vad in timp ce-si punea in ordine gandurile, vorbele.
- Mi-a spus ca ati fost ingrijorate si imi pare rau ca am produs impresia aceea… Aveam doar de invatat… continua el, incurcat si-ntr-un fel, putin dezamagit.
Dar ultimile cuvinte le spuse parca-n soapta, era evident ca nici macar el nu credea asta. Dar nu aveam sa inteleg, decat mai tarziu. Printr-un gest de dezinvoltura, i-am spus in fata:
- Stii despre Cami, nu? Stii ce simte…
M-a privit uimit, profund depasit de situatie, incercand sa gaseasca un raspuns multumitor. Dar fusese prea sec si-l intelegeam, era un subiect ce-l ‘atingea’ chiar si pe el. Deci stia de tot acum. Intrebarile mele insa, nu l-au iertat.
- Stii ca te iubeste, nu?
- Da… raspunse atat de absorbit, de nesigur, cu o tristete patetica.
Am facut o pauza lunga, aveam acum ragazul sa inteleg ce se intampla, sa-mi dau seama ce trebuia sa-i spun, caci in momentul asta era un haos total la mine-n cap. In cele din urma, am pus in fata propriilor curiozitati, binele lui Cami. I-am spus oarecum rugatoare, cu o expresie plina de compasiunea ce-o uram atat de mult, cand era indreptata spre mine:
- Si atunci… de ce nu-i acorzi o sansa?
- Draga mea, ce sansa sa-i acord, daca nu o iubesc? Imi raspunse el, plin de emfaza.
- Dar nici macar nu incerci asta, vreau sa zic… m-am intrerupt brusc, cautandu-mi vorbele. Are atat de multe calitati, ai putea-o gasi interesanta, daca ai incerca…
Stiam ca vorbele mele aveau sa-l raneasca si fara sa vreau, am intentionat sa-l conving, sa-i acorde o sansa lui Cami, dar nu eram deloc in masura sa ma infig astfel, in treburile lor. Pe de-o parte, ma bucuram, adanc in sinea mea, ca nu o iubea, simteam ca daca mi-ar fi spus asta, gelozia ar fi izbucnit de undeva, dintr-un colt intunecat, de unde stiam ca inca ma pandeste. Toate sentimentele astea ce le tineam in mine, se contraziceau cu ceea ce faceam.
O iubeam pe Cami pe de-o parte, dar pe de-alta parte nu suportam gandul ca relatia mea cu David sa fie pusa-n umbra de ea. Eram incredibil de egoista, nu-mi dadusem seama de asta decat acum, stand fata-n fata cu propriile nazuinte. Incercam sa-mi explic de ce eram asa. Dar nu puteam sa ma autocritic intr-un mod constructiv, era imposibil. Aveam nevoie de o parere din exterior, un alt punct de vedere, dar nu aveam la cine apela. David era implicat in asta, deci nu se punea problema, sa-l intreb pe el.
M-am inchis in mine pentru cateva minute, privind aiurea prin camera, incercand sa-mi concentrez gandurile intr-un punct. Constiinta imi urla continuu in creier ‘de ce esti asa?’, ‘de ce?’, ‘de ce?’, dar nu gaseam decat explicatii aiurea. Mintea mea cauta o portita pentru a scapa, era incoltita si nu putea raspunde decat prin vorbe fara sens, prostesti. Eram neputincioasa si gandurile imi ardeau mintea.
David se ridicase de pe fotoliu si era acum la geam, mangaindu-si ochii cu albastrul curat al cerului, ce se-ntindea peste tot. Genunchiul drept si-l misca ciudat, ca un tic, parca era nerabdator sau parca se concentra intens si nu putea sa-si controleze reflexele, miscarile. Nu stia ce sa-mi raspunda. Dar intr-un final imi zise resemnat:
- Uite… am sa incerc… dar nu pot sa-ti promit nimic, stii si tu ca e mai complicat de-atat, sper ca ma intelegi si ca n-ai sa-mi porti pica pentru asta.
Hotararea cu care-mi spuse asta, ma linisti intr-o oarecare masura, cu toate ca ma simteam penibil ca abordasem subiectul asta, stiam ca avea sa plece in cateva minute.

*

De ce oare ii mai spusem si eu despre asta, era destul de inteligent incat sa-si dea seama de situatia in care era pus, iar felul in care vorbea de Cami, ma facea sa inteleg, ca avea si el propriile mustrari, ca, in sinea lui, il durea si pe el, daca nu mai mult ca pe Cami, cel putin la fel de mult. Dar nu se arata afectat, era mult prea calit pentru a se lasa ingenuncheat de o astfel de problema, de o ‘altfel’ de situatie, cum era aceasta in care era pus.
Treptat, am incercat sa-mi intru in normal, sa-mi uit durerea si sa profit de clipele fericite. Contrariul insa mi se ivea in cap, amintirile ieseau in lumina, timide, durerea incepea cu un tiuit slab, apoi se intensifica treptat, provoca ecouri. In momentul acela, intram intr-o depresie de scurta durata, intr-o stare de anxietate prelungita. Totul in jur nu prea mai conta, decat sursa durerii. Nu mai contau detaliile, de care ma legam de atatea ori, nu mai contau interpretarile si substraturile, eram doar eu, singura…
In clipele acelea, stateam pe pat, aruncand cate-o privire pe fereastra, gandindu-ma la tot ceea ce David imi povestise atunci, reuseam sa imi inchipui acum toate detaliile, sa vad cu ochii mei, mizeria in care traise pana nu demult, o ne-sansa, un ghinion, o soarta cruda, cu toate ca nu credeam in ea. Ce era de fapt soarta? O pacaleala, un joc de carti intre doi zei ce la urma decideau? Era desigur ceva predestinat prin definitie, dar oare chiar exista? Intrebarea nu era corect pusa insa. Nu conteaza daca exista sau nu, conteaza daca crezi sau nu in ea si cel mai important, daca crezi in faptul, ca o poti schimba. Soarta poate fi considerata o decizie permanenta, dar felul in care poate fi interpretata contrazice aceasta, sa-i spunem, definitie.
Orice faci, are o consecinta. Daca as merge pe ideea asta, e evident ca as putea sa-mi schimb soarta, destinul. Propriile dorinte si vise, nazuintele si sperantele, ne schimba viitorul in diferite feluri. Asta desigur daca nu as merge pe partea divina care, evident, decide soarta omului, odata ce acesta se naste, sau… poate chiar inainte de asta.
Parerea lui David era diferita insa. El spunea ca, credinta in soarta e credinta in propria-ti condamnare, daca e vorba de soarta ta. Considera soarta o condamnare, nu neaparat in sensul de pedeapsa, dar intr-adevar putea fi interpretata si in felul asta. Putea fi la fel de adevarat, sau de fals. Omul era condamnat de cand se nastea, zicea ca ar fi o prevedere, pentru ca omul sa-si foloseasca creierul si inima, pentru a-si atinge limita, pentru a-si atinge telul cel mai inalt.
Nu ma puteam desprinde de meditatiile astea, continuam sa ma adancesc in ganduri, sa caut raspunsurile unor intrebari, ce nu aveau raspuns, dar era o mare posibilitate sau fiu doar o imbecila. De ce? Pentru ca incercam sa schimb ceva, ce nu era de schimbat, ceva ce era imposibil de schimbat de mine, sau doar de mine. Cu cat ma indreptam mai profund spre esenta, cu atat ma pierdeam mai repede, mintea mea o lua pe cai gresite, raspunsurile nu existau sau pur si simplu, nu eram in stare sa le gasesc. Eram nemultumita de mine insumi, de limitarile la care eram supusa prin insasi natura mea, ca om, dezamagita de neputinta in fata societatii, in fata unei lumi ce se intindea parca pan` la infinit.
Era ciudat sa ma gandesc, cat de superficiale erau toate legaturile dintre fiecare tara din lume, dintre fiecare comunitate de oameni, caci pana la urma asta erau, traiam in comunitati diferite dar relatiile dintre noi erau, daca nu nule, atunci profund inutile. Indiferenta trona triumfatoare peste tot si peste toate, afecta fiecare relatie, profitand de slabiciunea ce o aveam in comun. Egoismul.
Fiecare din noi suntem egoisti, unii mai mult, altii mai putin, dar poate fi chiar o trasatura specifica omului. E o trasatura speciala, de natura psihica, ea putea deveni ceva mai proeminenta sau putea disparea cu totul, dar sa fim realisti, nu exista oameni perfecti. Egoismul exista, dar depinde de valorile morale ale fiecaruia, de principii si de taria de caracter ce variaza, de la o persoana la alta.
Gandurile ma purtau aiurea, prin discutiile pe care le avusem mai demult cu David, prin scoala, prin sali, prin casa. Reuseam sa imi reproduc in minte chiar si acum zapada argintie ce se cernea vesela. Imi aduceam aminte copii ce se jucau fericiti, toate astea semanau oarecum cu, copilaria mea si acum intelegeam vorbele lui David: ‘pretioasa mea copilarie’. Nevinovatia, inocenta, specifice acelei perioade din viata, in care nu aveam nici un fel de responsabilitate, totul atat de usor, de simpliu. O incompetenta in care m-as fi scufundat chiar si acum.
Statusem de atata vreme gandindu-ma la toate astea, la prietenii mei, la viata mea, ce se schimbase atat de mult, in urma unor anumite momente, la felul in care ma comportam si la sentimentele, ce le tineam adanc in inima. Era o senzatie ciudata, sa-mi privesc asa, ‘din afara’, intreaga viata, sa trec din nou prin momentele ce mi-au marcat in vreun fel sufletul si mintea.
Am adormit usor, pe patul moale, ce acum imi suporta poverile. Visele ma purtau aiurea, peste tot, intr-o lume in care toul era perfect, in care eram vesnic inconjurata de prieteni, eram iubita si iubeam. Nimic din jur nu suporta vreo transformare. Nimic si nimeni nu imbatranea, un mediu perfect, de care eram adanc constienta ca era utopic, iluzoriu, dar totusi o senzatie atat de placuta. Visam… sufletul imi prindea aripi, exact aceeasi senzatie ciudata, corpul si intreaga fiinta se relaxa, uita de durere, de zbuciumare, de toate necazurile, o perfectiunea atat de dorita, incat era normal sa nu existe, ca orice lucru perfect , de altfel.
Un somn dulce, ce ma purta acum prin intreaga viata. De cand fusesem mica… Vedeam prajiturelele cu scortisoara, putin arse. Bucataria, ciudat de luminoasa, cu perdelele vechi, de-un verzui transparent si usor decolorat. O atmosfera calda, in care mama se misca agitata, dar voioasa, plina de viata. Dimineata senina, cu miros frumos de scortisoara… Eram acolo, din nou, uimita de cat erau de tineri, de fericiti, mama cu tata, ocupati cu treburile gospodaresti, intr-o atmosfera calda si binevoitoare.
Era perfect si pentru prima data, nu aveam lacrimi in ochi in privinta tatei, totul fusese realitate, realitate cruda, stiam ca asa era de fapt, dar ochii imi radeau de bucurie. Pentru prima data, uitam de faptul ca ne parasise, cand avusem doar cativa anisori, ca imi ranise inima ce-l astepta chiar si acum, in gara din care trenul acela plecase, dar nu apucasem sa vad nici asta bine, nu-mi aminteam decat durerea, tristetea, printre lacrimile, care scaldau imaginea trenului, apoi in final, inecandu-se in marea de picuri ce-mi inundau intregul chip, de fetita mica. Acelasi miros de scortisoara, imi gadila simturile adancite in somn.
Iubeam agitatia aceea, iubeam fericirea ce se citea pe chipul mamei, acea vointa tinereasca puternica, pe care toti o purtam in noi pana la o anumita varsta, o nostalgie plapanda imi tulbura putin starea. Era si Razvan acolo, da… era si David, erau toti prietenii mei, feiriciti, in lumea perfecta ce acum imi absorbea parca intreaga fiinta intr-ansa. Totul mi se infatisa atat de bine, parca in paralel cu realitatea, viata-mi demonstra, cred, cat putea fi de cruda. Stiam ca in curand aveam sa ma intorc inapoi, la realitate, la viata, ce acum mi se infatisa ca o nesfarsita suferinta, la care omul este supus, inainte ca sufletul sa se elibereze de trup, sa porneasca in cer, sau in pamant, sa traiasca liber, fericit, sau trist, continuandu-si condamnarea, continuandu-si exilul.

