23

Trecuseră toate, deși pe toate le purta cu el. Memoria, ca un lanț greu, legat de mâini și de picioare.
În Corșor, în această lună de aprilie, veneau să moară, cu mult entuziasm, toate culorile lumii. Seara târziu, când copacii mari ai Dugheanului începeau să îmbrățișeze luna, inventariind emoțiile și timpul de pe ulițe, din poduri cu lăzi rămase nedeschise și de pe chipurile odihnite în somn, florile se înveleau în întuneric și abia se mai puteau privi  dinți albi și mici ai unei guri de copil ascuns între ramuri, zâmbind dintre frunze.
Acolo, diminețile încep, se înalță oblic, în cântecul cocoșilor deosebit de viteji, care se bat întruna cu înaltele tăceri ale întunericului. Nopțile dezvelesc satul, pornind dinspre păduri. Tăcerile îl dezvelesc, pornind dinspre vale. Piepturile acestor cocoși, colorate viu, stindarde pentru bătălii anonime, lovesc noaptea în față, pricinuindu-i mici răni de lumină difuză. Își răspund unii altora, peste drum și peste pâraie, ca o avan-premieră a luptelor dintre ei, care se vor desfășura peste zi, de urgență, fără nici o amânare posibilă. Cocoșii din Corșor poate până astăzi au unii față de alții o dușmănie totală, atunci când se întâlnesc, de parcă, fără ea, nici n-ar putea să existe…


Sub fânar, vacile își loveau ieslea cu lanțurile, anunțând pe ai casei că își vor plata de hrană pentru faptul că le aparțin, că nu au libertate. Mâncarea, în schimbul bijuteriilor pe care le poartă la gât! Găinile zburau de prin poduri, altele din fân, mai exersând puțin în condiția lor de zburătoare ratate, de păsări comode, mulțumite cu solul. Câinii ieșeau de sub car, ca să îi întâmpine, amenințător, pe primii trecători care coborau spre „Cooperativă”. La Corșor, nu urcă nimeni dimineața, toți, cei care trec pe drum, coboară. Un mârtan mieuna la ușă, cerându-se afară, un altul, de afară, râcâia cu ghearele pe toc și sărea pe clanță, pentru a fi primit înăuntru. Cam așa începe viața acolo și ea, inevitabil, te cere afară din casă, pentru a putea stăpâni lumea, așa cum zice Dumnezeu…


Spre zăvoi, cerul se dumirea, împăcat, pentru ce culoare va trebui să opteze, iar răsăritul se târa aproape. Zgomotele toate, de prin curți, și vorbele oamenilor, între ei, sau cu animalele lor, arătau precis că nu mai era nici o cale de întoarcere spre somn, decât atunci când s-o întoarce iar pământul pe celălalt obraz, lăsat pe explicabila sa pernă, din aburi ușori, din praful omenirii, pe care, cu siguranță, e odihnitor să adormi. Ori poate perna asta o fi fost făcută din forțe suprapuse sau orice altceva.


