agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1282 .



Camera de la sfarsitul holului
proză [ ]
de Mircea Pricajan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ambroze Mihai Catalin ]

2008-02-03  |     | 



Sunt lucruri care ni se sterg, pur si simplu, din memorie fara ca noi sa bagam macar de seama. De cele mai multe ori, aceste lucruri se disting prin caracterul lor insolit, lugubru, sinistru. Noi le refulam, le aruncam în subconstient, cum am arunca un ambalaj otios la galeata de gunoi. E posibil ca apoi ele sa stea acolo pentru mult, mult timp; mai exact ar fi sa spun ca ele doar dainuiesc în subconstientul nostru, deoarece nu stau niciodata în inactivitate, în inertie. Nu, nicidecum. Ele cresc, se dezvolta, încearca sa iasa la suprafata, din nou în constient, sa fie din nou în prim-planul activitatilor noastre. Noi însa luptam, luptam, luptam si adesea câstigam. Dar nu poti iesi învingator totdeauna!

De putin timp, pe când ma gaseam cu câtiva prieteni în creierii muntilor, plecati într-o excursie de durata, am dat peste un castel parasit.

De departe nu-l putuseram vedea, desi avea trei turnuri destul de înalte, batute de ploi si cu lemnaria în majoritatea ei putrezita si mâncata de carii. Brazii care îl înconjurau obturau cu totul privelistea ce ar fi putut-o oferi.

Cum ne aflam dupa un lung mars, în care reusiseram sa escaladam multele nu prea abrupt, ce-i drept, dar anevoios , am decis ca ar fi un bun prilej sa ne tragem sufletele. Ne-am oprit asadar acolo.

Dupa un ospat copios, am plecat, însotit de alti doi amici, în inspectie prin impozanta constructie. La parter am fost întâmpinati de o sala enorma, cu un semineu pe masura sub scarile care urcau la etaj. Din loc în loc, salonul era împuns de coloane groase de marmura cu înflorituri la capiteluri. Pardoseala fusese cândva de asemeni din marmura slefuita pâna la luciul oglinzii, acum însa lipseau dale mari, fara de care aspectul salonului parea incomplet, stirbit.

Am urcat la etaj pe niste scari fara balustrada. Acolo ne astepta un culoar lung, ca de tren, pe ambele parti cu gauri triunghiulare care te pofteau în camarute reci, cu peretii de piatra, fara ferestre. În capatul holului era o deschizatura mai luminoasa, din care razele ieseau, strapungând bezna smoloasa. Am continuat sa pasim, împinsi parca de la spate de o forta invizibila. Mergeam spre acea încapere, atât de misterioasa. Pasii rasunau ciudat pe gresia groasa a coridorului, cu reverberatii surde, estompate. În momentul în care am pus piciorul în interiorul camerei, am simtit un fior trecând prin mine, ca un electrosoc, din cauza caruia ma gasesc acum în fata foii asteia. Unii oameni numesc simtamântul acesta, destul de pompos, déjà-vu. Eu nu stiu cum sa-l denumesc, stiu doar ca de atunci n-am mai avut stare, o usa parca se deschisese în mine, prin care amintiri uitate reveneau cu o viteza naucitoare. Nu am putut discuta cu nimeni. Am încercat, m-am straduit fara nici un rezultat însa.

Doua saptamâni cât a mai durat excursia noastra, a continuat sa ma încerce acelasi sentiment. Eram bântuit de imagini întiparite pe retina cu mult timp în urma... imagini sterse de trecerea anilor. Si mai mult decât atât, amintirea adolescentei mele, a... a... ei bine, a fricii constante în care mi-am trait-o, a vigilentei absurde toate acestea m-au terorizat. Toti acesti ani am crezut ca am reusit sa ma lepad de acea perioada a vietii mele, ca am izbutit sa uit atât ce a declansat-o cât si momentele penibile ce au urmat. Încercarile mele se pare ca au fost de la început sortite esecului, întrucât acum îmi dau seama ca e inutil sa fugi de propriul trecut...

Prima saptamâna am petrecut-o tot acolo, tot în acel loc, tot în preajma a ceea ce însemnase pentru mine cheia subconstientului. Încercarile mele de a nu mai intra în castel au fost înfrânte de câteva ori; totusi, atunci, am refuzat sa urc la primul etaj. Am urcat în schimb la al doilea, unde nu erau decât cinci camere obisnuite si un alt mare salon, cu balcon ce dadea spre curtea din fata. La cel de-al treilea nivel materialul de constructie era lemnul. Nu am mai gasit pardoseala de marmura a parterului, nici gresia celui dintâi cat. Podeaua aici era parchetata iar pe plafon se vedeau bârnele varuite, printre care se infiltrase apa. Am fost desigur si în turn. Doua dintre ele erau impracticabile, lemnul sfarâmându-se la atingere, dar cel de-al treilea s-a dovedit mai zdravan. De sus se puteau vedea toate împrejurimile. Vârfurile brazilor nu se înaltau mai spre cer ca turnul, astfel încât am putut zari în departare o asezare umana. Mai apoi, în cea de-a doua saptamâna, am constatat ca era doar un catun rasfirat si alcatuit din numai cinci-sase familii.

Fara ocolisuri pot sa spun ca zilele care au urmat au fost cele mai lungi zile din viata mea. Si odata ziua terminata, începea noaptea. Nu am dormit bine nici trei nopti în cele doua saptamâni. În vise ma vizitau personaje sterse de timp, de care nu mai stiam nimic, nici chiar daca mai traiesc, personaje care mi-au provocat mult rau si a caror moarte am dorit-o atât de mult. Visul e cel mai fidel sistem de redare a imaginilor vechi. În noptile acelea am descoperit-o.