Raiul. Un paradis, ce nici o minte umana, nu l-ar putea infatisa. Se poate oare, ca el sa fie mai frumos decat ce-am visat? Intrebarea mea depasea inteligenta umana, oricat ar fi fost ea de profunda si de proeminent dezvoltata. Imposibil de inchipuit, mi-era parca imposibil, doar sa-mi doresc viata intr-un astfel de loc. Intrebarile ma duceau la ceea ce-mi povestise David, de mama lui, care-i povestea despre Dumnezeu. Oare cunostea ea raspunsul? Exista oare Dumnezeu? Sau era doar o nevoie a omului de a crede in ceva mai presus decat el? Era oare doar o idee? O idee nascocita de vreun filozof de demult? Intrebarile mele nu ajungeau la tanti Rita, caci asa o chema pe mama lui David. Ar fi putut oare sa-mi raspunda?… Era oare adevarat ce scria in Biblie, oare cei ce-au scris-o nu fusesera de fapt niste simpli oameni, la fel ca noi, dar cu o imaginatie ceva mai bogata? Exista Diavol? Iar daca Dumnezeu este intr-adevar perfect, de ce permite existenta raului? Daca Isi iubeste atat de mult copiii de ce ii lasa prada ispitei? Intrebarile curgeau, asemenea unui rau involburat, pe-o stanca colturoasa si dura, pe mintea mea.
Realitatea incepea sa se impuna treptat, incepea sa-mi amorteasca bratul, dar senzatia era atat de ciudata in timpul somnului, simteam mai puternic mirosul de scortisoara, iar mama parca ma privea acum, atat de fericita, de pe umarul tatei, ce-o strangea acum in brate. Parca irealul incerca sa ma tina cat mai mult legata de acest ‘loc’, insa un zgomot puternic, de fereastra deschisa, imi tulbura somnul, ochii mi se deschisera, la-nceput nerealizand ce era cu adevarat in jur.
Eram perfect constienta ca visasem, imi aduceam aminte fiecare detaliu, chiar si mirosul de scortisoara ce-mi mangaiase adineauri narile. M-am ridicat in cot si am vazut-o pe Cami, fericita, spunandu-mi agitata, strident razand:
- Hai trezestete odata, ca e tarziu de tot si tu esti inca-n pat…
Imi vorbise ca mama, parca o imitase, insa diferenta de ton era curata, discreta. Imi venea, sa o intreb, cu ce ocazie e atat de fericita, acum ca eram departe de lumea aceea… I-am raspuns insa, ignorandu-mi gandurile si impunandu-mi o familiaritate ciudata in glas.
- Of… ce naiba… e sambata, mai lasa-ma-n pace… ce cauti aici?
Tipic omului somnoros, trezit dintr-un vis frumos, perfect. Ma enervase acum la culme, ca a venit atat de devreme la mine. M-am uitat apoi la ceasul ce ticaia punctual, pe masuta de langa pat. Era ora unsprezece. Dar stai un pic… asta insemna ca dormisem de ieri seara, de la sapte, pana acum. Oare visasem tot timpul asta? ‘Nu se poate, cum am putut sa dorm atata?’, mi-am spus eu in sinea mea, oarecum cicalitoare.
- Bine, bine… am adaugat eu imediat, sigura fiind de faptul ca avea, ori sa smulga plapuma cu totul de pe pat, ori sa sara pe mine; nu ma atragea nici una din variantele astea, asa ca m-am ridicat de buna voie, lenesa, din patul caldut.
Cami ma astepta acum in bucatarie, stand de vorba cu mama, care la randul ei era oarecum uimita de cat de fericita era Cami. M-a prins de mana si m-a tras dupa ea, in camera, trantind usa zgomotos.
- Stii, am vorbit cu David, acu… facu o pauza, incercand sa-si aduca aminte detaliile. Acu doua zile!
Era asa simpatica, cand isi ducea degetul la buze, imitand o stare profunda de concentrare. I-am raspuns curioasa, cu un zambet ingaduitor:
- Da, am auzit ceva despre asta, am zis eu, oarecum razand ironica. Povesteste-mi!
Ne-am asezat amandoua pe pat. Era ciudat felul in care-mi spunea cum fusese inainte si cum era acum. Era haios sa mi-l inchipui pe David in rolul tanarului curtenitor, cochet si aranjat la patru ace, desi exageram de fapt descrierile ei.
Imi parea bine ca se hotarase totusi sa-i de-a o sansa si speram, ca nu facuse asta pentru ca-l rugasem eu, ci pentru ca asa-i dicta constiinta si in primul rand, inima. Am ascultat-o atent, descrierile erau ample, imi impartasea fiecare senzatie, fiecare sentiment, fiecare detaliu din discutia lor. Eram magulita si ma simteam intr-un fel eliberata, relaxata acum, desi inca aveam in mine urmele unui conflict interior degradat. Ignoram insa complet asta, eram doar fericita pentru Cami, pentru David, pentru amandoi. In timp ce-ncepu sa-mi spuna ce haine avusese pe ea, mi-am concentrat mintea inspre Razvan, care, stiam ca era ingrijorat de indiferenta mea, daca nu cumva, se suparase in privinta asta.
Speram totusi, sa fie bine si-mi dadeam seama ca, in ciuda negativismului meu, lucrurile chiar incepeau sa se rezolve de la sine. Eram insa curioasa sa aflu varianta lui David, caci, Cami-mi spuse ca a sunat-o si ieri, intreband-o ‘timid’, da, astea au fost vorbele ei, daca nu are chef sa iasa in oras, la o plimbare. Era-n al noualea cer.
Dupa cateva ore, am iesit si eu cu Razvan, mi-era dor de el si stiam ca trebuia sa ma revansez intr-un fel sau altul, caci il nedreptatisem in multe privinte. Avea sa-mi ierte totul, sa cedeze usor, in momentul in care avea sa soarba fericire de pe buzele mele, chiar ma simteam putin aiurea ca ‘profitam’ asa de de slabiciunea lui, fata de mine. Dar il iubeam si aveam nevoie de el.