În dimineața aceea, Petreanu își propusese să treacă pe la ai din deal, pe la Vasâlică, pe la Leu și Mitel, să vadă ce mai fac. De câte ori venea acasă, trecea pe la ei. Apoi, va urca linia satului, înspre Gropan. Îi era dor să mai vadă și de sus satul și întinderile, să cutreiere pădurea, măcar până apucă să se ridice soarele deasupra Roșiei de Amaradia.
Lumina reușise să treacă printre gratiile copacilor și venea acum să șteargă lacrimi de bucurie de pe ochii frunzelor și ai ierburilor, iar, deasupra Dugheanului, se vedea și-un abur. Fântâna lu’ Grigoroiu deschidea, în stânga, drumul către Usturoaia, un loc secetos, cu iarbă tare și pământ nisipos, care, după aproximativ un kilometru de pantă ușoară, accepta să se piardă într-un pământ greu, din lunca Oltețului, pământ negru și untos, minune de pământ! Aveau și ei acolo două curele, două drepturi. Una era de la al bătrân, iar alta era moștenire de la Măria lu’ Chelu, o mătușă de-a lor, care nu avusese copii. Cele două loturi, așezate unul lângă altul, dădeau, în principal, pătulul de porumbi din fiecare toamnă. Peste drum de fântână, era un loc, numit „la tub”. Acesta îi provoca o mulțime de amintiri și de imagini, secvențe ale unei copilării care a curs pe acele locuri, precum curgea și acel pârâiaș, ducându-și cu sine malurile, adâncindu-le mereu… La tub, în trecut, veneau femeile cu haine la spălat, purtând ligheane sau troace de metal pe creștetul capului, așezate pe un colac făcut dintr-un prosop. Veneau purtând în șorț săpunuri mari, de casă, făcute la tuci, din leșie de sodă și untură de porc. Treceau drepte, cu ligheanele pe cap și mâinile în șolduri. Unora dintre ele, cu care se mai striga Valica lu’ Nelu, cineva, mai din deal, fără posibilitatea de a fi văzut, le mai tulbura apa, cu o botiță ori cu cizmele. Din dușmănie! Și să vezi atunci fonotecă de „blăsteme”!


Satul se oprea în prima poală mai abruptă a dealului, de parcă, obosit, nu ar fi încercat niciodată să îl urce. Poate că dorise vreodată să ocolească acel mal, încercând să se întindă în dreapta, lăsând ca urmă a acestei ezitări Ulița lu’ Gogu, dar și ea pierea numai după o casă. De aici, de la Mărian al lu’ Ghiță și de la Coliță al Giurcanii, începea drumul Gropanului, fascinația copilăriei lui. Pantă mare, săpată ca un tranșeu cu maluri înalte, peste care, de afară, se revărsau tot felul de ierburi lungi, rugi și murari. Pământul avea mari zone de roșu aprins, tăiate orizontal, despărțite de alte straturi de argilă mai galbenă sau mai maronie. Pe aici urcase de atâtea ori cu străbunicul său, mânând vacile, de jos sau din car, privind în stânga și în dreapta gușterii și șopârlele care zbugheau printre rădăcini, în zilele încinse, când el încerca să se înalțe din car, pentru a putea să vadă ceea ce este dincolo de malurile drumului… Acum, toate treceau peste memoria lui cu mult mai încet. Din loc în loc, drumul reușea cu greu să se ridice dintre maluri, jinduind la râsul sticlos al Oltețului, curgând departe, în vale. La dreapta, se lăsa Dealul Ponorului, cu toate plantațiile și fânețele lui. Pe aici, pe undeva, în unul dintre cei trei nuci din dreapta, poate că în cel mai mărginaș, îi prinsese „al bătrân”, pe la patru ani, un pui de sturz, primul prieten al lui Petreanu...


