Ceasul de masă, zbârnâie anunțând că a sosit ora deșteptării. O mână somnoroasă se îndreaptă spre noptieră, către direcția de unde vine zbârnâitul ceasului, încercând să-l găsească. După câteva mișcări nereușite, îl găsește ‚ și îi oprește soneria. Apoi, se îndreptă către perna de alături, unde un cap bălai încă mai dormitează.
- Florică, a sunat ceasul, e cinci !
- L-am auzit! răspunde bărbatul întinzându-și mâna dreaptă spre căpșorul ascuns după cârlionții de culoarea nopții mângâindu-l cu drag.
În curte, cocoșul își începe cântarea de dimineață. Întreaga natură începe o nouă zi.
- Cât este ceasul? se auzi vocea lui Florică din curte, unde dădea grăunțe la cele zece găinușe țărănești.
- Este șase! răspunde Ana, trebăluind prin bucătărie.
Se aude portița scârțâind și apoi pașii bărbatului cum se apropie de bucătărie.
- Ai pus totul la coș? întreabă în timp ce apucă de mâner un coș mare de nuiele.
- Da, poți să-l iei!
- Sculăm și fata? întrebă Florică.
- Da, acușica o scol, i-am pregătit micul dejun!
Ana se îndreaptă spre dormitorul copilei, deschide ușor ușa și se apropie de pat. Se apleacă asupra fetei sărutând-o pe frunte. Lenuța se foiește întorcându-se pe o parte.
- Lenuța, este dimineață, scoală mămică, să mergem la prisacă! îi șoptește mama la ureche.
Doi ochi se deschid somnoroși, dorind a se trezi.
- Da, mami, m-am trezit!
Cuprinde cu amândouă mânuțele gâtul mamei, strângându-l cu putere. Ana o ia în brațe și o duce la bucătărie, să o spele un pic pentru a-i trezi ochișorii somnoroși.
Pregătirea de plecare se finalizează repede. Urcă toată familia într-o mașină de teren și o cotesc, spre șoseaua ce-i duce la pădurea unde este prisaca. Lenuța privește la plopii de pe marginea șoselei, încântată de priveliștea ce se perinde prin fața ochilor. După o jumătate de oră, cotiră spre stânga pe un drum de țară și se opriră la o poartă înaltă vopsită în verde. La auzul huruitului de mașină, poarta se deschide și o copiliță de vreo cinci anișori apare, curioasă să vadă ce este.
- Bună, Angelica, taică-tu este acasă? o întreabă Florică, scoțând capul pe geamul mașinii.
- Acas’! răspunde copila, legănându-se rușinoasă.
- Mergi de-l cheamă, să deschidă porțile mari! Spune-i că a venit nea’Florică!
Angelica se întoarce, alergând spre chilerul de vară și strigând cât o ținea gurița:
- Tatăăăăăăăă! A venit nea’ Floricăăă!
În ușa chilerului apare o namilă de om, roșu în obraji și cu o mustață neagră frumos arcuită în sus.
- Aaaaa, Floricăă! Ce faci băiete?
Zâmbește cu gura până la urechi, îndreptându-se cu brațele deschise spre poartă, ca să-l primească pe Florică și familia lui.
Florică coboară din mașină să-și salute prietenul.
- Ce să fac, nea’ Vasile, am venit să văd ce-mi fac stupii și să-mi vizitez prietenii!
- Bine faci! Am trecut ieri pe acolo, stupii sunt bine. Am auzit că alți stupari au fost jefuiți. Sper să nu li se pună pata și pe stupii tăi.
- Azi scot mierea și mâine vin să-i pregătesc de plecare, îi duc la o pădure de tei.
Vasile merge să deschidă porțile mari, pentru ca Florică să poată parca mașina în curte. Din mașină coboară și restul familiei.
Cele două fetițe se privesc îndelung, neîndrăznind nici una să se apropie mai mult. Lenuța se ține de poalele mamei, încurcând-o în deplasarea spre Maricica, nevasta lui Vasile.
- Lenuța, nu mai fii rușinoasă, Angelica este fetița care a venit la noi de Crăciun...
- Știu, mă jucam cu ea lângă brăduț!
- Eiii...și, atunci de ce ești rușinoasă? Mergi de salută frumos pe Angelica!
Lenuța se desprinde de mama sa și se apropie cu mai multă îndrăzneală de Angelica, ce stătea rezemată de prispa casei.
- Bună, îți mai aduci aminte de mine?
- Daa! răspunde abia auzit, Angelica.
- Ce faci! Mai ai păpușica de la Moș Crăciun? continuă cu mai multă încredere Lenuța.
- Daaaa, vrei să ne jucăm cu ea?
- Da, am și eu jucărele la mine! Am și ursulețul cel pufos care-ți plăcea și ție.
Și din vorbă în vorbă, fetițele urcară pe prispa casei și se îndreaptară spre un loc ferit de căldura soarelui. Acolo, Angelica își ținea jucăriile. Sosi și Ana în urma lor și pune lângă țoala așternută pe prispă, un coșuleț plin cu jucărele de-ale Lenuței.
- Lenuța, mamă...tu rămâi cu Angelica și tanti Maricica! Þi-am lăsat de mâncare. Să mămânci și ce îți dă tanti Maricica! Ai înțeles!