*

Ma gandeam deseori la tot ce visasem, dar mintea parca nu ma mai lasa sa ma concentrez asupra detaliilor, nu-mi mai aminteam mirosul de scortisoara, era acum ceva ciudat, profund uitat, nemaintalnit. Imi revenisem oarecum, din starea de anxietate in care-mi petrecusem ultimele zile, dar grijile ma napadeau uneori, simteam parca, cu aceeasi intensitate durerea din trecut, era singurul lucru, ce mi-l aduceam aminte perfect, singurul lucru ce-mi bantuia mintea acum obosita. Reuseam totusi sa ma controlez, sa-mi controlez iesirile astea, sa privesc altfel viata.
Ma gandeam tot timpul ce aveam sa fac dupa ce-am sa imbatranesc, oare voi avea aceeasi prieteni? Intrebarea avea un ecou ciudat in mintea mea, nu stiam exact, daca aveam genul de prieteni pe viata, dar aveam incredere ca sunt prieteni adevarati. Imi dadeam uneori seama, de ce era David atat de serios, oare aflase vreun raspuns la marile dileme? Cunostea vreuna din marile taine ce ma bantuiau constant? Era atat de calm si calculat, de serios si inchis in el insusi, dadea de banuit.
Starea asta patetica imi dadea posibilitatea sa ma gandesc la toate chestiile astea, aparent neimportante, dar oare, care era scopul omului cu adevarat, daca nu sa inteleaga lumea in care traieste? Ce se va intampla cu mine, dupa ce trupul imi va suferi transformarea din urma: moartea. Batranetea e doar un pas inspre o noua viata, inspre descoperirea marelui mister, a tainei tainelor. Ce se va intampla cu sufletul meu, cand imi va parasi trupul obozit si zdruncinat de suferinta ce se chema ‘viata’? Avea oare de ales? Se va duce in fata uneia dintre porti si va astepta timid, un raspuns? Sau totul era doar un concept, o idee prosteasca, ce incerca sa nu duca omenirea la o sinucidere in masa. Cine oare nu ar fi preferat sa traiasca liber, daca in cerul ce se intindea maret, nu era nimeni sa ne supravegheze?
Ar mai fi contat atunci trecerea ‘testului’? Viata este un mare test si nu realizam asta decat atunci, cand e prea tarziu, decat atunci cand un pat alb, ne tine trupul prafuit, o povara inutila. Mai era cazul oare, sa ma mai gandesc la asta, oare peste ani aveam sa uit tot, iar batranetea avea sa-mi apese cu aceasi tarie pieptul?
Aveam oare sa fiu la fel de calma in acel moment, aveam sa apreciez la fel de mult viata, sau as fi incercat sa o strang in pumn, sa nu-i dau drumul, sa-i simt pentru o ultima data caldura in vene, sa o iubesc mai mult ca oricand?… Gandul nu ma speria, dar parca o slabiciune ciudata imi tremura-n picioare, intr-adevar credeam ca moartea e doar un pas inspre-o noua viata, dar daca oare nu era asa? Daca sufletul avea sa mi se desprinda de trup si sa pluteasca in aceeasi lume, imaterial si lipsit de orice sens? Era marele mister si moartea era cheia spre el. Dar oare cine-avea sa o foloseasca, pentru a deschide poarta spre acest mister? Sufletul chinuit de astfel de idei se preschimba intr-o ruina, stiam ca asa era, dar totusi nu ma puteam abtine. David avusese dreptate, pentru a doua oara… Omul este singura fiinta ce are tendinta sa se autodistruga.
Mama era in bucatarie, nu stiu ce facea exact, dar dupa zgomote, reuseam sa imi inchipui. Nu puteam sa-mi dau seama exact in ce pozitie era, daca era in picioare sau pe scaun, dar reuseam sa-mi inchipui totul. Cred ca eram ciudata, stand pe pat, cu ochii inchisi. Auzeam copiii de-afara strigand, auzeam zgomotul facut de-o bicicleta ce parea a fi stricata, gandul asta ma amuza putin, dar starea nostalgica in care eram, parea a fi imperturbabila.
Frigul patrundea prin geamul intre-deschis, imi racorea chipul si-mi limpezea gandurile, era placut sa stai asa, oarecum nepasator, cu gandul departe. M-am ridicat parca plictisita si mi-am intins bratele pe pervazul geamului. Stateam acum acolo, privind scrutatoare in zarea ce se oglindea ciudat acum in mintea mea. Acoperisurile caselor luceau ciudat, cerul era de un rosu sangeriu, usor traversat de norii grei si lenesi. Era totusi frig, dar lumea era afara, cupluri fericite intregeau atmosfera de iarna. Zapada stralucea orbitor, desi era destul de tarziu, nu paream oricum a fi deranjata de asta. Glasurile trecatorilor se auzeau clar, in linistea ce predomina intreaga zona in care locuiam. Un caine vagabond se porni intr-un latrat jalnic, incercand a izgoni tacerea ciudata ce invaluia intreaga atmosfera.
Un zgomot ciudat se auzi in camera, simteam ca eram privita, dar nu-mi intorsesem imediat capul, sa ma asigur. Dupa cateva secunde, mi-am intors privirea in mod instinctiv, observandu-l pe David ce se asezase, fara sa scoata vreun sunet, pe fotoliu. Am zambit amuzata de felul in care se strecurase in spatele meu. Nu ma privea in ochi, asta ma deranja. Am asteptat cateva momente, cautandu-i privirea, dar el era prea concentrat in a cerceta covorul galbui ce se-ntindea pufos, sub picioarele lui. Stia ca il privesc, dar abia dupa cateva minute isi muta privirea inspre mine, intrebator.
- Ei bine… ?, l-am intrebat eu, nerabdatoare.
M-a privit, schitand un zambet melancolic, apoi imi raspunse cu o voce ciudata.
- Pai, speram sa ma intrebi tu…
Felul in care-mi spusese asta nu era deloc haios, in aparenta, incerca sa fie haios prin raspunsul lui, dar ii simteam nemultumirea, ii simteam nesiguranta si tristetea ce se ‘instala’ treptat pe chipul lui. La un moment dat, isi atinse fruntea, ingandurat.
- E bolnava mama, am stat azi aproape toata ziua la medic, pana cand ne-a primit in cabinet, se simte rau de vreo doua saptamani, dar nu mi-a zis nimic, ca sa nu ma sperie…
Cuvintele lui erau profund marcate de-o suferinta ce devenea stanjenitoare pentru mine, pentru ca nu puteam sa ma pun in locul lui oricat as fi incercat, nu puteam sa-i simt durerea cu aceeasi intensitate, desi as fi vrut. M-am asezat langa el, constienta de suferinta lui, oftatul sau lung provoca un ecou dureros in sufletul meu. Isi freca acum mainile, ingrijorat.
- Ce a spus medicul? am replicat eu, intr-un sfarsit.
- A zis, ca nu poate sa se pronunte in privinta starii de sanatate a mamei, raspunse el mecanic, dar a mers la analize. Asteptam rezultatele.
- Poate nu e nimic, nu trebuie sa te gandesti la ce e mai rau, am continuat eu cu un zambet fortat. Incearca sa intelegi, ca mama ta a ajuns la o varsta la care apar diferite probleme.
M-a privit nesigur, cu un gest de dezaprobare.
- Nu stiu, sincer nu stiu… Dar nu parea sa se simta bine deloc, iar starea aceea o absoarbe si acum… e acasa, probabil ca sta in pat acum.
- Dumnezeu are grija de oamenii buni, o sa-si revina, sunt sigura, am raspuns eu, incercand sa-l conving de faptul, ca exagera intr-o anumita masura.
Eram oarecum uimita de vorbele astea, toata ziua parca incercasem sa infirm faptul ca ar exista ‘cineva’, mai presus decat noi, dar imi dadeam seama ca toate gandurile astea defapt imi intarisera convingerile.
O pauza ciudata aplana atmosfera tensionata. Era insuportabil sa stau langa el acum, fara sa-i spun un cuvant, fara sa-l aud macar bolborosind ceva fara-nteles, doar sa aud ceva de la el. Ii auzeam respiratia calda, ce se rasfrangea pe mana mea. Fara sa vreau poate, mi-a sarit gandul la Cami, eram atat de curioasa sa aflu ce se intamplase intre ei, incat aproape ca depasea in importanta problema lui tanti Rita. Era asa ciudat, sa-i spun tot timpul asa, cand o intalneam prin oras, ma comportam tot timpul ca o fetita in jurul ei, figurativ vorbind desigur, cand o salutam in felul asta, radea bucuroasa. Era foarte simpatica si-mi era ca o a doua mama. O iubeam in felul meu, dar mi-era rusine acum, sa-mi fructific curiozitatea, stiam ca in felul asta puneam pe un plan secundar toata problema asta si puteam sa par o ipocrita. Era ultimul gand si fara sa vreau ajunsesem la el.
Il priveam acum pe David, ce statea cu obrazul rezemat in palma, privind neputincios pe fereastra, stiam cat il chinuia gandul ca i s-ar putea intampla ceva mamei sale, asa ca am repetat, cu gandul sa-l imbarbatez:
- David… calmeaza-te, o sa fie bine, ai sa vezi… ai incredere, cineva are grija si de mama ta, acum ca tu nu ai nici o putere…
Glasul insa imi suna jalnic, patetic, cu un usor tremur, ce parca-i accentuase mai mult durerea. Isi ridica insa privirea, ochii ii straluceau ciudat, dar vorbele lui ma linistisera, macar pentru o perioada.
- Da… ai dreptate, poate nu e nimic, da… trebuie sa nu fie nimic, altfel…nu stiu ce-am sa fac…
- Hei, i-am zis eu apucandu-i bratul, calmeaza-te, asteapta rezultatele analizelor si apoi o sa mai discutam. Inca nu stii nimic, nu are rost sa te consumi…
Vorbele mele insa, parca nici nu ajunsera la urechile lui, dar important era ca reusisem totusi sa-l scot din starea asta, parea acum eliberat de durerea ce-i secatuise fericirea si linistea. Ma privea oarecum senin, neputand sa scoata un cuvant, dar il intelegeam si am stat asa, cateva clipe, intr-o tacere ciudata.

