agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-07 | |
AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
VOCAÞIA FAMILIALÃ A EROISMULUI (1963) Suntem neam de eroi – nu, nu e fragment de imn (al lui Tudor sau altcineva), ori din anecdota cu „erori au fost, erori sunt încă” (actuală, deși se referea la amurgul comunismului), e chiar o realitate a istoriei familiei mele. Bunicul meu, fiu pierdut al străbunului emigrant aromân din Skopje (Macedonia), a fost înrolat în 1877 și a plecat în campania din Bulgaria. A luat parte la toate marile bătălii de pe „câmpul de onoare”, la Plevna, Grivița, Smârdan etc. ca sergent în regimentul eroului Valter Mărăcineanu. După moartea eroică a acestuia a rămas singurul gradat din regiment, ajungând astfel să-l conducă o perioadă. Nu a fost rănit, gloanțele l-au ocolit, dar a primit, exact pentru fapte de vitejie, toate decorațiile ce se află acum în posesia mea, aceleași pe care le-a primit și au fost cântate de către Vasile Alecsandri, Constantin Þurcanu zis Peneș Curcanul. Alătur o fotografie din 1928, la o întâlnire din Cernăuți a ultimilor eroi supraviețuitori. Primul din stânga e personajul alecsandrinian, iar în centru e chiar bunicul meu. Medaliile rotunde care se află la toți în partea de sus a pieptului este chiar „Virtutea Militară”, iar mai jos sunt „Crucea Sfântu Gheorghe și-a României Stea”. Pe baza acestor decorații, bunicul, Tănase Tașcu, a obținut de la statul român, conform promisiunii prințului Carol, 50 de hectare de pământ, pe care, conform abilității mai tuturor aromânilor, le-a făcut în scurt timp o moșie de vreo 3000 de hectare, contribuind astfel decisiv la deteriorarea dosarului meu de cadre din timpul comunismului. Despre mine ce să mai zic, era cât pe ce să ajung erou martir la „loviluția” din decembrie 89, noroc cu o poetă care m-a smuls din fața gloanțelor care se pregăteau să mă facă ciur (dar voi povesti despre aceasta, pe larg, în capitolul amintirilor de la maturitate). Oricum sunt revoluționar cu „fapte deosebite”, beneficiar al dreptului de a călători gratis pe mijloacele de transport în comun, atât și nimic mai mult, cum cred detractorii. Drepturi serioase au luat cei care, evident, nu meritau, așa cum e regula care funcționa și la ilegaliști: „puțini am fost, mulți am rămas”. Tata, un campion al ratărilor (vezi romanul meu Miluta), n-a reușit să se facă erou, a fentat două războaie mondiale, a ratat cariera de comunist (putea fi cel mult „erou al muncii socialiste”). Mama ratat gloria de „mamă eroină”, nereușind să facă decât un singur copil, adică pe mine. Eroină grozavă a fost însă mama ei, adică bunica, și tocmai despre ea vreau să vă vorbesc mai pe îndelete. Era în 1963, mai bine zis spre finalul anului 1962. Partidul se pregătea să serbeze cu fast împlinirea a 30 de ani de la eroicele lupte ale ceferiștilor de la Grivița. Șeful statului, Gheorghiu-Dej fusese ceferist și dorea să-și onoreze colegii. Un pictor ungur din Cluj, Gavril Miklossi, s-a îmbogățit cu un tablou uriaș pe această temă. Nu după mulți ani, urmașul lui Dej, conform obiceiului comunist de a nega toate faptele înaintaților, chiar comuniști fiind și ei, a pus cercetătorii să caute prin arhive și au descoperit că Grivița Roșie” era un fals, că celebrul trăgător la sirenă, Vasile Roaită, fusese agent al Siguranței și că a sunat alarma chiar când negocierile erau bune, așa că eroismul și jertfa ceferiștilor au fost cu totul inutile, cum inutil a fost și eroismul fatal al unor revoluționari de la 1989. Deci, pentru a se scrie pagina de istorie de la 1933 se căutau, bineînțeles, eroi justificatori. Așa se face că spre finele, anului 1962 s-au arătat la locuința bunicilor mei dinspre mamă, unde în două camere locuiam și noi trei, având în comun cu familia fostului fotbalist de la „Știința” Cluj, Suciu, baia și bucătăria (așa era pe atunci, cu criza de locuințe, dar și cu criza de locatari din moment ce în vilele confiscate de la burghezo-moșierime se lăfăiau activiștii de frunte ai P. M. R.