Apoi ne-am întors acasa.

Viata mi-a aparut fara sens; un lung periplu inutil si anevoios. Parca eram încorsetat în camasa lui Nessus. Asta pâna acum! De când scriu, sunt ca un balon umplut la refuz cu heliu, care are o gaura mica în membrana lui elastica. Încep sa ma descarc, simt raul iesind din mine, ca si puroiul dintr-o plaga infectata. Dar oare nu este si aceasta o alta încercare sisifica? Cine poate sti? E posibil sa fie, cum e posibil sa nu fie. Omul e dator sa-ncerce, spuneau batrânii ce-au murit demult. Cât timp omul încearca, are sperante, si cât timp are sperante, are forta si vointa de a trai.

Câteodata, amintirile sunt cel mai placut si cel mai pretios lucru. Însa alteori...

Aveam zece ani când s-a întâmplat. Faceam parte din acea categorie de copii socotiti problema. Cu ce eram eu diferit fata de altii era ca nu ma încadram aici datorita unui comportament neadecvat, ci fiindca aveam dificultati în realizarea legaturilor cu ceilalti copii, de aceeasi vârsta. Petreceam mult timp închis în camera mea, ascultând la radio, jucându-ma cu prietenul meu imaginar ori citind. Citeam mult pe atunci, chiar daca nu pricepeam majoritatea cartilor. Învatasem alfabetul înainte de-a merge la scoala, si reuseam sa citesc povestiri destul de lungi înainte ce altii de seama mea sa stie ce e acela un abecedar. Pentru mine scoala nu a fost altceva decât un loc în care m-am perfectionat.

Prietenul meu imaginar era numai un capriciu al vârstei. O stiam bine. Si de fiecare data când eram prins vorbind singur, si vedeam privirea aceea disperata în ochii mamei, îmi spuneam ca va trece, iar atunci voi scapa si de privirea mamei si de toti medicii la care fusesem sa ma vada. Cu toate aceste inconvenient, uneori îmi era si de folos. Altfel ma întreb cum as fi rezistat. Marius îmi tinea de urât noaptea. Îmi închipuiam ca, alaturi de mine, sub asternuturi, este el. Frica-mi trecea instantaneu. Ma simteam în siguranta. Purtam discutii mute cu el. Nu simteam nici o nevoie sa vorbesc tare. Chiar daca, câteodata, ma mai scapam. Însa noaptea, niciodata. Noaptea eram atent sa nu scot nici un sunet, fiindca pâna si sunetul propriei mele respiratii avea darul de-a ma înfricosa. Tot vorbind de una de alta, trecea vremea, iar zorile se iveau la geam. Atunci stiam ca pot sa adorm linistit. Pericolul trecuse.

Tatal meu era o persoana deosebit de ocupata. Erau dati, zile când nu-l vedeam. Venea noaptea târziu, intra în camera mea si ma saruta pe frunte. Apoi dimineata iar pleca. Nu-l vedeam în bezna din camera, dar îi simteam mirosul after-shave-ului si tabacul din respiratie.

Mama lucra si ea. Venea, totusi, dupa-masa... întotdeauna la ora doua. O asteptam cu înfrigurare pâna atunci. Asta se întâmpla înainte de-a începe scoala, în perioada în care nu-l aveam înca pe Marius. Fiindca refuzasera sa ma dea la o gradinita, de frica celorlalti copii,

( Este atât de sensibil... cum sa-l las împreuna cu toti derbedeii aia o zi întreaga... sarmanul de el... e atât de sensibil... )

trebuia sa stau singur dimineata. Dupa parerea mea si situatia aceasta a contribuit la formarea caracterului meu. Tin minte ca aveam doar o bona obeza, care, când stia sigur ca parintii nu se întorc, pleca cine stie unde, lasându-ma singur. Cred ca atunci mi-a trecut prin gând sa-mi inventez un prieten. Când am început, însa, scoala, aveam diminetile pline. Pâna la prânz stateam la scoala, apoi nu ma grabeam deloc spre casa. Ajungeam cu putin înainte de ora doua, chiar înaintea mamei.

Locuiam într-o casa la periferia orasului. Casele din acel cvartal erau vechi de cel putin 70 de ani. Nu se mai gaseau multi oameni care sa locuiasca acolo. Majoritatea cladirilor fusesera parasite si lasate-n paragina. În ciuda insistentelor mamei, tata se încapatâna sa ramânem.

Cum am stat pâna acuma, stam si de-acuma-nainte, spunea el cu hotarâre si nimeni nu mai aducea vorba pentru o perioada lunga.

Caracterul implacabil al tatalui meu nu l-am descoperit decât mai târziu, când am crescut si i-am cerut diferite servicii. Eram refuzat pe fata, fara menajamente.

Vizavi de casa noastra era o cladire batrâna, cu muschi verzi înfloriti pe peretele de fatada. Nu tin minte sa fi fost vreodata locuita. Balariile împânzeau mica curte de flori din fata. Geamurile erau oblonite cu storuri de lemn, precum au casele batrânesti. Firele de curent nu ajunsesera la ea. Antena de televizor nu avea. Tigla de pe acoperis era acoperita cu aceiasi licheni execrabili; lucarnele de la mansarda erau astupate cu caramida înnegrita de ploi. La etaj, peretele fusese napadit de iedera. Nu-mi puteam da seama daca are beci, demisol sau ceva. Nici cât de mare era nu stiam; vita de vie astupase complet curtea interioara, învaluind casa în mister.