Se ridica in final tulburat de pe fotoliu, se duse in fata ferestrei, incercand sa-si racoreasca simturile, sa se calmeze, sa-si limpezeasca gandurile. Murmurase ceva, dar nu-l auzisem si m-as fi simtit prost, daca l-as fi-ntrebat ce zise. M-am rezumat doar la gandul dea-l intreba. Dupa cateva secunde ce trecusera mai rau ca orele, mi-a spus cu o voce schimbata, dar hotarat si aparent calm.
- Uh… dar in fine, sa lasam asta… Tu cum o mai duci?
I-am zambit fericita in sinea mea, raspunzandu-i usor sarcastic:
- Eu sunt bine…stii si tu, dar tie cum iti merge? In afara faptului ca…
Dar simteam ca o dadusem in bara cu intrebarea mea rau plasata. Reactia lui insa fusese destul de pozitiva, isi daduse si el seama de gafa mea, neintentionata.
Imi dadeam seama in unele momente cum era acesta, ca imi era cu mult superior, ca experienta lui parea atat de bogata, de… completa. Nu-i gaseam nici un defect, nici un cusur ce sa-i iasa in evidenta prin vorba, prin comportament, prin orice fel de interactionare cu ceilalti. Eram uimita si de asemenea bucuroasa ca am astfel de prieteni. Dar ma indepartez de subiect…
- A venit ieri Cami pe la mine…
Nu m-am putut abtine si in cele din urma, i-am spus asta, ma framanta mai rau ca orice. Fusesem totusi subtila, iar zambetul ce-l schita in urma vorbelor mele, imi dadea de inteles, ca am atins subiectul dorit. Se plimba acum prin camera, cautandu-si vorbele. Se opri in fata raftului cu carti si scoase un volum de Sienkiewicz, asezandu-se apoi tulburat pe pat. Aveam senzatia ca ezita sa-mi raspunda in vreun fel, sau nu stia inca, cum sa abordeze tema asta ceva mai sensibila.
Rasfoia incet paginile, fasaitul acela ciudat imi provoca senzatii ciudate. Se oprise apoi la o pagina, citind aleatoriu, cateva randuri. Imi dadeam seama treptat, ca incerca doar sa-si imprastie emotiile. Imi raspunse oarecum incurcat:
- Da… pai, ce ce sa zic… m-am gandit ca ar trebui sa incerc macar, uh… ca ar merita sa incerc…
Raspunsul lui ma convinsese ca nu era inca pregatit, sa-mi povesteasca nimic din asta, ii intelegeam ezitarile, stiam cat era de inchis in ceea ce priveste lucrurile astea mai delicate, asa ca am lasat totul balta.
David se intoarse acasa, inca ingrijorat, iar intre timp ma sunase si Razvan. Radeam in sinea mea ca nu ii recunosteam vocea aproape niciodata, nu era genul, care sa vorbeasca mult la telefon, vorbea rar si putin. Cateodata eram surprinsa de reactiile lui, imi placea sa ma joc putin cu el, sa-l tachinez putin, era in natura mea sa fac asta, cu toate ca uneori exageram si apoi imi parea rau, ca-l raneam in vreun fel. Stangacia lui disparea treptat, transformandu-se intr-o ‘iesire’ controlata, imi dadeam seama, cat de multa experienta dobandise din relatia asta, iar discutiile se apropiau ca si tema de cele avute cu David, mai putin profunde insa si simplist argumentate.
Am iesit afara, era incredibil de pustiu pe strada, dar vroiam neaparat sa ma plimb, statusem o zi intreaga ba la fereastra, ba in pat, uram sedentarismul asta ce-mi macina sanatatea. Strada stralucea ciudat in lumina slaba ce palpaia in becul stricat de pe stalp. Genul asta de atmosfera imi dadea fiori, dar eram obisnuita cu decorurile astea ‘de groaza’. Era liniste, doar pasii mi se auzeau infundat, in zapada ce scartia sub talpa.


*

Trecuse o saptamana, de cand nu mai aflasem mai nimic despre toate astea, ne apropiam cu pasi repezi spre un inceput de decembrie, ciudat de friguros. Cerul era de un albastru otelit, lumea iesea acum afara pentru a-si curata masinile, de zapada. Gradina din spatele blocului se transformase in loc de joaca pentru copii mici, ce cautau o zapada cat mai mare. Mi-era dor si mie de vremurile alea, in care puteam sa ma comport ca un copil… acum insa, daca m-as arunca in zapada, lumea m-ar privi ca pe-o ciudata. Dar ce-mi pasa? Intrebarea ma intarata foarte mult, dar cu toate astea, nu puteam sa fac nimic, parca nu mai facea parte din mine acea amintire, acel impuls. Simteam ca am pierdut, in sensul asta, dar apoi imi dadeam seama, ca nu era nimic, ca mi-era mai mult dor de spiritul Craciunului, de ambientul acela cald, perfect.
Totusi, parca nu mai simteam in mine acea insufletire, de cand fusesem mica, parca totul se schimbase, nimic din ce stiam nu mai avea farmecul acela specific, mai ales acum, ca ne apropiam de sarbatori. Dar eram prea putin interesata de subiectul asta, pentru a-l tine prea mult in minte, am observat floricelele formate pe geam, din cauza inghetului. Imi aduceam din nou aminte, cat ma minunam cand eram mica, pur si simplu nu credeam, ca se intampla de la sine si-i multumeam totdeauna mamei, pentru ca-mi desenase flori pe geam. Amintirea asta ma amuza enorm, imi aminteam cum radea mama, cat de frustata ma simteam, ca nu intelegeam de ce rade, dar acum, stiam ca fusesem pe dinafara tot timpul ala. Eram sarcastica cu mine insumi si asta ma facea sa ma simt bine, sa imi ridic moralul, sa ma auto-bine dispun.

