agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | | Înscris în bibliotecă de carmen nicoara
Domnul Omochi rămase o clipă cu gura căscată înainte de a se apropia de mine și de a-mi urla drept în față:
— îndrăzniți să vă apărați! — Nu, dimpotrivă, mă acuz, iau toată vina asupra mea. Pe mine și numai pe mine trebuie să mă pedepsiți. — îndrăzniți să-l apărați pe șarpele ăsta! — Domnul Tenshi n-are nici o nevoie să fie apărat. Acuzațiile dumneavoastră la adresa lui sînt false. L-am văzut pe binefăcătorul meu închi-zînd ochii și am înțeles că tocmai comi-sesem ireparabilul. — îndrăzniți să pretindeți că spusele mele sînt false? Sînteți de o grosolănie care întrece orice închipuire! — N-aș îndrăzni niciodată să pretind așa ceva. Cred doar că domnul Tenshi v-a spus lucruri neadevărate în scopul de a mă dezvinovăți. Părînd să creadă că în situația în care ne aflam nu trebuia să ne mai temem de nimic, tovarășul meu de nenorocire luă 51 cuvîntul. Toată umilința de pe lume răzbătea din vocea sa: — Vă implor, nu i-o luați în nume de rău, nu știe ce spune, e occidentală, e tînără, n-are nici un pic de expericnță. Am comis o greșeală de neiertat. Rușinea mea n-are margini. ^. — Intr-adevăr, dumneavoastră n-aveți nici o scuză! urlă obezul. — Oricît de mult am greșit, trebuie totuși să subliniez excelența raportului lui Amelie-san, și formidabila rapiditate cu care l-a întocmit. — Nu despre asta-i vorba! Munca asta trebuia s-o facă domnul Saitama! — Era în călătorie de afaceri! — Trebuia să așteptați întoarcerea lui ! — Noul unt fară grăsimi este cu sigu-ranță rîvnit și de mulți alții în afară de noi. Pînă să se întoarcă domnul Saitama din călătorie și să redacteze raportul, am fi putut fi devansați. — Nu cumva puneți în discuție calita-tea muncii domnului Saitama? 52 — Absolut deloc. Dar domnul Saitama nu vorbește franțuzește și nu cunoaște Belgia. Ar fi întîmpinat mult mai multe obstacole decît Amelie-san. — Tăceți. Pragmatismul ăsta odios e demn de un occidental. Mi s-a părut prea de tot ca așa ceva să fie spus sub nasul meu fără nici o jenă. — lertați-mi occidentala lipsă de dem-nitate. Am comis o greșeală, fie. Cu toate astea, se pot trage și niște foloase de pe urma fărădelegii noastre... Domnul Omochi se apropie de mine cu niște ochi înspăimîntători care îmi între- rupseră fraza: — Pe dumneavoastră, vă previn: a fost primul și ultimul dumneavoastră raport. V-ați pus într-o situație foarte proastă. leșiti! Nu vreau să vă mai văd! N-am așteptat să zbiere și-a doua oară. Din hol, mai auzeam încă urletele acelui munte de carne și tăcerea amarnică a victimei. Apoi ușa se deschise și domnul Tenshi mi se alătură. Am mers împreună 53 la bucătăric, copleșiți de insultele pe care fuseserăm nevoiți să le suportăm. — lertați-mă că v-am amestecat în povestea asta, îmi spuse el în cele din urmă. — Vă rog, domnule Tenshi, nu vă scu-zați! Toată viața am să vă fiu recunos-cătoare! Sînteți singurul de aici care mi-a acordat o șansă. A fost curajos și generos din partea dumneavoastră. Știam asta încă de la început și o știu și mai bine de cînd am văzut ce s-a abătut peste capul dumneavoastră. Le-ați acordat prea multă încredere: n-ar fi trebuit să le spuneți că raportul era făcut de mine. Mă privi cu stupefacție: — Nu eu le-am spus. Amintiți-vă dis-cuția noastră: aveam de gînd să vorbesc discret, în cercuri înalte, cu domnul Haneda: era singura mea șansă de-a reuși să fac ceva. Dîndu-i de știre domnului Omochi, nu făceam decît să ne tăiem creanga de sub picioare. — Atunci domnul Saito s-a dus la vicepreședinte ? Ce ticălos, ce imbecil: ar 54 fi putut să se debaraseze de mine, m-ar fi făcut fericită - dar nu, trebuia să... — Nu-l vorbiți așa de rău pe domnul Saito. E mai bun decît ați crede. în plus, nu el ne-a denunțat. Am văzut biletul de pe biroul domnului Omochi și-am văzut de cine era scris. — Domnul Saitama? — Nu. Chiar trebuie să v-o spun? — Trebuie! Oftă: — Biletul poartă semnătura domni-șoarei Mori. o măciucă mă izbi în moalele capului. — Fubuki? Imposibil. Tovarășul meu de nenorocire tăcu. — Nu cred! repetai. In mod evident, lașul de Saito e cel care i-a ordonat să scrie biletul ăsta - nici măcar n-are curajul să denunțe singur, își trimite delațiunile prin delegație! — Vă înșelați asupra domnului Saito: e inhibat, complexat, puțin cam obtuz, dar nu e rău. El nu ne-ar fi expus niciodată mîniei vicepreședintelui. 