Copiii obisnuiau sa se joace împrejurul ei. Urlau, se înghionteau care sa mearga sa arunce o ocheada în curte. Nici unul nu se gasea însa mai curajos. Necunoscutul îi înspaimânta. La fel cum ma înspaimânta si pe mine.

Pentru cei mai tineri, dar mai în vârsta ca mine, constructia avea un iz de mit. Se compuneau adevarate povesti despre locul acela. În taberele de vara, noaptea, în jurul focului mistuitor, se puteau auzi asemenea istorisiri. Cele mai multe erau scorneli de moment menite a-i face pe ceilalti sa se-ngrozeasca. Apoi, când somnul îi dobora, se retrageau în corturi, dar nici unul nu îndraznea sa adoarma. Imagini inspirate de povestiri, casa aceea lugubra, ca un palat al raului pe pamânt, le opreau pleoapele a se-nchide si mintea a se odihni.

Am auzit si eu una din aceste povesti. Trebuie sa recunosc ca m-a înspaimântat într-atât, ca am dormit câteva nopti la rândul cu veioza de pe noptiera aprinsa.

Se spunea ca, cu multi ani în urma, poate cu o suta sau chiar mai mult, în casa aceea a locuit un om ce-si câstigase o faima aparte. Nu iesea niciodata ziua, nimeni nu-l vazuse mergând dupa alimente si nu se stia daca are vreo ruda. Oamenii vedeau numai seara o lumina la unul din geamuri. De cum se lasa întunericul, cu totii stiau ca Vârcolacu (asa-l denumisera) se trezeste la viata. Casa în care locuia arata mai mult sau mai putin cum arata si în prezent, doar ca storurile erau trase pe timp de zi si ridicate pe timp de noapte. Iar iedera lipsea. Vârcolacu venise în orasul nostru pe nesimtite. Se infiltrase încetul cu încetul, pâna ce devenise parte din constiinta colectiva. Stai cuminte, daca nu te dau la vârcolac! erau vorbele cu care-si potoleau parintii copiii mai neastâmparati. Povestea spunea ca de fiecare data când disparea câte un tânar, toate privirile se întorceau catre casa Vârcolacului. Iar... spuneau oamenii cu o ciudata deznadejde în glas. Nu conta ca se descoperea în câteva zile cadavrul disparutului, într-o alta parte a orasului, nu conta ca nu erau semne de maltratare sau mutilare de vreun fel; Vârcolacul era de vina.

Lucrurile au continuat asa o vreme, pâna ce rabdarea oamenilor a ajuns la limita. Atunci s-au adunat mai multi barbati, s-au sfatuit si au ajuns la concluzia ca trebuia facut ceva în privinta aceasta. Sa-l linsam , propusese unul. Ceilalti fura de acord. Planul a fost pus la punct în câteva ore. Acesta implica asteptarea zorilor, când Vârcolacul avea sa se retraga în camerele sale oblonite si întunecate. Apoi aveau sa intre toti navala peste el si sa-l omoare. Sa plateasca pentru toate câte ne-a facut! .

A doua noapte s-au adunat din nou oamenii, de data aceasta având cu ei diferite obiecte. Povestea spunea ca unul adusese pâna si un satâr de macelarie.

Au asteptat cu totii înfrigurati sosirea zorilor.

Cel care-mi spusese mie toate acestea, parea atât de convins ca într-adevar asa se întâmplase, ca Vârcolacul a existat cu adevarat, încât a reusit sa-mi induca si mie aceasta stare.

Primele gene de lumina au coincis cu primele strigate îndârjite îndreptate împotriva Vârcolacului:

Sa moara! Sa moara!

Linsati-l, oameni buni!

Sa plece înapoi de unde-a venit! Sa plece înapoi în Iad!

ÎN IAD! ÎN IAD!...

Au navalit spre casa lui. I-au darâmat poarta, au spart usa de la intrare. Înauntru era întuneric ca-n nuca. Unii s-au împiedicat si au cazut pe burta. Au încercat sa traga obloanele, dar acestea pareau prinse în piroane. Întunericul a ramas.

N-au gasit nimic la parter. Au vrut sa urce la etaj, dar, imprudenti, câtiva au cazut, treptele putrede rupându-se sub greutatea lor. Ceilalti au reusit, totusi, sa ajunga la singura camera de la etaj.

Era întunecata ca si parterul, dar cu totii avura un ciudat sentiment. Li se parea ca nu sunt singuri în camera. Vârcolacul era acolo cu ei. O stiau. Si mai era ceva acolo. Nu-si dadeau seama ce. Aveau s-o stie curând...

Primul ajuns în camera vru sa deschida oblonul. Prinse de el cu forta, dar când sa-l traga, simti o mâna apasându-se peste a lui. Carnea era rece iar unghiile crescusera si se încolacisera înfricosator. N-a apucat sa spuna nimic si beregata i-a fost retezata. Picaturile de sânge fierbinte îl stropira pe un altul cel cu satârul care începu sa dea orbeste în toate partile. Astfel l-a taiat pe vecinul sau, care se nimerea sa-i fie si bun prieten. A continuat, totusi, sa dea cu satârul si a reusit în cele din urma sa-l loveasca pe Vârcolac.

Spune ceva, bestie, urla! se rastea la el în vreme ce-l ciopârtea în bucati. De ce nu spui nimic? De ce nu urli?

