Încep să vorbesc singur mai bine. Sunt sute și sute de cuvinte care îmi vin în minte. Aș vrea să renunț la tot, la viață, la atâta suferință, la atâta tristețe. Tu încerci cu disperare să scapi de mine, de tot ce însemn eu, de tristețea pe care o aduce iubirea mea. Cineva, o fată dulce și frumoasă îmi spunea că atunci când spune "te iubesc" spune pentru că simte așa și nu poate să spună asta când nu simte. Acea fată dulce mi-a spus că mă iubește de mii și mii de ori. De fiecare dată luam o pauză în a vorbi ca să ascult fericirea din mine cum crește, cum explodează fiecare secundă și ascultă cum râd celulele în mine. Acea fată este muza mea. Acea fată ești tu. Þie îți fac un altar. E târziu și mă zbat să plătesc pentru greșelile mele. Aș vrea să te ascult râzând frumoasă fată, să văd cum privești în mine iubirea. Întotdeauna o să am ceva să-ți spun frumoasă care îmi ții sufletul. Mi-am imaginat de atâtea ori că sunt al tău, că stai cu mine în brațe pe malul mării, că rup hainele de pe tine de dor de a face dragoste cu tine. De câte ori nu te văd alergând în fața mea, cu picioarele tale obraznice. Stau și mângâi încet, în imaginație, cicatricea ta de pe genunchi. O simt cum este fină deasupra, pe fiecare delușor al ei, dar mai ales simt cum se prelinge ca o picatură uscată peste pielea ta catifelată. Ce combinație ciudată. Ce copil neobrăzat trebuie să fi fost când ai dobândit această rană. Se vede. Copilul ală neobrăzat îl ador eu. Mă bucur că a avut curajul să se joace cu mine. Îmi pare rău că a rămas cu o astfel de cicatrice. Tăcerea ta mă omoară încet, uscând speranța și alimentând neliștea: „nu mă mai iubește!”. Nu vreau să cred asta.
Din când în când arunc cu o piatră în același perete de gheață. Mă aud spunând: „te iubesc!”, dar după nu se mai aude nimic. Câteodată, curios, aud zgomote din care imaginația mea ia și își fabrică singură un „te iubesc și eu” sau doar „si eu” ca să nu mă lase să mor. Dar nu este nimic, nu se aude nimic, nu se aude nici un zgomot. Dacă aș fi într-o peșteră cred că aș fi foarte iubit. Îmi închipuiam cuvintele astea ca niște pietre pe care le arunci în balta sufletului celuilalt. Eu arunc și nu văd nici un fel de unde create de pietrele mele. Mi se pare imposibil. Este oare adevărat. Îmi este frică de mine, de demonii mei cu care te-am făcut să suferi frumoasa mea. Erau toți pentru mine...