La un moment dat, o piatră mare și plată vrea să podească drumul pe de-a latul, ca un pavaj rămas dintr-o lume pierdută, sau dintr-un drum înspre lună, ca un mormânt al cuiva care a privit de acolo noaptea. „Aici, îi spusese bunică-sa, Măria, a rupt tata caru’ încărcat cu porumbi, s-a pus osia de-a curmezișu’ în piatra asta. A fost singura dată când a rupt tata caru’…” Unde drumul se hotăra să o ia înspre dreapta, amețit de prăpastie și întors într-o rână, nisipul galben, frate cu aurul, era atât de fin, de parcă ar fi fost un praf de pe stele, rezultat atunci când bat unele într-altele cu lumina. Și toată această vedere se pierdea într-un crâng de goruni tineri și de mesteceni, un tunel de masă verde, mereu umed și împăciuitor, trimis al unei naturi adânci, care urmează a se desfășura înspre Dealul Corșorului. După înceata parcurgere a acestuia, toate prive-liștile îți îngenunchează înainte, supuse ca unui împărat, fără nici un cântec, fără nici un dans, statice și mute, definitiv statice, definitiv mute, datorită îndepărtării de orice sunet al umanității. La dreapta, satul Petecei și dealurile Mateeștilor, înainte  munții, Cheile Oltețului, Baia de Fier, releul de la Rânca. La stânga, păduri. Deasupra, cerul. Înapoi, o prăpastie mare, îndulcită de vie sălbatică și pășuni pe care nu le folosea nimeni. Aici se cuvenea să stea puțin, în libertate, câtă libertate! Să privească lumea, așezat pe iarbă, să se gândească bine dacă are vreun rost să plece pe front, în războiul altora... Să se gândească dacă lumea aceasta nu îi era de ajuns. Ce ar putea să găsească în război și nu ar putea să găsească în cărți sau în viață? Care sunt riscurile unui gest atât de radical? Gest care, aparent, ar putea să fie salvat de fragilitatea vârstei. Și cum ar fi acele dobândiri, în cazul în care s-ar mai întoarce de acolo, în ce ar consta ele?
Privirea înspre cer nu rezolva nimic, trebuia să își găsească un cer interior, care ar fi binevoit să îi dea toate răspunsurile de care avea nevoie atunci. Degeaba se uita în sus, alintându-se, autostimulându-se.  Nimic! Se gândea cât de liber putea să fie el, câtă libertate îi este îngăduită, cât de mult se poate dezlega din dragostea pentru familie și dacă merita să treacă peste tot și peste toate, pentru a putea să-și ducă egoismul la capăt… însă împlinirea acelui gând de a pleca era poate singura posibilitate din viață de a participa nemijlocit la un eveniment important al românilor, singurul eveniment care presupunea o luptă pentru pământ. Acolo nu era o confruntare de idei, pe interese abstracte și pe proiecte ideologice, după cum sunt loviturile de stat, revoluțiile și alte evenimente de natură politică. Pământul este singura miză istorică reală! Când păstrezi pământul, ai mari șanse să păstrezi identitate, limbă, cultură. Deși nu e de ajuns, șansele sunt mari. Și lupta, uneori, este separată, pentru fiecare obiectiv în parte. Pământul era totul, cel puțin așa fusese până atunci.


Marin Petreanu era interesat de cum se prepară evenimentul, de rețetă, de ingrediente. Basarabia era aproape, tocmai de asta trebuia să fie prinsă în mâini și privită în ochi. Basarabia era a lui, basarabenii erau tot ai lui. Faptul că acolo se desfășurase istorie românească, nu mai era nici un dubiu. Trebuia să vadă, să cunoască direct, felul de reacție al românilor în astfel de momente. Avea în acest mod șansa, des-tul de rară ca posibilitate, să înțeleagă un eveniment fără aju-torul cărților sau al profesorilor. Dar, dacă totuși va pleca în Basarabia, ce va face apoi cu această experiență a lui, la ce i-ar putea folosi? Intensitatea trăirii, pe care ar putea să o găsească acolo, ar fi ea de ajuns să îi compenseze riscul? Nu ar fi posibil ca exact respectiva experiență să îl modifice urât, periculos, să îi suprapună peste dezvoltarea firească o alta, nenaturală lumii de acum și felului său de a fi? Să fie, apoi, în urma acestei experiențe, mereu purtător al unui conflict?…
Experiența, oricare ar fi ea, cu excepția, probabil, a celei religioase, care te relevă unui adevăr considerat, acceptat, închipuit, totuși nu pare a fi o dovadă a stăpânirii realității. Experiența ta ești tu. Iar tu nu ești decât un complex de subiectivitate, de raportări, de filtrări dinspre și înspre lume.
Închipuirea este confortabilă, anulează sau temperează conflictele. Ea este o rezultantă a tuturor construcțiilor deduc-tive de până atunci, fiind astfel legată, la rândul ei, de expe-riență. Adică, pentru a putea avea închipuiri corecte, cât mai apropiate de realitate, este necesară o experiență cât mai apropiată de realitate. Dar, din alt punct de vedere, deși, până la urmă, închipuirea nu este decât o incertitudine cu mănuși, ea este singura metodă, în lipsa realității, de reprezentare, de cu-noaștere.
În fine, putea să cadă de acord că acest drum îi va folosi cel puțin pentru a-și putea cunoaște mai bine inima și mintea, structura personală. Pe de altă parte, intuise că, atunci când faci un drum undeva, ai și cucerit acel spațiu. Evident, în ceea ce știa din istorie, era vorba despre construirea propriu-zisă a unor drumuri..., dar și acesta, al călătoriei, poate să aibă în sine o cât de mică și proiectată cucerire.


Însă, cel mai greu îi va fi să ajungă până în Transnistria. Nu poate fi un lucru simplu. Până la Chișinău, se va descurca într-un fel, dacă va avea noroc, plecând cu autobuzul elevilor basarabeni, cei care învățau la liceul Tudor Vladimirescu și la liceul lui, Școala Normală Spiru Haret. Dar de acolo și până în front, oare se va putea descurca? Cumva însă lumea aceasta trebuie să fie accesibilă, măcar așa trebuia considerată. Îi erau necesare doar niște condiții sau, dacă nu, o dorință care să fi fost dominantă piedicilor care ar fi putut să existe. În schimb, cum va fi el perceput de către oameni, de către rude, cum va fi totul după ce se va întoarce la școală? Până la urma, se va afla și în sat, era aproape sigur de asta, știa câtă trăire se punea pe acolo pentru aflarea unor lucruri... Deși faptele omului ar trebui să fie ca o poartă pe care să iasă încet, în cazul său putea să fie cel mult discret. Știa că nu va putea să dispară, așa pur și simplu! În spiritul acelui sat, lumea există pentru a se putea afla niște lucruri noi…
Exista și un alt risc: o dată aflată intenția lui, nu vor considera imediat toți, la o primă mână, aproape mecanic, că acțiunea este nebunească? Cel puțin din invidie, din convin-gerea intimă că ei nu ar fi putut să facă niciodată asta, din sesizarea unei prea mari diferențe între ei și el, o diferență folo-sită degrabă, din complex și din frustrare, pentru a-l acuza de ieșire în decor, în afara normalului. Un normal al lor! Legitimat cu și prin toate neajunsurile lor.
Parcă îl mai frământaseră și cu altă ocazie aceste probleme, cărora nu le putea opune mai nimic acum, în această fază. Mai avusese aceste gânduri și altele asemănătoare lor, dar nu găsea nici o soluție... Într-un final, trebuia să își impună să nu îi pese de ceilalți! Și cât ar trebui, în general, să își facă probleme față de ce spun oamenii? Totuși, dacă se va întoarce, va trăi între ei, ca minoritar, minoritar absolut, cel mai tânăr veteran din România… Poate chiar mai mult!
Chiar și pentru sine, el va reprezenta, implicarea României în acel eveniment al Basarabiei, un simbol însingurat al respon-sabilității României față de ceea ce se întâmpla acolo…
În toate aspectele, pe care le ridica această situație nouă, era ceva care îl furniza unui comic frumos! Va trebui să se confrunte sau să îndure pentru totdeauna reprezentările celor lângă care va trăi. Dar asta l-ar putea, la o adică, să îl și motiveze! Să le arate, chiar cu argumentele lor, că este mai mult decât ei ancorat în realitate. Va trebui, așadar, să le fie superior exact în normalitate. Și, totuși, contrar tuturor riscurilor care ar fi putut să apară, atât a celor știute cât și a celor care puteau să existe numai la fața locului, nu avea decât să încerce. Și dacă ar putea să iasă toate bine? Să se întoarcă de acolo specialist în viață, specialist și în moarte. Eee, s-ar mai schimba problemele… Cât de plăcut și mai ales cât de important ar fi pentru el! Și pentru amorul propriu, și pentru viața însăși. Poate că și pentru ceilalți, nevoiți, într-un final, să îl privească cel puțin cu măsura, cu îngăduința, cu care se privesc pe ei înșiși. Apoi, nu va rămâne decât să îi ierte și să le fie de folos cu ceva, indiferent cu ce, în măsura în care tot ei vor trebui să fie de acord.