Când a fost sigur ca nu mai poate misca, a spart storul cu satârul si a vazut masacrul. Peretii încaperii aceleia mari erau toti mânjiti cu sânge. În colturile camerei erau gramajoare de excremente si ramasite putrezinde de carne. Omul a înnebunit pe loc. A început sa plânga si sa se vaite. Apoi, cuprins de mânie, a adunat toate bucatile celui care fusese Vârcolacul si le-a îngropat în curtea de flori din fata casei.

Acolo, dupa o vreme, a crescut iedera ce acoperea acum fereastra camerei de la etaj.

Barbatul cu satârul fusese dus la un ospiciu si îngrijit îndeaproape. Medicii nu mai stiau ce sa faca cu el. Repeta întruna aceleasi cuvinte fara sens.

În camera... eu... pe perete... eu... numai eu... am mai omorât ceva acolo... eu... am mai...

Doctorii au fost cu totii de parere ca aceasta e numai o forma de auto-culpabilizare si l-au lasat în pace.

Barbatul s-a sinucis curând, printr-o metoda pe care doctorii n-o putura defini. Se sinucisese din vointa... Îsi tinuse rasuflarea pâna ce inima nu mai primi oxigen.

Povestea aceasta mi-a bântuit multe nopti, nopti în care nici prezenta lui Marius nu ma mai putea linisti.

Uneori ma trezeam uitându-ma pe fereastra camerei mele la casa de peste drum. Vedeam fatada scorojita, vedeam vita de vie acoperind curtea interioara si vedeam iedera învaluind întreg peretele etajului si astupând singura fereastra, singurul loc prin care lumina ar fi putut patrunde în camera aceea cu multe amintiri funeste. Conturul casei se profila pe spectrul lunii pline, iar eu asteptam din minut în minut sa vad o lumina slaba aparând la unul din geamuri. Însa niciodata nu se întâmpla nimic. Casa ramânea aceeasi de totdeauna, sumbra, teribila si înspaimântatoare. Simteam cum frica mi se ridica în gât si ma paralizeaza. Pâna nu era prea târziu, ma îndreptam spre pat, unde ma cuibaream sub plapuma. Lasam veioza aprinsa si-mi trageam plapuma peste cap. Respiram greu sub acoperamântul acela; ma treceau toate apele si ma vedeam nevoit sa fac o spartura prin care sa primesc aer. Parca simt si acum valul acela de aer rece care ma napadea. Transpiratia îngheta si începeam sa dârdâi.

Astfel am petrecut multe nopti, fara ca altcineva sa stie. Mama ma întreba a doua zi, când vedea oboseala din ochii mei, ce-am facut toata noaptea. Nu-i raspundeam nimic. Ce puteam sa-i spun?

Trecura astfel multi ani pâna sa mi se întâmple ce mi s-a întâmplat. Si poate ca ce am acumulat în acesti ani frica, teama... teroarea a contribuit la derularea evenimentelor.

Era o dimineata de iunie. Soarele rasarise de câteva ore. Pasarile nu cântau. Nu prea aveau copaci pe care sa se aseze, asa ca pâna si ele ocoleau zona. Prin geamul întredeschis, o pala de vânt flutura draperia diafana. Eu stateam în capul oaselor, cu o perna în chip de speteaza, uitându-ma la dansul perdelei. Avusesem una dintre acele nopti în care transpiram din abundenta. Rasaritul soarelui fusese ca o revelatie pentru mine. Ma plictisisem de obscuritate, de sforaitul infernal care venea din dormitorul parintilor, de abajurul rosu al veiozei care transforma lumina. Ar fi trebuit ca, dupa atâtia ani, sa ma obisnuiesc, dar banuiesc ca nu te poti obisnui niciodata cu asa ceva...

Singurul avantaj pe care-l dobândisem era dezvoltarea imaginatiei. În unele circumstante, asta s-a dovedit a fi extrem de nociv! Noaptea visam cu ochii deschisi. Îmi imaginam o lume proprie, numai a mea, în care totul sa fie cum îmi place mie, fara case bântuite si povesti înspaimântatoare. A doua zi, la scoala, asterneam pe hârtie tot ce se ivise nou în lumea mea. Nimeni nu stia asta. Nimeni. Era un lucru prea intim prea nelalocul lui pentru a fi împartit cu cineva. Aveam caiete pline cu elucubratii de felul asta. Si astazi când deschid unul dintre ele si citesc rândurile caligrafiate stângaci, cu o cerneala estompata, simt momentele acelea atât de vii în mine!

Ceasul mecanic de lânga veioza arata ora 6,25. În casa începuse deja forfota. Tatal meu se întorsese ca de obicei târziu de la serviciu, iar acum mormaia obosit cuvinte indescifrabile. Mama, îmi puteam da seama foarte bine, era în bucatarie, pregatind micul dejun pentru tata si pentru mine. Scoala nu începea decât la ora 8, dar era destul de departe si eu eram nevoit sa plec mai repede de acasa. La 6,30 era ora scularii. Daca ceasul meu nu suna, venea mama si ma trezea. Astfel se întâmpla de cele mai multe ori, fiindca orologiul meu era dintre cele vechi, care se încapatâneaza sa nu functioneze cum trebuie.

