Șoseaua era plină de denivelări, cu săgeți indicatoare pe care nu le respecta nimeni. Am trecut peste hârtoape și am oprit mașina în mijlocul unei zone înmiresmată de un aer curat, mângâiat de un vânt de primăvară trecută. Eram alături de un prieten pe care nu-l mai văzusem de câțiva ani. Am scos din mașină o măsuță cu două scaune pliante pe care le-am așezat de parcă ne-am fi grăbit să facem o partidă de table. Am adus cu mine naiul pe care mi-l dăruise cu mulți ani în urmă un geniu de neegalat, am învățat să cânt singur câteva melodii și nu am cântat niciodată nimănui, pentru că așa am eu o idee fixă. Am hotărât să-i cânt lui Ion câteva cântece pentru că știam că tot ce este de suflet îl impresionează plăcut. Cu ani în urmă un prieten, profesor de muzică era foarte supărat când auzea pe cineva spunând ,, instrumente de suflat”, întotdeauna îl certa și cu un zâmbet unic îl corecta spunând: ,,instrumente de suflet”. Sub privirea rămasă în străfundurile memoriei, Ion mă asculta uimit cum aruncam stropii mei de suflet în portativele ascunse ce au coborât din tuburile naiului.
- Ai terminat bine, se vede că nu ai mai exersat, dar am admirat pasiunea ta pentru nai. Am o convingere că muzica în general, dar cu deosebire interpretările la nai, flaut, taragot sau trompetă sunt drumuri către divinitate, încărcări energetice extrordinar de interesante.
- Eu am trăit cu această discretă nuanță de credință. Am dorit mereu să nu mă joc cu lucrurile sfinte, să nu le iau în răspăr sau să glumesc pe seama lor. Am vrut mereu lumina, uragane de lumină am așternut pe căile mele.
- Greșești, nu poți neglija ceva ce există lângă lumină și are frumusețile egale cu ale luminii, acesta este întunericul. Chiar drumul către divinitate este o căutare de lumină printre umbrele întunericului. Trebuie să primim lumina și să o folosim pentru curățarea întunericului care îl avem. Din întuneric se face lumina și din lumină întunericul. Totul depinde din ce unghi privești această minune a creației și dacă te vei afla în locul cel mai potrivit al momentelor de meditație.
- Te-am adus azi aici, deoarece știam că acum douăzeci și trei de ani ai fost într-o moarte clinică și spuneai că ai renăscut după această experiență.
- Una dintre greșelile umane este că singura durere care nu doare este a altuia. În acest mod evităm cu ostentație cerința înțelegerii căilor de cunoaștere cele mai potrivite. Este adevărat că am avut un pas în lumea care ne așteaptă pe toți, dar am rămas cu o idee ciudată pe care parcă o înțeleg mai bine cu cât trec de clipa de acum mai mulți ani, sunt sigur că am murit când ne-am născut și ne vom naște când murim.
- Am avut întotdeauna un sentiment straniu de admirație a faptului că mereu pui contrastele față în față. Era evident pentru mine că există aceste contraste, dar tu ai fost mereu adeptul mediei, al acelei căi de mijloc în oricare împrejurare.
- Da, am căutat întotdeauna să nu mă depărtez de calea spre divinitate. După părerea mea trecerea prin stările de bucurie sau de durere, în ambele cazuri îți dă un sentiment straniu de ușurare, ceea ce ar însemna de fapt căutarea căii pe care o ai de fapt de parcurs. Fiecare căutăm să ne ridicăm destinul pe una dintre căile care le considerăm cele mai bune și benefice, nu acceptăm agonia gloriei și greu ne lăsăm conduși spre echilibru.
- De ce susții mereu echilibrul? Lumea nu este făcută spre o firească creștere? Uite, de exemplu eu care am îndrăgit matematica am fost adeptul plusului, a creșterii spre infinit, nu sunt de acord cu pierderile, cu minusurile, aș dori să văd totul spre perfecțiune, fără alt orizont.
- Voi ați stricat matematica de acum trei mii de ani.
- Ei! Asta-i culmea, cum era acea matematică acum trei mii de ani și cum am stricat-o?
- Ați întortocheat-o peste măsură, se ghicesc tot timpul noutăți care omoară lent și sigur logica, iar minusul este un semn superb al căii spre zero. Aici este calea care trebuie să o accepți, zeroul.
- Chiar nu mai înțeleg nimic. Adică trebuie să accept nimicul ca perfecțiune?
- Întradevăr, nu înțelegi. Nu este vorba de nimic. Este vorba de echilibru, de cale de mijloc, fără meandre și fără alt drum în afara celui care îți este destinat. Nu neg, cu un val de duioșie, existența asfințitului ca o rază de soare strecurată pe o petală de floare care nu se mai deschide, dar noi ne facem din păcate acest asfințit.
- Mă simt o pagină îngălbenită de manuscris pe care ai pus azi alte gânduri și socoteli. Cât de adevărat îmi pare acum faptul că din clipa când ne naștem nu știm cât oxigen să folosim ca să nu ne ardem celulele din corp. Nu știm și poate nu vom ști niciodată să luăm în viață numai ce trebuie să luăm, să atingem perfecțiuni prin acel fantastic zero. Dar totuși, acum te dau gata! Spune-mi pentru iubire unde este echilibrul? Ai cumva o medie între iubire și ură?
- Greșești. Iubirea este numai iubire, nu are aversiune și nemărginirea ei este cea care ne aduce toate fericirile și ne face poteca spre adevăratul infinit.
Am sentimentul că se mai termină un act din piesa vieții mele. Stăm ca doi actori așteptând aplauzele unor spectatori care se pare că au părăsit sala. Se aude un murmur de apă din râul care ne trimite un zâmbet, undeva în vale se aud clopotele bisericii. Amurgul pare o cortină ce ne conduce spre echilibrul luminii cu înserarea. Vine o noapte, plină de întuneric, aducătoare de vise și atât. Însă totuși și după cea mai lungă noapte vine o zi.