Eram la Afterhours, alaturi de Cami, ce acum nu mai parea atat de entuziasmata ca ultima data, dar totusi, era fericita si multumita intr-o oarecare masura, ca David ii acorda atentie. Imi comandasem din nou un ceai de menta, savurandu-i aroma si gustul. Era ciudat felul in care vorbeam, parca in soapta, nu ne ascultam una pe alta, dar totusi comunicam in vreun fel, simteam ca am spus tot ce-mi apasa inima, cu toate ca nu vorbisem mai nimic cu ea. Frecam fata de masa cu degetul, mergand pe modelul simetric, cu linii rosii. Ma opream din cand in cand, ca apoi sa reiau din nou acelasi mers, dar in alt sens. Cami ma privea concentrata, dar stiam ca privea prin mine, gandul ii era undeva departe, poate la David sau poate la orice altceva.
Eram ca doua straine, ce stateau la o masa comuna, doua fete ce s-au intalnit pentru prima data si au ajuns intr-un punct, in care nu prea stiu ce sa-si mai spuna. Intr-un sfarsit, am achitat nota si, de plictiseala, am iesit sa ne plimbam putin pe-afara, cu toate ca era cam frig. Fularul rosu imi flutura ciudat in spate, paseam repede si fara-un ritm anume, la brat cu Cami, caci ne era frig la amandoua, desi nu recunosteam nici una. Mergeam intr-o tacere perfecta, pana cand am calcat-o pe Cami, pe gheata, izbucnind intr-u ras de copil ce face-o boacana.
Era tarziu deja, cand ajunsesem acasa. Luminile erau aprinse toate, miros ciudat de lumanari se simtea in casa si un bocet vag se distingea din camera mea ce parea a fi singura, prost luminata, in care David statea intunecat, pe fotoliu, cu lacrimile siroind pe obrajii palizi. Mi-am scapat geanta pe jos, eram uimita de ce se intampla, de ipostaza in care era David, cu fericirea zdruncinata, cu chipul in palme, prins in niste spasme de durere ingrozitoare.








Capitolul V
Decembrie

“ Degeaba caut sã-mi privesc
În apa limpede, chipul,
Eu vãd doar umbre a ce-mi doresc,
Doar clipe ce din nodul
Timpului, în ritm se dezlipesc,
Sub formã de greºeli... “
Un trecator





Venise la mine cu o zi inainte si imi povestise de examene, imi tot repeta cat era de important sa invat acum, sa pot intra fara probleme la o facultate. Imi tot spunea, ca are poimaine examen si ca avea tare mult de invatat. Mi se parea ciudat felul in care vorbea, mai mult se lamenta, insirandu-mi greutatile de care si eu eram mai mult decat constienta. Pentru prima data se comporta jalnic, se umpluse paharul si simteam ca nu mai reusea sa suporte toate astea. Isi daduse seama, ca nu-l ascultam asa cum ar fi vrut si se opri brusc, cu un oftat lung si ragusit.
Resemnat, isi sprijini capul de fotoliu, ingandurat si oarecum tulburat. Imi spuse ca rezultatele analizelor aveau sa vina azi si ca se rugase in fiecare zi sa nu se intample nimic. Cand folosea expresia asta –se ruga– stiam ca era sincer si mai stiam si ca facea asta foarte rar. Era un om bun, la fel ca tanti Rita, stiam ca nu avea sa se intample nimic rau si ca, in final, tensiunea si stresul in care traia David acum, aveau sa dispara. Avea nevoie de o liniste sufleteasca macar temporara, dar nimic nu promitea asta, decat rezultatele analizelor, ce puteau veni, sau dimpotriva. Pesimismul lui era o o puternica convingere, inradacinata in simtirile si in felul in care traia. Din fericire, nu avea o atat de mare putere de distrugere, incat sa acopere cu pesimismul asta si subiectul analizelor. Eram sigura in sinea mea, ca nimic rau nu avea sa se intample, de fapt, era o certitudine. Mintea mea nu putea cuprinde o problema mai grava decat cea a unui rezultat negativ la analize.

Gandurile ma purtau aiurea prin toate astea, aerul rece de-afara imi racorea mintea plictisita. Ajunsesem la cativa pasi de casa si totul mi se paruse ca un deja-vu, stiam ca ceva nu e-n regula, toate luminile erau aprinse, mirosea a lumanari parfumate, doar camera mea parea cufundata in intuneric. Am intrat nesigura in casa, dar nu observasem jeacketa albastra a lui David, ce atarna neglijent. O liniste macabra, un bocet vag se auzea in casa.
Eram aiurita. Am mers in camera mea, de unde mi se parea ca auzisem acel planset, David statea pe fotoliu, cu fata-n palme, plangand sfasietor, cu hainele sifonate, cu parul valvoi si ochii rosii de lacrimi si nesomn. Credeam ca nu-mi va fi dat vreodata sa vad asta, sperasem sa nu vad niciodata asta. Durerea ii zguduia tot trupul, iar printre lacrimi imi spuse ca murise… ca nu mai era.
Vorbele lui ma zguduira dar nu puteam pricepe nimic din ce-mi spunea. Il tot intrebam, ‘cine?’, ‘cine?’, dar el plangea continuu, vorbele mele ii mangaiau fruntea arsa de cuvinte. Nu stiam ce se intampla, unde era mama, de ce era atat de intuneric aici, dar intr-o fractiune de secunda, lucrurile s-au clarificat. De aceea mirosea a lumanari, mama probabil ca era in camera ei, tulburata si plina de mahnire. Am alergat pana la ea in camera si am intrebat-o, cu un tremur ciudat in glas:
- Ce s-a intamplat? Ce-i cu David? De ce plange…?
Intrebarile mele nu primira raspuns decat peste cateva secunde, mama incerca sa-si revina, sa se mentina calma, induiosata de soarta lui David.
- A mers cu ea la Cluj, i-au descoperit o tumoare… nu a rezistat… Se opri brusc, stergandu-si ochii umezi de lacrimi. S-a stins, draga mea, continua ea izbucnind intr-un plans patetic.
In casa era un vaiet ciudat, David era inca in camera, frant si ingrozit de soarta. Pieptul i se zguduia de sughiturile plansului, ma simteam penibil sa-l privsesc asa, un om atat de puternic, de matur, plangea in fata mea ca un copil, ochii imi ardeau in orbite, simteam ca mi se prabuseste tavanul in cap. Era oare cu putinta? O familie atat de bine inchegata, niste oameni atat de buni, de generosi. Mi-era imposibil sa-l linistesc in vreun fel, nu asculta nimic, plangea, ura si dispretul ii intrara acum in sufletul deznadajduit. Incercam sa-l strang in brate, sa-l linistesc, dar era atat de inflexibil, ma simteam depasita de intreaga situatie, nu mai stiam incotro sa o iau si ce sa fac sa curm intreaga suferinta ce mi se infatisa acum in fata ochilor. Secundele treceau ca orele, orele ca anii, simteam ca timpul sta in loc, adancind ranile ce-i acoperau acum intreaga fiinta. Acelasi David, sensibil, plangand acum in bratele mele, deznadajduit, revoltat in sine, fara nici o speranta, cu fericirea distrusa. Avusese dreptate… din nou. Oh si fusesem atat de sigura, ii repetasem de atatea ori: ‘Dumnezeu o va ajuta’, ‘Dumnezeu are grija de oamenii buni’, totul fusese in zadar, El o luase acum in cer, lasand in urma durere si o suferinta imposibil de descris.
David isi pierduse orice incredere in Dumnezeu, in religie, ‘totul a fost o pacaleala’, continua el sa-mi repete, ca un nebun. Vorbele mele erau de prisos, nu puteam sa-i sting focul, ce-acum ardea in inima lui, mocnit.
Privea aiurea pe geam, obosit dupa seara petrecuta in drum spre spital, lacrimile ii secasera parca, era frant. Nu puteam sa ma obisnuiesc nici cum cu gandul asta, mi-era imposibil. Am deschis putin fereastra, lasand aerul curat si racoros sa patrunda in camera.
L-am lasat putin singur, inchizand usa in urma mea. Am mers din nou la mama, ce inca statea pe pat, uitandu-se aiurea la veioza ce acum statea aprinsa in fata ei. Ii lumina chipul imbatranit, ii lumina suferinta si durerea ce i se citeau acum pe chip. M-am asezat langa ea, cu mainile impreunate in jurul gatului ei alb. Stateam amandoua asa, cu sperantele distruse, cu sufletele zguduite de plansetul ce se audea acum din ce in ce mai tare, mai intens, mai sfasietor, din camera mea. Am inceput sa vorbim apoi, cu vocile tremurande, parca in soapta. Incepeam sa aflu si eu, ce si cum se intamplase.
David nu stiuse unde altundeva sa vina, un taxi il adusese in fata blocului. Ii povestise mamei, in mare parte, cat fusese in stare, apoi se cufundase in intunericul din camera, din suflet…