Urmaream mersul lin si monoton al secundarului si în minte ticluiam planul. Eram decis sa nu merg la scoala în acea zi, sa invoc o raceala imaginara si sa ramân acasa. De câteva saptamâni bune puneam la punct planul, în fiecare detaliu. Pentru a fi boala mai veridica, furasem cu o zi înainte o bucatica de creta de pe portativul de la tabla si, cu jumatate de ora înainte, o dizolvasem în apa. Bausem apa si acum simteam cum mi se umplu picioarele cu plumb si capul îmi tiuie. Speram doar sa nu tina mult si sa ma zadarniceasca în punerea în practica a planului.

Când ceasul indica 6,30, am auzit pasii nesiguri ai mamei pe coridor. Am vazut clanta apasându-se si usa deschizându-se. Durerea de cap era atât de puternica, încât, în primele momente, nu am recunoscut-o pe mama, cu toate ca stiam ca este ea.

Era imposibil sa se îndoiasca de starea mea; ma simteam cu adevarat rau.

Ce ai, Ovidiu? ma întreba mama.

Mmm... i-am raspuns eu prin ceata.

M-am straduit sa-i explic ca nu ma simt prea bine, ca ar fi indicat sa ramân acasa...

Fiindca se grabea, nu a stat mult pe gânduri si a consimtit. A sunat la scoala sa anunte si, în jumatate de ora, ma aflam singur, cu un termometru care arata 38 cu 2 pe noptiera, cu o compresa rece pe frunte si... o multime de întrebari.

Înainte sa plece, trecuse si tata pe la mine.

Cum o mai duci, amice? ma întrebase el, absent.

Mmm... i-am dat eu acelasi raspuns ca mamei.

O sa te faci bine, a continuat el fara inflexiuni, plat.

Apoi a parasit camera, iar eu am asteptat sa aud usa de la intrare închizându-se.

Linistea ma învaluia. Singure, tiuiturile din craniu le auzeam. Îmi era frica sa nu fi exagerat. Cerusem înainte câteva pareri ale colegilor de clasa. Ei experimentasera metoda si îmi spusesera ca, dupa putin timp, totul revine la normal. Întrebarea era acum ce însemna dupa putin timp . Timp aveam eu; pâna la ora 2 era destul.

Mâncasem pâinea prajita frecata cu usturoi si unsa cu unsoare pe care mi-o lasase mama, spunând ca e cel mai bun tratament, dar nu simteam nici o ameliorare. Luasem cu apa si jumatatea de algocalmin; îmi schimbasem compresa rece de câteva ori tot fara rezultat.

La ora 12 mi-am spus ca trebuie sa încerc si în conditiile date, altfel cine stie când mi se va mai oferi ocazia. Eram satul pâna peste cap de legende, de mituri afurisite. Iar povestea aceea-mi produsese mult prea mult rau... Decisesem sa ma încumet singur spre casa misterioasa. Îmi ajunsesera noptile nedormite si cosmarurile oribile de pâna atunci.

Am dat plapuma la o parte si am sarit în papucii de casa. Cu îmbracamintea a fost mai cu cântec. Nu stiam ce sa-mi iau, si, orice alegeam, mi se parea prea mult, prea... extravagant. Eu nu mergeam în definitiv nici la vânatoare de lei cu un safari, nici la o sindrofie mergeam pâna peste drum sa arunc o privire în curtea vecinului .

M-am decis în final asupra unei perechi de jeansi decolorati si rosi în genunchi si asupra unei camasi subtiri de vara, fara mâneci. Astfel echipat am iesit din camera. Cheia mea cu snur, pe care o atârnam de gât când mergeam la scoala, era la locul ei. Am luat-o si am dat sa ies.

Curtea noastra interioara era cam pustie. Câteva tufe crescusera alandala, doi-trei butuci de trandafir si, cum era obiceiul, vita de vie suspendata deasupra. Poarta era vopsita în verde si usa era atât de masiva, ca ma cazneam s-o deschid de fiecare data.

Si de data aceasta am depus un efort suplimentar, dublat de febra care nu voia nicicum sa scada.

De-ndata ce m-am vazut în strada, am încercat sa ma prefac indiferent, în cazul în care vreun vecin avea de gând sa iasa la o plimbare.

Am traversat macadamul fara dificultati.

Când am ajuns în dreptul portii casei misterioase, o usa din vecini s-a deschis. Un cap aproape plesuv s-a ivit, apoi un baston de bambus vechi a bocanit pe trotuar iar eu nu mai stiam ce sa fac. M-am prefacut în continuare indiferent si am facut câtiva pasi marunti în josul strazii.

Tu nu ai azi scoala? a rasunat o voce apocaliptica în urma mea. Eu continuam sa nu aud decât tiuitul din cap si, undeva tare departe, bocanitul bastonului uscat.

Nu am raspuns.

Pe semne ca batrânul o lasase balta, fiindca nu am mai simtit prezenta lui. Se îndeparta. O luase în susul drumului, unde era o dugheana într-o casa vestejita, de unde-si cumparau batrânii tutun de pipa.

Timp de câteva minute am continuat sa merg agale, fara sa respir, neîncercând nici un moment sa arunc o privire îndarat, de frica sa nu fiu întrebat din nou cine stie ce.

Pe urma, când puteam fi sigur suta la suta ca batrânul trecuse de coltul strazii si nu ma mai putea zari, am facut stânga împrejur si am constatat cu uimire ca ma îndepartasem destul de mult de casa misterioasa. Am facut primul pas înapoi, întrebându-ma ce caut eu totusi. Nu aveam nici cea mai infima idee despre ce speram sa gasesc acolo. Doar nu ma asteptam sa dau peste o comoara ascunsa... sau peste o casa într-adevar bântuita de spiritul celui omorât. Atunci, ce cautam?

Nu mi-am acordat nici un raspuns, multumindu-ma sa înaintez. Hazardul avea sa hotarasca.

Când am ajuns din nou în fata portii majestoase, eram tot transpirat, de parca parcursesem un desert întreg pe o vreme torida. Mi-am trecut mâna peste frunte si mi-am dat seama ca febra nu scazuse cu nimic. Am încercat sa nu ma las influentat de asta. Am apasat pe clanta cu nesiguranta. Mecanismul, îmbatrânit, oxidat, mâncat de rugina, ceda totusi. Poarta era deschisa. Un univers bizar se înfatisa înaintea mea, asteptând sa fie explorat. Într-o singura fractiune de secunda mi-au venit în minte toate basmele, toate istorisirile înspaimântatoare care circulau despre locul unde aveam eu de gând sa intru. Si deasupra tuturor, trona povestea Vârcolacului. Într-un moment m-am surprins pâna si uitându-ma la lemnaria portii dupa semne de satâr... Am simtit o unda de ezitare, pe care au izbutit sa o anihileze amintirile tuturor noptilor nedormite si petrecute într-un lac de sudoare sub plapuma îmbâcsita deja de propriu-mi iz.

Cu ceva mai multa siguranta (sau îndârjire) am împins usa portii. Balamalele scârtâira usor, picurându-si firisoarele de rugina pe pamânt.

Curtea era întunecata. Lastarii vitei de vie se agatasera de fiecare lucru posibil, într-o încercare de imobilizare parca. Printre crapaturile cimentului turnat pe jos ieseau tufe mari de ierburi salbatice. Pe peretele casei crescusera aceiasi muschi jilavi ca si pe fatada, ca si pe acoperis. Întreg locul raspândea un miros greu, fetid, care te ametea îngrozitor.

Am facut primul pas si am fost surprins când m-am scufundat putin în verdeata carnoasa. Ma simteam ca pe un plaur cu vegetatie luxurianta din delta. A trebuit sa-mi feresc capul, pentru a nu fi zgâriat de bratele butucanoase ale vitei de vie.

Nu reuseam înca sa întrevad intrarea în casa si începeam sa ma întreb daca nu este destul pâna unde am ajuns; multi nici pâna aici nu ajunsesera. Dar nu; îmi spuneam ca, daca am început un lucru, trebuie sa-l duc la sfârsit fie acesta bun ori rau.

Am mai înaintat cu un pas, apoi cu înca unul, si înca unul... Parca umblam pe un pod plutitor; îmi pierdeam echilibrul la fiecare încercare de înaintare.

Norocul face ca, din întâmplare, sa fi aruncat o privire la peretele camuflat în verdeata. Ceva mi se parea bizar dar nu stiam înca ce. M-am apropiat de zid. Am atins amalgamul de muschi, vita de vie si iedera. Îndata mi-am retras mâna. Simtisem raceala tuturor acelor fiinte si ma strabatuse un fior, de parca m-as fi curentat. Am pregetat o clipa pâna ce m-am autosugestionat ca nu poate fi nimic de temut, si am întins mâna din nou. De data aceasta raceala nu m-a mai impresionat. Am miscat degetele frenetic, înlaturând stratul gros. Dedesubt era usa. Lemnaria fusese impregnata cu apa si putrezise. Falangele-mi crispate intrara prin materia amorfa si se trezira undeva, într-un spatiu gol, cu aer cald. Înauntru , mi-am spus, retragându-mi mâna cu fereala.

Trebuie sa intru... , am continuat. De ce sa intru? a întrebat cineva în mintea mea. Curiozitatea, curiozitatea nemarginita... Ce rost are? Trebuie sa spun celorlalti ca nu e nimic de temut aici... trebuie neaparat. Care ceilalti? Copiilor . Atunci a fost momentul când am realizat ca sunt singur, ca nimeni nu e cu mine, ca nu voi avea cui împartasi secretul... Si m-am simtit trist. Nici febra în continua crestere nu mai conta, singura chestiune care dospea în mine era ce voi face cu secretul, cui îl voi da, cu cine-l voi împarti?

Ah, dac-ar fi Marius aici... am susurat.

Însa Marius nu era, nu mai era. Îl pierdusem cu doi ani în urma, din motive care-mi erau cu totul straine si, de atunci, îi simteam lipsa mereu. Într-o vreme m-am gândit sa chem un alt prieten, sa inventez un altul. Am si încercat. Dar n-a tinut. Nu am reusit niciodata sa imaginez un amic asa cum îl imaginasem pe Marius.

Atunci mi-am spus ca trebuie sa stiu pentru mine ce ascunde aceasta casa, pentru propria-mi liniste. Si am bagat amândoua mâinile în usa spongioasa. Bucati de lemn ca un carton ud sareau în laturi. Frunze de vita de vie si de iedera planau în aer înainte de-a se aseza pe sol. Muschi cadeau flasc, fara a opune rezistenta. Prin crapatura tot mai mare ieseau miasme felurite, care-mi inundau caile olfactive, iritându-le.

În nici trei minute, usa disparuse.

Când am ajuns înauntru, am regretat pentru prima oara ca nu avusesem inspiratia sa iau o lanterna. Întunericul pacuriu ma înconjura; ma topeam în el, formam o simbioza perfecta, ne completam unul pe altul: el cu trecutul, eu cu prezentul, si amândoi cu viitorul.

