Între pini totul devine neant. Noaptea se îmbracă în ceață. Își cere dreptul la tăcere. Doar frunzele-și mai șoptesc câte-o idee pe nervură. Zeul doarme de mult. Probabil își visează a doua facere, atunci când tăcerea lui va spune tot.
Pădurea asta în ruină ca părul sfinților, aglomererarea asta de pini retezați sufocă orice încercare de zâmbet. Încruntarea a-nghețat pe chipurile norilor, pe fruntea lată a cerului s-au înmulțit râurile… E un orizont alb-negru unde culorile s-au devorat între ele. Eu mă simt nevinovat !
Oricum, ochii mei sunt uscați de vânturi. Marile au secat și ele de curând… Un potop a înghițit apele.
Deocamdată noaptea-și trece timpul liniștită. E singura care-și mai amintește să existe. Eu m-am cuibărit la poalele unui pin, incapabil de a mai zâmbi la un vultur ce mă contemplă de pe un trunchi…