Analizele ajunsera deja, cand David se-ndrepta spre casa. Era acolo si un medic si o asistenta, sustinand ca din radiologii, reiesea ca doamna Muresan Rita, sufererea de-o afectiunea grava si ca avea nevoie de o operatie, urgent. Din pacate, spitalul de aici, din oras, nu avea aparatura necesara pentru a efectua o astfel de operatie, asa ca fusese transportata in Cluj, unde avea sa fie operata. Imi dadeam seama ca la-nceput, medicii nu au spus nimic de tumoare, ca ingrijorerea ce se citea pe chipul lui David, ii convinsesera sa nu-i spuna nimic, inca.
Dar era destul, am izbucnit in lacrimi, sfarsitul era dureros de usor de de dedus. Mama insa continua, spunandu-mi ca murise pe masa de operatie, in urma unui post-infarct, iar mai apoi inima i se opri, lasand medicii fara nici o speranta in a-i salva pretioasa viata. Durerea ma sfasia pe dinauntru, eram pur si simplu coplesita de situatie, de eveniment, de durere.
M-am intors in camera, David statea intins pe pat acum, cu ochi-ndreptati spre fereastra, spre noaptea ce-acum se-nfatisa ochilor, atat de frumos. Am inchis fereastra incet, credeam ca adormise, dar apoi ii observasem ochii, stralucind in intuneric. M-am asezat langa el, luandu-l in brate. Era atat de rece, mai ca inghetase, dar era evident ca nu-i mai pasa. Rigid si inflexibil, nu se misca deloc in timp ce ma asezasem, tulburata, langa el. O liniste ciudata stapanea acum intreaga atmosfera, David parea a fi acum ceva mai calm, dar felul in care privea pe fereastra ma convinsese ca era intr-adevar, o aparenta inselatoare. Era distrus, simteam cum se pierde-n fata necazului, a cruzimii sortii. I-am strans bratul ce-acum, fara viata, era asezat in jurul umerilor mei.
M-am aplecat asupra lui, incercand sa vad daca nu cumva adormise cu-adevarat de data asta, dar i-am simtit fara sa vreau respiratia calda, sacadata, eram vrajita, in bratele lui, inima ii batea tare, o simteam parca-ar fi fost a mea. Parul acela negru, ochii mari, caprui ce ma priveau acum ispititor, plini de lacrimi, fusesem cuprinsa de o stare ciudata, placuta, incredibil de placuta. Dintr-un instinct, m-am aplecat mai tare, buzele ni s-au lipit, parca pline de-o dorinta, ce demult fusese tainuita, m-am desprins cu greu, uimita si fermecata parca-n acelasi timp. Dar nici nu apucasem sa-i spun ca-mi pare rau, se ridicase imediat de pe pat, cu o figura tulburata, incurcata, inca scaldata de lacrimi. Pasii l-au purtat in noaptea rece, alaturi de hohotele de plans, ce-l insoteau acum pretutindeni.
‘A plecat’, mi-am spus eu. ‘A plecat si nu am apucat sa-i spun nimic…ca-mi pare rau…’. Vorbele-mi rasunau in minte dureros, ma dispretuiam pentru ceea ce facusem, dar chipul acela frumos, buzele acelea arzand, parca ma arsesem eu insami cand l-am sarutat, dar apoi senzatia s-a transformat intr-o placere profunda, nu-i putusem rezista, un rau de foc ce-mi inunda mintea, venele, incalzindu-mi sangele. Dar facusem o josnica greseala… odata ce iesise din camera, toate consecintele au inceput sa-mi bantuie constiinta. Ma gandeam acum la Razvan…la Cami. Tradarea era insuportabila. Mi-era rusine de mine insumi, de ce facusem. Ce aveam sa spun in momentul in care s-ar fi aflat despre asta? Simteam ca ceva se desprindea de mine, incercam sa ma calmez, sa-mi explic ce facusem. In zadar… Exact in momentul in care avuse mai mare nevoie de mine, ca prietena, ca sprijin moral, eu l-am sarutat, incurcandu-l mai tare. ‘Ce naiba?!’, imi urlase mintea, in timp ce sufletul se zbatea in propria capcana. Senzatia aceea, era minunata, era… imposibil de descris, fusese atat de ispititor, incat nu am reusit sa ma stapanesc, sa-mi stapanesc sentimentele, am fost pur si simplu vrajita de frumusetea durerii lui, de perfectiunea suferintei in care-si scalda chipul, de profunzimea ei. Gandurile imi muscau, veninoase, constiinta.
Trecusera cateva ore bune de cand stateam asa, tulburata si plina de remuscari, pe pat. Continuam sa-mi spun, ca fusese doar o iesire, ca am fost prea impresionata de situatia lui, de starea lui, ca s-au intamplat atatea si ca nu am reusit sa-mi controlez emotiile, sentimentele. Dar oare unde era David acum? Il lasasem sa plece singur si… unde s-a dus oare, acum ca nu mai avea pe nimeni?… ‘la Cami, poate’, gandul mi-a ars inima amortita de durere, simteam ca ceva creste in sufletul meu, dar imi inabuseam orice alt sentiment acum.

*

O saptamana de cand nu mai auzisem absolut nimic de la David. L-am cautat acasa, dar nu-mi deschise nimeni, oricat de tare-as fi batut la usa aceea alba, de lemn. Aveam senzatia ca e acolo undeva, ca ma auzea, dar nu era genul de om, care sa se izoleze in felul asta. Stiam cat de mult il derutasem si eram sigura ca in momentul in care va fi pregatit, va cauta sa clarifice toata situatia asta. Gandul asta ma linistea oarecum, speram doar sa nu i se fi intamplat ceva, sa nu fi facut vreo prostie, acum ca era in starea asta, acum ca durerea ii apasa atat de mult sufletul.
Ideile-mi treceau aiurea prin cap, ma convinsesem intr-o oarecare masura ca fusese totul doar o prostie, o ‘iesire’ nevinovata, speram ca in curand avea sa fie doar o amintire. Speram sa scap de remuscari, sa-mi traiesc viata mai departe, cu inima usoara, uitand de toate astea, caci altfel, nu mi-as fi putut ierta niciodata faptul, ca l-am ranit astfel.
Simteam in mine o rusine ingrozitoare, ma comportam ciudat si cu Razvan, iar in ceea ce-o priveste pe Cami, incercam sa o evit, cat era cu putinta, ma simteam prost acum, sa dau ochii cu ea si sa ma comport normal, mustrarile de constiinta ma rodeau ingrozitor. Dar, o vazusem la un moment dat intrand in scoala, dar nu parea tulburata in mod deosebit, se comporta normal, dandu-mi de inteles ca nu stia nimic din toate astea. Nu am avut insa puterea sa vorbesc cu ea. M-am indepartat subit.
Am ajuns tarziu acasa, zapada era ciudat de moale, alunecam des, eram si ceva mai neglijenta ca de obicei, cu tot din jurul meu. Mi se parea acum penibil ca, lui Cami nu-i spusese nimic, nici despre faptul ca ii murise mama, nici despre… Ma simteam aiurea si acum, ca trecuse ceva vreme de cand se intamplase. Stiam de ce nu mai trecuse David pe la mine de atunci, stiam mai bine decat oricine… il cunosteam destul de bine, pentru a intelege, pentru a-l intelege. Incerca sa-si faca ordine in minte si in suflet. Aveam sa astept oricat pentru a-i spune ca-mi pare rau, ca… nu am vrut.
Camera-mi parea acum ciudat de goala, o dimineata tacuta, friguroasa, totul inghetase parca, la fel si timpul. As fi dorit sa ma intorc, sa iau inapoi ce am facut, sa fie totul ca inainte. Gandurile imi picurau usor speranta, in mintea ce acum nu mai gasea solutii.
Visasem din nou, dar de data asta nu mai fusese atat de frumos. Avusem un vis abstract, nu-i puteam intelege sensul, totul era in ceata, dar stiam ca avea o semnificatie aparte, doar ca nu eram in stare sa o aflu. Imaginile imi apareau mult prea amestecate, simetrice parca, aparent asemanatoare. Se ciocneau zgomotos de mintea mea, acum incurcata, dar ecourile erau de ne-nteles, erau adanci si goale. M-am trezit imediat, parca tulburata, intrebarile mi-au inundat mintea, odata ce mi-am deschis ochii. O pasare alba, nu stiam exact ce pasare, putea fi un porumbel. Dar ciudat si prostesc in acelasi timp, imi aduceam aminte ca era corb. ‘Un corb alb?!’, intrebarea era aiurea de tot, la fel ca tot ce-mi aminteam, dar intr-un fel imi starnea curiozitatea. Visasem un corb alb ce se lasa-n vazduh si care apoi se contopise cu albastrul infinit, cu zarea plina de mistere. Ce semnificatie putea sa aiba?… Dar eram mult prea somnoroasa pentru a ma mai gandi la asta.
Brusc, imi adusem aminte de inmormantarea mamei lui David. Lumea ce venise, era intr-adevara distrusa, nu doar din cauza faptului ca o persoana deosebita ii parasea acum, ci mai mult din cauza faptului ca cineva ramanea in urma… singur. Cineva traiese din banii aceia pe care ea ii aduna in fiecare luna, iar acum trebuia sa invete si sa lucreze in acelasi timp, pentru a se-ntretie si pentru a deveni cineva in viata. Era incredibil ce soarta putuse sa aiba familia aceasta. Tatal decedase cu ceva timp in urma, bunicii la fel, mama ii murise acum, David nu mai avea pe nimeni. Singur in lumea asta ce promitea sa fie mai aspra, mai cruda, mai agresiva ca niciodata. Se gandise el oare ce va face mai departe, acum ca ajunse in situatia asta? Mi-era atat de greu sa-mi amintesc toate astea, dar memoria imi era totusi proaspata, unele detalii clare, tineam minte vopseaua galbena, scorojita, a taxiului ce purta pe parbriz numarul 103, taxiul cu care David venise acasa.Tineam minte hainele murdare, modul neglijent in care se tratase, dar starea in care era acum, ii indreptatea comportamentul. Un drum de trei sau patru ore cu masina, pana la Cluj, in timpul noptii. Gandurile ma scarbeau, ii simteam chiar eu durerea, dar la o scara mult mai mica… cu toate astea, durerea ce izvora din ele, imi distrugea fiecare farama de speranta ce-mi mai ramase. David cum se simtea atunci? Mai contam eu oare in circumstantele astea?
Negatia imi rasuna hotarat in cap, ca un gong spart ce se rasturna zgomotos pe treptele ce-mi alcatuiau acum labirintul mintii. David fusese la inmormantare, desigur, dar nu am indraznit sa-i spun nimic, am stat tot timpul mai in spate, cu speranta in suflet, ca va veni inspre mine si ca vom rezolva totul, ne vom impaca daca era cazul, imi voi cere iertare. Dar in timp ce speranta se strecura decent, in suflet, am observat lipsa lui. Cred ca nu mai suportase sa stea langa lada aceea de lemn, prin care mama lui avea sa-l paraseasca pentru totdeauna. M-am speriat.