Nu am îndraznit sa fac nici un pas. Stateam imobil, inert, încercând sa gasesc o lumina la capatul acelei obscuritati. Nu-mi puteam da seama daca încaperea era mobilata; tot ceea ce vedeam era nulul, un vid inexpresiv. Aerul cald îmi intra pe nari si-mi afecta creierul. Simteam ca-mi slabesc puterile. Picioarele mi se muiau, mâinile cadeau muribunde pe lânga corp, pleoapele stateau sa se închida. Un soi de moleseala, de marasm ma cuprindea. Aveam aceeasi senzatie pe care o avusesem cândva, când intrasem la baie nemâncat si am stat în cada doua ore. Stomacul mi se chircea, mesteca în gol jumatatea de felie de pâine prajita; în adidasi degetele se contractau spasmodic, de parca m-ar fi cuprins furnicaturile; îmi simteam pâna si pielea din palma crâmpotindu-se. Daca cineva m-ar fi vazut, sunt sigur ca ar fi crezut ca sta în fata unui cataleptic.

Prin golul imens ce se crease în creierul meu, haladuia un singur impuls. Pret de câteva minute, nu am fost capabil sa-l descifrez. De-abia apoi, când si ochii mi se obisnuisera oarecum cu bezna, am reusit sa decodific stimulul. Însa si asa, cu el decodificat, nu puteam face nimic. Adica, cum as fi putut eu sa-l aplic? Ar fi fost o nerozie!

Nerozie, ne-nerozie fapt e ca trebuie sa TE MISTI! rabufni vocea pe care o credeam pierduta din mine. La început nu am înteles ce îmbunatatire poate aduce asta în situatia mea. Abia apoi, când am facut un pas înainte, am simtit puterea ei benefica. Umblând chiar si numai foarte încet aveam o siguranta aparte, aveam siguranta ca, daca ceva se-ntâmpla

(Vârcolacul era acolo cu ei. O stiau. Si mai era ceva acolo. Nu-si dadeau seama ce. Aveau s-o stie curând...)

eu pot s-o iau la sanatoasa, pot sa fug, pot sa-mi salvez oarecum viata.

Talpa moale a încaltarilor mele se mula pe scândurile diforme ale parchetului ( si acesta a fost unul din motivele pentru care am avut déjà-vu-ul în castelul din munti). Pârâitul scândurilor, praful care se ridica si-mi intra în nari, în ochi, tiuitul evanescent din capul meu toate erau elemente ale aceluiasi puzzle.

Dupa alti câtiva pasi nu stiu câti, fiindca creierul meu îsi pierduse functionalitatile

( Ba, din contra... Tine minte Vârcolacul. Poate fi o-r-i-u-n-d-e!! ) , am întrezarit o geana de lumina venind de undeva din stânga, filtrata parca printr-o crapatura în zid. Raza, care mie mi se parea deosebit de luminoasa, traversa odaia, pierzându-se dupa un colt.

Picioarele au prins a calca mai sigur, mai hotarât. Am ajuns lânga colt si am dat sa ma uit, doar-doar voi avea norocul sa vad ceva.

(Vârcolacu )

În schimb nimic. Acelasi întuneric, gros ca mierea. Cum ochii-mi se obisnuisera, reusind sa patrunda pâna si dincolo de moarte, am urmat dâra de foc, înlaturând toate supozitiile nebunesti ce mi se teseau în creier.

Dupa colt era o scara spiralata, cu balustrada de fier. Treptele erau din lemn.

Ce trebuie sa fac acum? m-am întrebat.

M-am mai uitat o data la scara. Una din trepte era rupta

(Au vrut sa urce la etaj, dar, imprudenti, câtiva au cazut, treptele putrede rupându-se sub greutatea lor)

atunci am dat sa ma întorc. Nu eram sigur daca puteam suporta ceea ce era posibil sa fie sus. Numai ca picioarele mele nu voiau sa raspunda la comenzi. Continuau sa stea imobile, ca prinse în gips. Apoi, pe nepregatite, au început sa paseasca. Directia însa era chiar opusul celei dictate de mine. Ma îndreptam spre scara.

Prima treapta fiind rupta, am calcat pe a doua (minunându-ma ca nu scârtâie deloc si nici nu pare putreda), apoi pe a treia. A patra era din nou rupta si m-am vazut obligat sa fac un salt mare spre ce-a de cincia. Aceasta, supusa greutatii mele, nu rezista. Se crapa, pârâi, iar eu sarii la timp pe urmatoarea. M-am uitat în urma si am vazut-o cazând într-un norisor de praf pe podea.

Am continuat astfel pâna în capul scarilor, fara sa mai întâmpin dificultati. Ajuns sus, un nou obstacol se ridica în fata mea. O usa. Usa camerei de la etaj, cea cu un singur geam si cu iedera napadindu-i peretele exterior. Camera Vârcolacului.

Am dibuit clanta si am apasat-o. Cu un scârtâit sâcâitor, canaturile s-au deschis în fata mea. Atunci am calcat înauntru.

De dupa un stor de lemn razbateau trei raze de lumina. Una dintre ele intra prin locul unde ar fi trebuit sa fie ultima bucata de scândurica.

Oare cine-o fi pus un oblon nou? Pe celalalt l-a distrus omul cu satârul!

Ignorând întrebarea si tot ceea ce presupunea ea, am înaintat spre geam. A trebuit sa-mi trag capul în jos, fiindca nimerisem o pânza de paianjen. Când am ajuns destul de aproape, am vazut ca partea aceea a încaperii era napadita de iedera. Planta agatatoare

(Vârcolacu )

intrase în casa prin geamul spart si prin stirbitura storului.

Voiam sa trag oblonul, pentru ca lumina sa intre si, astfel, sa se termine mascarada asta absurda, sa fiu cu inima împacata si cu imaginatia potolita, sa am zile si nopti normale.

(Vârcolacul era acolo cu ei...)

Prostii , m-am calmat.

(...Si mai era ceva acolo)

Ce, ce altceva mai putea exista? Nu era nimic. Nu simtisem nici o prezenta, nu vazusem nici o umbra dubioasa. Povestea omului-vârcolac era o nascocire, o întâmplare imaginara.

Si totusi...

Ca sa termin odata pentru totdeauna cu chinul acesta, am tras oblonul cu vârfurile degetelor. Acesta s-a prabusit la pamânt cu un tunet, de parca asta ar fi asteptat de sute de ani.

Lumina a incendiat încaperea. Ochii mei, obisnuiti cu întunericul, au fost raniti de atâta beatitudine cereasca. Apoi, odata cu trecerea timpului, imaginea se normaliza. Distingeam câteva contururi, puteam sa spun unde este întuneric si unde lumina în camera reveneau la normal.

Însa normalul acesta de care vorbesc, din pacate (sau din fericire?), cu atâta usurinta acum, atunci m-a facut sa tresar înspaimântat.

Camera era goala. Nici urma de mobila, de

(gramajoare de excremente si ramasite putrezinde de carne)

covoare sau alte asemenea lucruri. Podeaua era astupata literalmente sub pâcla de iedera. Praful se asezase, patinând totul cu un strat fin asemanator fardului.

Pentru atâta tot se face asa de multa vâlva , mi-am spus. Pentru o simpla camera uitata de timp si

Am amutit, dând cu ochii de perete.

Peretele opus geamului.

Era... era acoperit cu scrijelituri, cu semne ciudate, ilizibile ochiului meu obosit. Erau pete de

(!!sânge!!)

un purpuriu aprins, litere scurse din aceeasi culoare. Dârele diforme traversau parti mari din zid. Stiam ca toate acelea trebuie sa însemne ceva. Stiam ca au un rost. Însa nu-mi puteam da seama care era acesta. Durerile de cap reîncepusera, vazul mi se încetosa iar în mintea mea reverbera unul si acelasi cuvânt monosilabic: Nu, Nu, Nu, NU, NU NU NUNUNUNU...

M-am lasat atunci pe vine si am început sa plâng. Motivul acestei rabufniri nu-l cunosteam, tot ce stiam era ca-mi facea extraordinar de bine. Ma descarca de toata tensiunea acumulata de-a lungul cine stie a cât timp. Un moment mi-a trecut prin minte ca frica e la baza hohotelor mele zbuciumate de plâns. Si, daca retin bine, acesta a fost si ultimul gând constient din acea dimineata.

Nu stiu cum am ajuns acasa, nu stiu cum am iesit din casa de peste drum, nu stiu nici cum am reusit sa ma prefac ca nimic nu se întâmplase. Mai cu seama ca se întâmplase ceva. Acum stiu. Stiu foarte bine. Îmi amintesc. Îmi amintesc ceea ce n-am vrut niciodata sa-mi amintesc.

De vina e castelul ala.

Sau poate ca e doar o scuza convenabila. Castelul, vreau sa zic. Poate ca nu eram menit sa uit niciodata si, daca am uitat totusi, nu poate fi decât o stea norocoasa la mijloc.

Oricum ar fi, trebuie sa ma marturisesc.

Atunci, când aveam zece ani si am mers în casa de peste drum, în camera de la etaj, pe peretele opus geamului, era scris un nume. Numele meu. Ovidiu. Dar nu faptul acesta m-a înspaimântat atunci, si nici ca era scris cu ceva ce aducea foarte mult a sânge (poate chiar era sânge acum nici nu mai stiu ce sa cred). M-a nelinistit un alt lucru.

Povestirea Vârcolacului din casa de peste drum se încheia cu omul cu satârul internat într-un ospiciu de boli psihice. Ceea ce repeta el necontenit

( În camera... eu... pe perete... eu... numai eu... am mai omorât ceva acolo... eu... am mai... )

spune povestea era o marturisire trunchiata. Se spune ca, dupa ce l-a omorât pe proprietarul casei, cuprins de remuscari, a încercat sa se sinucida. Daca nu a reusit a fost pentru ca cineva l-a convins sa n-o faca. Cineva i-a lasat un mesaj. Pentru a-l tine în viata. Iar mesajul acela era numele lui scris pe perete cu sângele victimei sale. Ovidiu, era numele omului cu satârul. Ovidiu este si numele meu. O coincidenta? Greu de crezut.

Revenind la realitate (deoarece n-am încetat în pofida tuturor întâmplarilor sa cred ca aceea e doar o poveste), ma întreb ce a vrut mesajul acela sa însemne. Si cum de am mai dat peste o camera identica cu aceea, pierduta undeva în munti? Cine m-a pus sa intru în castelul ala blestemat? Cine m-a pus sa citesc ce scria pe peretii din camera de la capatul holului? Cine încearca sa-mi transmita ceva?

La întrebarile acestea cred c-am sa meditez de unul singur.

Dar sunt sigur ca linistea mea e pierduta pentru totdeauna.

Fiindca cel care l-a salvat pe Ovidiu din poveste, a facut-o numai pentru a-l vedea chinuindu-se, iar când s-a saturat de priveliste, i-a îngaduit sa-si ia viata.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!