- ului). Pe vremea aceea, încă te mai temeai de vizita conspirativă a unor tovarăși necunoscuți, așa cum erau și cei doi care au cerut să vorbească cu bunicii mei. Deseori, după o astfel de „vizită”, gazdele erau umflate și urcate în celebrele „gazuri” ale securității și duse erau. Pe bunici i-a apucat tremuriciul, deși bunicul, șef de manevră în gara Cluj era chiar secretar de partid, ales acolo pentru că era cuminte și întocmea frumoase tabele cu evidența cotizației (pe care de regulă le scriam chiar eu). Chiar și în această calitate, bunicul a avut de dat explicații la cele două mari icoane care tronau deasupra patului dublu conjugal, tablouri care se află și acum în biserica unită de pe strada Horea (pentru că nu renunțaseră bătrânii să se considere greco-catolici). Așa că bunicul a blocat avântul revoluționar al celor doi spre camera din fund, a bunicilor, și i-a așezat la masa din camera de trecere în care trăiam eu, mama și tata. Așa se face că am asistat la o scenă de-a dreptul uluitoare, demnă de pana unui Kafka sau mai degrabă Caragiale sau Hasek. Cei doi s-au așezat cu un aer misterios la masă, au scos din servietele lor proletare câteva dosare (numai la auzul acestui cuvânt înlemneau, dar-mi-te la vederea lor), au răsfoit tacticos câteva pagini, după care unul dintre ei a întrebat cu o voce gravă: „să ne spuneți tovarășe Moraru, ce ați făcut voi în februarie 1933? Suntem informați că erați angajați amândoi la Atelierele care azi se numesc chiar „16 Februarie”. „Păi eu eram tot șef de manevră” a bâiguit timid bunicul. „Lasă tov. Gheorghe, noi știm ce făceai dumneata, dar las-o să ne spună tovarășa Moraru.” Altă vorbă care-ți îngheța sângele în vine: „știm noi”, aici în formă mai dulce, „noi știm”. Bunica a început să tremure de frică și a apucat să bâiguie: „Eram la magazia cantinei, cu aprovizionarea.” „Da, și ce-ai făcut în timpul grevei ceferiștilor” – s-a încruntat nemilos unul dintre anchetatori. „Păi, le-am dat pâine, că ei au cerut, da’ le-am luat bon de mână, să știți…, și l-a salariu le-am luat banii…” – a dat să se disculpe biata bunică, ea care în toată viața ei fusese în slujbă abia vreo câteva luni, iar acum se vedea interogată pentru ceva ce se petrecuse cu trei decenii în urmă. Anchetatorii au mai făcut un „Hm!” amenințător, și-au strâns hârțoagele și au plecat fără măcar să zică un „bună-ziua”. Zile în șir bunici au stat cu spaima-n sân că vine „Gazul” să-i ridice, până când în preajma zilei aniversare de 16 februarie 1963, bunica a fost chemată la Regionala de partid, unde i s-a prins de piept o medalie jubiliară și i s-a constituit o pensie de vreo 600 de lei și ceva, bani buni pe atunci, dacă ne gândim că i-a primit vreme de patru ani, cât a mai trăit, pentru un serviciu de două-trei luni, în vreme ce bunicul, după patru decenii de muncă și activitate politică de scribălău avea o pensie mai mică cu aproape 200 de lei. De câte ori venea poștașul cu „penziile” bunicul înjura de mama focului, iar bunica n-a priceput nimic, deoarece, analfabetă fiind (având o perioadă de orbire accidentală în copilărie a ratat anii de școală primară, iar apoi abia de a învățat să-și „silabisească” în scris numele), n-a avut cum să citească despre eroicele evenimente din tinerețile ei „revoluționare”. Eu, pe loc înțelesesem că oamenii partidului căutaseră să inventeze eroi cu orice preț, pentru a da evenimentului credibilitate. Și câți n-or mai fi fost așa dintre eroii vremii… A fi erou fără voie, iată o performanță a timpului! VALENTIN TAȘCU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate