24

Satul se apleca din nou sub lumină, la pieptul dealurilor îmbrâncite de munți mai încoace. Căsătoria lui cu timpul părea că se consumase într-o anumită măsură, iar florile păreau a se mai fi scuturat. La saivane, nu se mai vedea nimic. Numai în satul lor, datorită umbrelor, se mai puteau zări de pe acel piscan, de unde Petreanu privea, voalurile de mireasă ale lunii aprilie, rupte de către timp și lăsate să spânzure peste trupurile verzi ale livezilor de pomi fructiferi de pe dealurile Mateeștilor. Nu se mai întorsese la școală aproape toată săptămâna. Voia să se gândească, să cumpănească bine, poate îi va spune și Măriei, bunicii lui, despre hotărârea finală...
Fire înalte de fum se ridicau ca niște lumânări, legământ al gospodăriilor cu cerul. Departe  aceeași liniște mare. Mai aproape, se auzeau insectele cum își plesneau picioarele tari de firele de iarbă, sărind sau desprinzându-se într-un zbor nevăzut. Un zumzet de cor de ocazie, al altei lumi cu zgomote și aspi-rații, era estompat, dinspre îndepărtări, de tăcerea mare. Apoi, ceda rupt de către un altul, mult mai puternic și mult mai aproape, al unei insecte precise, pe care ar fi și putut-o vedea, dacă ar fi fost câtuși de puțin interesat.
Oltețului îi plecase soarele de deasupra și acum nu mai voia să îi salute ochii, era numai o dungă de albastru-cenușiu, care învingea, pe alocuri, verdele crud al perspectivei, în care domina zăvoiul, într-un suspin prelung de verde crud. Oltețul trecea înspre județul Vâlcea și nu știa nici el dacă se va mai întoarce vreodată aici, înapoi în munți, după ce va parcurge mările și oceanele lumii. Oltețul ieșea, așadar, din Alimpești și din Gorj pe sub punțile de la Bodești, care abia se puteau vedea de acolo, ca o prăjină de lemn nesigur.
Marin Petreanu știa bine puntea aceea, la capătul ei se juca în fiecare săptămână fotbal, duminica, de la ora 10  11 încolo, după ce nenea Cucu lu’ Mitrănoiu își termina de spălat autobuzul. Puntea fusese făcută cu mult înainte, poate chiar cu 30  40 de ani în urmă, din scânduri tari de gorun, prinse în cabluri oțelite, întinse și legate bine. Pilonii erau îngropați adânc în prund și alții, în maluri. Acum, o știa a fi peticită cu tot felul de scânduri, care s-or fi găsit prin curtea omului. Avea multe spații goale și cuie ruginite ieșeau în multe locuri afară.
La capătul zăvoiului din luncă, era una dintre toaiele în care făcea baie vara, în vacanța mare, cel mai așteptat moment al copilăriei. Își amintea cum, în urmă cu vreo trei-patru ani, făcuse prima declarație de intenție, mai serioasă. Ieșind de sub apă, simultan cu Ileana, fata cea mică a lui nenea Cucu, unul în fața celuilalt, îi spusese numai atât: îmi placi! Nimic mai mult, niciodată altceva. Apoi, murise de rușine… N-au mai vorbit niciodată, deși până în acel moment își mai adresaseră unul altuia câteva cuvinte…


La întoarcere, Petreanu a preferat să nu mai coboare prin sat, ci a venit pe Ponor în jos, pe la bazinul de apă, pe la balta lu’ Mitoi, prin spatele casei lui gaga Aurica, pâna când a ajuns în prunii lor, la Oprea. A intrat pe poartă, Măria era pe la cunie, închidea curcile. De cum l-a văzut, i s-a și adresat, în stilul ei, fără posibilitate de însușit de către altcineva:
 Bă, ia ascultă ici! Te-ai suit az’-noapte ori ieri noapte pă fata a mare a lu’ Motorgeanu?
 Încă nu…
 Bă, bagabontule, să nu cumva să te pui pă fata aia, că io sunt pretină cu mumă-sa, să nu te râz’ de ea, auz’ tu?! Nu vii tu de la Târgu-Jiu să ne strici nouă pe cia socotelile cu lumea! Auz’ tu?!
 Ce-ai, mă, te dezmințași la cap? N-auzâși că nu?! Cine îți spuse prostiile astea? Tu te iei după gura babelor din târg? Tu nu știi până acum că lumea n-are altă treabă, decât să vorbească?! Vez’ că mă enervezi!
 Mă, muierile nu au nici un interes să mă mintă, nici nu mi să pare că vorbesc degeaba…
 Nu au interes..., vez’ de treabă! Cu fata aia am vorbit numa’ o țâră pe la horă. Ne întâlnim și în Târgu-Jiu, la școală, prin pauze. Ea este într-a douăsprezecea, la același liceu cu mine.
 Băăă, pă mine nu mă duci din papagal, cum faci cu proștii tăi, ăia de te ascultă pă tine, câte și măi câte polomojdeli. Iote cum este problema: păi, cică te-a văzut cineva ieri sară cum ai plecat cu ea de la horă, o duceai la brasetă… Și pă urmă, aț’ stat la poarta ei de aț’ făcut toată noaptea planuri… Nu știu io cum de n-a ieșit Motorgeanu cu paru’ să-ț’ rupă țâie spinarea, să te saturi tu de stat pe șușele în puterile nopții, să iei de minți fetele oamenilor! O fi bolnav, săracu’, de aia nu ieși din casă ca să-ț îndrepte șelele. Săptămâna trecută m-am întâlnit cu el pă vale și l-am văzut cam sclăbuț’ și cam abătut… Cre’ că de asta n-a ieșit să te îndrepte o țâră, că cică te cam aplecai la ureichea ei... Te-au văzut muierile din bătături, tocmai dimineața, când ieșeau afar’ din cas’, să potolească halele pă bătătură. Cică, iote-așa o-mbrățâșai și îi țâneai capu’ su’ bărbia ta, apăi o pupai în creștet…
 Mă, tu n-auz’ că nu s-a întâmplat nimic, am dus-o acasă, atât. Și, dacă s-ar fi întâmplat, tu crezi că ai fi putut să afli tu? Ori altcineva? Ce naibii, mă, tu nu știi că lucrez fără urme?
 Bă, nu ță rușine niam? Io atât știu, că trebe neapărat să nu le batjocurești, să nu te râz’ de ele. Io așa îț’ poruncesc! Să nu cumva să te sui pă fetele oamenilor!
 Poruncești tu pă naiba!
 Tu crez’ că io nu știu că te-ai apucat să întorci vorbele cu furca, în literătura aia de-o faci tu, nu le lași niam așa cum le știe lumea largă, te-ai apucat tu să le-ntorci, să le cauț’ de înțălesuri... Pă urmă, te înveț’ așa și le folosăști să iei fetele oamenilor de minți. Da’ cu mine să știi că nu-ț’ merge, pă mine nu mă dai cu poezâi! Io atâta-ț’ spui, să nu zâci că nu ț’-am spus!… Bagă-ț’ mințâle în cap și nu te încurca cu fetele oamenilor din comună. Bă, bagă la cap, să fii cu sâmț și să nu te râz’ de iele, să le lași cu burta la gură! Că râde lumea de tine prin sat. Muierea e proastă la lucrurile ăștia, bărbatu’ trebe să-și dea sama de ce face. Să știi și tu, mumă, că oricât ai țânea de în secret o faptă, ea tot se aude… Pentru că pe toate le vede Dumnezău… Că și oamenii tot ai Lui sunt. Ai cui altcuiva să fie?
 N-ai, mă, nici o grije, acu’ suntem în tratative. Până ne brodim, mai e…
 Bă, io acu’ te dau dracu’ de tot! Las’ că mă duc io la mumă-sa, în vale, îi zâc io iei să pună vătraiu’ pă mătăuzu’ ăla… Că io o cunosc și p-a mică, tu crez’ că io n-o știu? Este aia de era comandantu’ școlii, cân’ să făceau serbările în vale, la cămin.


Seara, când Măria era „dincolo”, la aragaz, el a întrebat-o pe a bătrână, pe Mitra, de la cine din sat aflaseră povestea asta.
 Eee, Măriuț, mumă, proasta aia de Nana veni pici în dial de îi spusă, cică auzî și ea pă vale... Da’ n-ai tu nevoie! Zî tu mie altceva, vorbește tu altă problemă cu mine… Îmi spusă asta că ai vrea să te duci în Băsărabia, în răzbel…
 Așa este.
 Păi ce să cauț’ tu, mumă, pe-acolo, cân’ nu te trimete statu’? Tu știi ce-i răzbelu’? La ce te duci tu?! Să mori pe-a-colo? Să ți se albească oasăle în pământ străin?
 Mă, a bătrână, am eu socotelile mele. Tu crez’ că mă duc degeaba? Ori că nu știu unde mă duc?
 Stai mereu, mumă, vezâ-ț’ de treburile tele, de șicoală, de vacanțâie… Că acolo trebe să fie tare anevoie, acu’ s-a modificat și răzbelurile… Din patruzășicinci încoa’, multă vreme a trecut… Acu, cre’ că sunt și alte mode de boambe...
 Las’ că nu știț’ voi mai mult decât mine. Stați fără grije, nu mi se va întâmpla nimic! Dacă vă spun că mă întorc, păi să știți că mă întorc.
 Mă, mumă, mă, io cunosc lucrurile ăștea, a murit pă front un frate de-al meu, Ionică. Și taicu’, la fel. Pe taicu l-a’ înecat bulgarii în Dunăre, la Turtucaia. Cică, acolo, a fost prăpădu’ de pă lume. Amândoi, cân’ au plecat de-acas’, i-au zâs mumii că să-ntorc… Nu știu io ce e răzbelu’?! Numă’ Tătăică a zâs că vine îndărăt și a venit…
 Încă mă mai gândesc, măi sunt vr’o două luni până atunci. Da’ vezi că se poate? Tătăică s-a întors…
 Mă, mumă, Măriuț, gândește-te la tac-tu și la mumă-ta, că au numă’ un copil… Îi lași cheauni pă lume, trăiră de surda… Ori casa noast’ă de cia, ia cui măi rămâne? Io cu al bătrân, săracu’, am muncit să vă facem un rost. Le lași toate de izbeliște? Să s-aleagă prafu’?!
Între timp, intrase în cameră Măria, venind cu o raină în mână:
 N-are, mamă, capu’ bun! Păi, io nu i-am zâs? Ce i-o fi cășunat lui acu’, io nu pot să știu…
 Lasă, fă, pleacă tu de ci, că vorbesc io cu el… Și Măriuț pă mine m-ascultă… Păi nu m-am îngăduit io cu el mereu?
 Mă, lăsați-mă amândouă în pace, văd eu cum am să fac. Vedeți-vă de treburile voastre. Cân’ o fi și-o fi, o să vorbesc și cu voi…
 Măriuț, nu poț’, mumă, să nu țâi cont neam de noi, de tac-to și de mumă-ta… N-ar fi frumos…, să știi și tu asta…
Măria, punând raina pe masă, străchinile și două linguri:
 Mă, viteazule, măcar știi, mă, cu cine te baț’ pe-acolo? Că, iote, io deja am aflat, m-am interesat... Cică n-ar fi rușii, așa cum mi-ai zâs tu, cân’ te-am întrebat… Cică sunt căzaci! Ãia-s foarte aprigi… Nu mi-a zâs mie tata de ei? Păi, nu știu io ce sunt căzacii?… M-am interesat, în târg, la un om priceput, și așa mi-a spus, că ăia sunt căzaci… Măcar să știi și tu cu cin’ te lupț’, cine te omoară ca pe-un câne… Vez’?  Omu’ care n-are capu’ bun! Io, să știi, mi-am dat cu sama măi de mult, că asta urmează, damblagirea, ț’-am zâs și țâie, dacă măi țâi minte, de cân’ te-am văzut că stai toate nopțâle, în casa de sus, cu cărțâle în mâni… Bă, să știi de la mine, nu e om care să fi rămas bun de la cărțâle ăștia, ceva să întâmplă, să strică un contact pă undeva, ia sama bine, așa știau și ai bătrâni, că de la obăsala cetitului se rup nervii în două. Îi vedeau și ei, săracii, pă ai cu carte că nu măi răspundeau cum trebe… Să holomoceau toț’ la cap de atâtea lucruri degeaba… Păi ce, tu crez’ că ai bătrâni greșeau?  Nu greșeau ei, ai bătrâni…