- Tu, unde pleci? întrebă Lenuța cu-n amestec de tristețe și nedumerire în vocea sa, nefiind obișnuită să stea singură.
- Nu plecăm departe, mergem la prisacă!
- Nu stau singurăăă! se smiorcăi Lenuța.
- Vino să-ți arăt unde pleacă mama și tata!
Se îndreptară la celălalt capăt al prispei, de unde se putea vedea poiana și pădurea de salcâmi de la marginea satului.
- Vezi stupii din zare? o întrebă mama.
- Daa, sunt stupii noștri?
- Da! Vezi, nu plecăm departe! Nu te luăm și pe tine, ca să nu te înțepe vreo albină.
- Bine, mami dar, nu stați mult, nu-i așa? întrebă privind spre mama sa.
- O să stăm până spre amiază. Să fii cuminte, să nu te cerți cu Angelica!
- Nu ne certăm, ne jucăm frumos!
După ce mai sporovăiră cu gazdele, Florică și Ana plecară cu mașina la stupină. Ajunși acolo, opriră mașina la umbră, în spatele cabanei. Descărcară din mașină bagajul necesar pentru recoltarea mierei și înlocuirea ramelor scoase, cu rame noi. Vremea frumoasă, permitea albinelor să zboare liniștit prin văzduhul plin cu parfumul florilor de salcâm. Era o vreme frumoasă numai bună pentru scos miere.
Lenuța rămasă în compania fetiței gazdei se jucă cu aceasta până la prânz. După masa de prânz, Angelica adormi și nu mai avu cu cine să se joace. Ea nu a vrut să se culce, nu era patul ei și nu-i plăcea să doarmă în alt pat.
Lenuța stă visătoare pe prispă, în locul de unde putea să vadă stupina și pe a ei părinți, mișcându-se printre stupi. Se plictisise să se tot joace singurică. „De ce nu vine mamaaa?” „Mi-e dor de mama!”...”Oare a uitat mama de mine?”...”Dacă pleacă acasă fără mine?”sunt doar câteva gânduri ce nu-i dădeau pace. Dorul de părinți o făcu pe Lenuța, să nu mai poată aștepta până când ei ar fi terminat treaba la stupi. Coboară treptele prispei și cu gândul la părinți, mergând încet se trezește în fața portiței de la intrare, o deschide și iese pe uliță. Privește în stânga, privește în dreapta și zărește dincolo de poieniță stupina și mașina alături de cabană. Recunoaște locul descris de mama sa și, nerăbdătoare o ia încetișor spre direcția cabanei. Când ajunge la cabană, aude din interior vocile părinților și bucuroasă că nu a greșit drumul, se apropie de ușă. Se ridică pe vârfurile picioarelor, apucă cu mânuța stângă clanța cabanei și o strânge cu putere ca să deschidă ușa. Simțind o usturime puternică la degețele, dădu drumul clanței și speriată începu să țipe, cât o țin puterile:
- Aaaaaaauuuu, mamaaaaaaaa!
- Fata! Cred că a înțepat-o vreo albină! strigă Anișoara sărind ca arsă spre ușă.
- Ana, fii calmă, te simt albinele și se vor agita! adăugă repede dar calm Florică.
Ana nu-l mai ascultă și deschide repede ușa cabanei. Luă repede copila în brațe și se depărtă de cabană, trecând în spatele ei. O lăsă jos pe copilă, îi luă mâna suflându-i peste degețele, în timp ce cu ochii căută acul albinei. Găsește două ace pe două degețele. Strânge cu putere pentru a scoate pe rând cele două ace. Lenuța plânge cu sughițuri, lacrimile-i curgând șiroaie.
- Mmmăă doareee, ufff! Încearcă să sufle și ea spre degețelele care încep să se umfle.
- Auleuu! hohoti și mai tare când își văzu umflate degețelele.
- Eiii, gata, am scos acele! Liniștește-te! o încurajă mama.
- Ia fata și mergeți la Vasile! Aici, de-acum mă descurc și singur! Se aude glasul lui Florică, în timp ce se apropie și el de grupul celor două ființe dragi lui.
- Ia să-ți văd mânuța!
- Buba, ufff, mă doareee! se văită Lenuța, întinzând mâna să o pupe tata.
Acesta luă mâna fetei, o cercetă și pupă locul înțepat. Ana și cu fata plecară spre casa lui Vasile, unde Lenuța povesti și Angelicăi, ce pățise.
Spre seară, ajunge și Florică la casa gazdei, mulțumit că și-a terminat treaba.
Intră în chiler unde erau adunați toți ai casei.
- Bine că ai venit, iacă, acușica este gata și mâncarea! îl pofti Maricica.
Tocmai atunci, Vasile intră pe ușa de la beci, cu o sticlă de vin de culoarea chihlimbarului.
- Hai, Florică să te servesc cu vin din podgoria mea. Până e gata masa să ne încălzim oleacă la gradele licorii.
Seara se încheie cu veselie și mulțumire, că ziua s-a terminat cu bine. Lenuța sufla din când în când degețelele încă umflate, gândind că, poate grăbește vindecarea. Era fericită că acum toată lumea îi dădea atenție. Ba primea câte-o jucărică de la Angelica, ba primea de la cei mari câte un pupic pe degețelele umflate. În noapte ce a urmat, a adormit foarte repede, oboseala spunându-și cuvântul.