Usa se deschise usor, dar zgomotele erau evidente si usor de recunoscut. O auzeam pe mama vorbind in pragul usii, dar vorbise atat de incet ca mi se parea ca nu scoase un cuvant. Stiam ca nu deschise usa doar pentru a aerisi casa, nu facea asta decat vara si mai ales vara trecuta, cand temperaturile urcasera pana la 34 grade, iar noi ne topeam prin camere. Imi aduceam chiar si acum aminte perioada aceea, disconfortul termic, ploile repetate ce ma trezeau dimineata, cand picurii bateau sincronizat si enervant in pervaz.
In sfarsit auzisem doua voci, un schimb de replici scurte, parca soptite, prea putin clare pentru a distinge a doua voce, de cea a mamei. M-am ridicat grabita din pat, schimbandu-mi hainele cu un tricou alb, ce-mi placea mult. Doua batai repetate in usa, au inceput sa-mi dea de gandit. ‘Cine-ar putea fi?’, mi-am spus eu in sinea mea, deschizand imediat usa.
Era Cami. Intrase in camera, incurcata si parca timida, cu ochii mari, albastri, ii erau acum umezi. Mi-a spus ca a aflat si ea ce s-a intamplat si ca-i parea atat de rau, ca nu fusese si ea la inmormantare. Ii citeam nemultumirea pe chip, stiam ca aflase si de faptul ca David venise cu taxi-ul direct aici, eram constienta ca ar fi vrut sa-i fi fost aproape atunci. ‘Cu siguranta, s-ar fi descurcat mai bine ca mine…’, mi-am spus eu, macinata de remuscari .
Mi-a povestit tot felul de lucruri, ciudate intr-un fel, faptul ca-l vazuse pe David imbracat complet in negru o tulburase, dar nu-si daduse seama de la inceput, ce se intamplase. Ezita sa ma intrebe ce se intamplase, dupa ce-a ajuns la mine, eram sigura ca se ferea sa-si adanceasca rana. Dar poate erau doar nalucirile mintii mele, poate doar incercari continue de-a ma autopedepsi pentru ceea ce facusem.
Iesise repede din camera, desi stiam ca sambata intotdeauna se plictisea si petreceam intreaga zi impreuna. Imi dadeam seama, cat de mult ne tulburase pe toti situatia asta, cat de mult ne daduse vietile peste cap, tutuorara, din diferite motive sau consecinte ramificate. Adevarate reactii in lant. Moartea mamei lui, depresia in care se afundase David apoi, remuscarile si tristetea din sufletul meu, nemultumirea sufleteasca a lui Cami… chiar si Razvan, care nu avea nici legatura directa cu asta, suferea din cauza mea, pentru ca-l evitasem in ultima vreme, pentru ca ma comportam ciudat si nu-si putea da seama din ce motiv.
Orele treceau, iar eu ma adanceam tot mai mult in ganduri, in amintiri, concentrata, parca incercand sa dezleg vreun mister, sa descopar vreo semnificatie ascunsa. De fapt, storceam ultimii picuri de suferinta, in mine. Incepuse sa ninga din nou, parca mai puternic de data asta. Intr-o jumatate de ora, soseaua se acoperi de un strat destul de gros de zapada, masinile alunecau haios, pe strada ce acum semana cu un patinoar.
Am iesit pe fereastra, atrasa de zumzetul de-afara, de copii ce se jucau acum, voiosi. Intr-un capat de strada insa, observasem in tot albul acela, o jacketa neagra, partial acoperita cu zapada. Initial, nu-mi dadusem seama, mintea nu facuse legatura instantaneu intre imagine si gand. ‘E David!’, mi-am zis eu, pe jumatate entuziasmata, pe jumatate rusinata, emotionata. Cred ca ma observase stand la geam, inmarmurita, in momentul in care intrase in scara blocului. Asteptam acum cu sufletul la gura scartaitul clantei, ce-mi va scapa mintea incoltita de mustrari.
Treptat realizam ca nu putem sa-i spun nimic, ca in interior, era un blocaj. Usa se deschise, intr-un final. David intra in camera cu un calm ce ma speria, ce-mi dadea planurile peste cap. Era imbracat cu un pulover negru, cu o dunga alba la guler, putin jilav din cauza zapezii ce-i trecuse prin jacketa subtire. Imi spusese ceva, dar nu-l auzisem, eram mult prea concetrata in a-i auzi vocea, cuvintele. Eram speriata de ce-mi vedeau ochii, un David atat de schimbat, marcat de durere, de suferinta, imbracat in negru, culoare ce-i scotea in evidenta paloarea si nu bronzul ce nu demult ma uimea. Ochii cu cearcane vinete, rosii si parca umezi, ma priveau acum, plini de-o durere nemarginita. Nu am putut sa-i spun nimic, eram pur si simplu blocata. Nu mai era David, era doar ce ramase din el, era ceea ce suferinta crutase din el, durere amestecata cu tristete, o nostalgie aparenta, in spatele careia se afla raul de foc ce-i clocotea in vene. Simteam ca am febra, mi-era atat de cald incat imi venea sa deschid fereastra, ce era acoperita partial acum, cu florile inghetului. M-am indepartat putin, asezandu-ma pe pat, cu privirea-n pamant, asteptand parca vorbe grele, de ocara. Vocea lui insa rasuna calma, resemnata, in tacerea ce acum ne despartea.
- Multumesc ca ai venit la inmormantare, i-am spus si mamei tale…
Parea atat de trist, distrus de soarta. Nu i-am raspuns nimic, nu am stiut ce sa-i spun. Tacerea insuportabila se stabili din nou intre noi, dar in momentul in care a vrut sa mai spuna ceva, am izbucnit jalnic, cu un tremur in glas, durerea cumplita imi macina acum intreaga fiinta.
- Iarta-ma! am izbucnit eu cu o voce ciudata, uite… stiu ca am dat-o in bara, dar nu stiu… nu am vrut sa iasa asa, s-a intamplat… nu am vrut sa te sarut… imi pare tare rau de tanti Rita, stiu ca era totul pentru tine…
Dar ultimile cuvinte parca nici nu le auzise, ma privea incurcat, parca nu se asteptase la asta, nu avu reactia pe care-o asteptasem. Speram sa ma imbratiseze, sa-mi spuna ‘nu e nimic’, oh… cat vroiam sa aud cuvintele acelea…
El insa se indeparta, uimit si cu o privire profund derutata, de animal in agonie, se impiedica de piciorul scaunului alaturat, iesi in fuga, fara sa scoata un cuvant. Jacketa ii ramase in cuier, iesise doar in pulover, in gerul de-afara, prin zapada ce se asternea, ca o patura rece, pe solul imbatranit, peste frunzele ce demult isi gasisera moartea acolo. Il vedeam departandu-se in fuga, inima imi batea puternic, ma simteam neputincioasa. ‘Ce se intampla?!’ , imi urla ratiunea, ce acum se zbatea sa inteleaga. Lumea mi se-nfatisa, din nou, cruda si indiferenta. Simteam cum totul se prabuseste inauntrul meu, simteam ca pierd.
Am iesit grabita, in urma lui, dar se-ndepartase prea mult, nu mai stiam incotro o luase. Respiram greoi, aerul rece imi ranea gatul infierbantat de fuga.


Epilog
In extremis

“ E sara mia culpa,
se cosi e?”
Machiavelli





Privirea lui era ciudata, se uita la tot si la nimic, in fuga lui grabita, era atent si indiferent in acelasi timp. In ciuda frigului ce-acum se instalase in forta, David isi dadu jos puloverul negru, ramanand intr-un tricou alb. Se-ntoarse oarecum nesigur, in camera ce nu demult ii inghiti intreaga speranta de a a-si mai dobandi vreodata fericirea.
Se uita la carti, la pozele ce stateau indiferente pe noptiera. Totul era rece in jurul lui, nimic nu mai conta cu adevarat, nimic nu mai avea importanta. In nimic altceva nu mai credea, decat in durerea ce-acum ii distrugea intreaga fiinta, ce-i inghitea visele. Pasea ca un somnambul pe podeaua ce scartia greoi si infundat, rezemandu-se apoi de speteaza fotoliului preferat. Atinse cuvertura patului, isi plimba palma pana peste perna, apoi se opri brusc, retragandu-si mana. Amintirile ii napadeau mintea amortita de durere, chipul ii era puternic strambat de suferinta, mana i se indrepta spre unul dintre sertare si apuca un creion si o hartie.
Se aseza relaxat, cu un calm lugubru, incepuse sa scrie un rand, apoi inca unul si inca unul, pana cand minte-ai haotica puse-n ordine o strofa, un poem. Isi dadea seama de neimportantata celorlalte lucruri, daca nu ai pe cineva aproape, daca nu ai cui sa-i spui ‘te iubesc!’. Lamentabil, rupse varful creionului, in timp ce gandurile ii taiau acum inima, tot mai adanc. Isi dadea seama cat de fara sens fusesera toate meditatiile lui, sperantele si asteptarile, filozofiile desprinse dintr-o viata ce parca nu fusese traita cum trebuie. Viata era acum o povara.
Gandurile ii ingreunau constiinta erodata de sensuri multe, de durere si remuscari. Nu mai putea tine in el toata amaraciunea asta. Era convins, nu mai era cale de intoarcere… nu recunoscuse in nici un fel ca o iubea pe Alexandra. Totul e pierdut pentru el si nu isi mai gasea rostul. In ochii lui, viata nu avea sens decat prin Alexandra. Toate destaunuirile si discutiile purtate cu ea, ii zdruncinasera treptat orice speranta intr-un viitor, ce-o includea si pe ea. Dar era oare posibil un viitor fara ea, acum ca era singur? Intrebarea isi gasi raspunsul adanc, in sufletul lui chinuit, ca un ecou. Raspunsul ii cutremura trupul chinuit.
Ultimele vorbe ale ei, fusesera mult prea mult. Lacrimile il podidira si trupul i se contracta, zbuciumat de durere. Visele ii ardeau pe focul deznadejdii… iar focul il aprinse chiar el. Era prea mult, mult prea mult. Isi freca ochii rosii de nesomn si se ridica resemnat de pe pat. Iesi din camera detasat, lovindu-se apoi de racoarea din casa scarii. Urca scarile mai sus, se poticni de cateva de unele trepte, linistit pasea insa mai departe, pana cand ajunse la cel din urma etaj. Privi plin de dorinta, spre capacul ce-l separa de acoperis. Marginile ii erau inundate de-o lumina puternica, ciudata, ca-ntr-un vis. Isi simtii genunchii moi, si pentru prima data isi puse cu adevarat intrebarea. Exista oare ceva dupa moarte? Exista oare, rai si iad?
Raspunsul nu avea sa-l afle, decat printr-o singura cale. Urca mai departe, indepartand capacul, singurul obstacol ce-l mai retinea. Raspunsul la toate intrebarile lui, era acolo. Vremea era ciudat de frumoasa acum, se oprise si ninsoarea. Un soare puternic invaluia blocurile intr-o lumina orbitoare, feerica. Ii deranja ochii, dar era hotarat, cu toate ca speranta inca-si avea samanta in el.
Privi porumbeii ce stateau insirati pe marginea blocului, scruta in indepartare, privi dealurile, celelalte blocuri, privi trecatorii ce erau pe strazi in momentul acela. I se parea ca nimic nu are sens, ca oamenii aceia ce paseau fericiti erau niste imbecili naivi, ca tot ceea ce vedea nu era real, decat cerul. Atat de mare, singurul lucru pe care nu-l putea defini, nu-l putea cuprinde nici cu vederea, nici cu puterea mintii. Era infinitul care ii pastra amintirile, care pastra amintirile tuturor celor ce traiau cu adevarat. Schita un zambet vag, apoi fata i se intuneca din nou.
Era in picioarele goale acum, papucii ii arunca deoparte, vroia sa simta zapada, sa simta suprafata rece. Pietrele mici si ascutite, umede, nu pareau sa-l deranjeze in vreun fel, durerea ce-o simtea in suflet nu era depasita decat de neputinta de a fi fericit cu persoana pe care-o iubea. Alexandra. Murmura de cateva ori numele, cuprins de-un farmec ciudat, de nebunie. Inainta cativa pasi, pana ajunse la marginea blocului. Era in continuarea cu privirea la cer, infinitul ce-i calauzea acum pasii. Se urca pe bordura mica, ce il separa de strada si se opri asa, fara sa-si desprinda privirea de pe cer. Simtea acut umzelea, bordura era rece, umplandu-i trupul de-un fior placut.
Urmatorul pas ii franse trupul de masina ce era parcata chiar in fata blocului. Nu suferise. Sufletul i se desprinse de trup, inainte sa simta vreo durere. Alarma masinii suna jalnic, trecatorii se adunau sa priveasca trupul plin de sange, al celui ce, intr-un moment de nebunie, se arunca de pe acoprisul unui bloc, asa spuneau autoritatile. Dar oare ii descoperisera si ultimele cuvinte, lasate in scris, cateva etaje mai jos? Oare era cineva din jur care-l cunostea?

*

Era racoare, curat miros de flori si frunze ude pe strazile murdare si pline de zapada, din oras. O dimineata de 5 decembrie… Eram orbita de propriile ganduri, de vise si sperante… Mi-era atat de simplu sa ma asez pe-o banca, sa privesc cerul ce acum arata atat de diferit, de cald, un albastru vesel, intarit de soarele ce lumina taios, in racoarea diminetii. Ma gandeam acum cat de bine-ar fi, dac-as putea zbura, sa simt vantul racoros umplandu-mi jacketa gri, care-mi placea atat de mult. Undeva, departe de aceasta mirifica priveliste eram distrasa observand cu cata indiferenta treceau oamenii pe langa mine, aruncandu-mi priviri razlete, unele insistente, facandu-ma sa ma gandesc ‘oare ce-o fi vazand acum in mine si in ce fel ma oglindeam in ochii lor ?’, ‘eram oare doar o fetita ce statea pe-o banca murdara dintr-un parculet? Se prea poate...’

Bucata de hartie falfaia aiurea in mana mea, lovita de vantul rece ce sufla din cand in cand. Citeam, parca silabisind, fiecare rand, fiecare soapta ce se strecura acum adanc in mintea mea, imi aducea aminte de el. Nu reuseam sa pricep, imi imaginam cum aratase, dar era atat de greu sa mi-l inchipui mort acum, gandul asta ma speria. Ma stiam singura acum si nu-ntelegeam cu ce-am gresit, de ce se-ntampla toate astea, de ce mie, de ce David? I-am rostit numele inca odata, cu o rasuflare ciudata, mi-am afundat chipul in palme, auzind mereu acele versuri. Parca era chiar el, cel care mi le spunea, dorind sa-mi adanceasca rana. Cu ce gresisem? Fusese vina mea?…























“ Au trecut zile, luna a stralucit a nefiinta
Si eu m-am stins scapandu-mi sufletul din mana,
L-am spart… iar eu credeam ca nu e cu putinta
Sa-si piarda el, inaintea mea, fiinta in tarana…”

David