55 — Fubuki ar fi incapabilă de așa ceva! Domnul Tenshi se mulțumi să ofteze din nou. — De ce ar fi comis o asemenea faptă? am continuat. Vă detestă? — A, nu. Nu împotriva mea a făcut-o. In definitiv, povestea asta vă face mai mult rău dumneavoastră decît mie. Eu unul n-am pierdut nimic. Dumneavoastră însă vă pierdeți astfel șansele de promo-vare pentru mult, foarte mult timp de-acum încolo. — Zău că nu mai înțeleg! Mi-a dat mereu dovezi de prietenie. — Da. Cîtă vreme sarcinile dumnea-voastră constau în a da înainte calen-darele și a fotocopia regulamentul clubului de golf. — Era totuși neverosimil ca eu să-i iau locul! — Intr-adevăr. Nu s-a temut niciodată de asta. — Și-atunci de ce m-a denunțat ? Cu ce o deranja ca eu să lucrez pentru dum-neavoastră? 56 — Domnișoara Mori a suferit ani de zile pentru a obține postul pe care-l are astăzi. Probabil că i s-a părut intolerabil ca dumneavoastră să accedeți la o ase-menea promovare după zece săptămîni în compania Yumimoto. — Nu pot să cred. Ar fi prea josnic din partea ei. — Tot ce pot să vă spun este că ea a suferit într-adevăr mult, mult de tot în timpul primilor ani pe care i-a petrecut aici. — Și de-acuma vrea ca eu să îndur aceeași soartă! E preajalnic! Trebuie să-i vorbesc. — Chiar credeți? — Bine înțeles. Cum vreți să se aran-jeze lucrurile dacă nu vorbim? — Adineauri i-ați vorbit domnului Omochi, în vreme ce el ne făcea albie de porci. Aveți impresia că, în felul ăsta, lucrurile s-au aranjat? — Sigur e că dacă nu vorbim nu există nici o șansă de a rezolva problema. 57 — Ce mi se pare mie și mai sigur e că dacă vorbim există riscuri serioase de a agrava situația. — Fiți liniștit, n-am să vă amestec în poveștile astea. Trebuie să vorbesc însă cu Fubuki. Altfel, o să mă ia cu dureri de măsele. Domnișoara Mori primi propunerea mea cu un aer de curtoazie mirată. Mă urmă. Sala de ședințe era goală. Ne-am instalat acolo. Am început cu o voce blîndă și calmă: — Credeam că sîntem prietene. Nu înteleg. — Ce nu înțelegeți? — o să tăgăduiți că m-ați denunțat? — N-am nimic de tăgăduit. Am aplicat regulamentul. — Regulamentul e mai important pentru dumneavoastră decît prietenia? — Prietenia e o vorbă foarte mare. Aș spune mai degrabă „relații bune între colege". Profera aceste fraze oribile cu un calm ingenuu si afabil. 58 — Ințeleg. Credeți că vom rămîne în relații la fel de bune, ca urmare a atitu-dinii dumneavoastră? — Dacă vă scuzați, n-am să vă port pică. — Nu vă lipsește umorul, Fubuki. — Extraordinar! Vă comportați ca și cum dumneavoastră ați fl cea ofensată, cînd de fapt ați comis o greșeală gravă. Am avut proasta inspirație să rostesc o replică eficace: — Curios. Credeam că japonezii sînt altfel decît chinezii. Mă privi fără să înțeleagă. Am reluat: — Da. Delațiunea era prețuită la chi-nezi și înainte de venirea comunismului. Pînă și în zilele noastre, chinezii din Singapore, de exemplu, își încurajează copih să-și denunțe tovarășii de joacă. Credeam că japonezii au simțul onoarei. / In mod sigur, o jignisem, ceea ce consti-tuia o eroare de strategie. Zîmbi: — Vă credeți în măsură să-mi dați lectii de morală? 59 — După părerea dumneavoastră, Fubuki, de ce am vrut să vă vorbesc? — Din inconștiență. — Nu puteți să vă închipuiți că din dorință de împăcare? — Fie. Scuzați-vă și vom fl împăcate. Am oftat: — Sînteți inteligentă si fină. De ce vă prefaceți că n-ați înțelege? — Nu vă dați atîta importanță. Sînteți foarte ușor de intuit. — Cu atît mai bine. în cazul ăsta, îmi înțelegeți indignarea. — o înțeleg și o dezaprob. Eu sînt cea care are motive să fie indignată de atitu-dinea dumneavoastră. Ați umblat cu ter-tipuri după o promovare la care nu aveați nici un drept. — Să zicem. Nu aveam dreptul. Con-cret însă, cum vă putea afecta asta? Șansa mea nu v-ar fl lezat în nici o privință. — Am douăzeci și nouă de ani, dum-neavoastră - douăzeci și doi. Am postul ăsta de anul trecut. M-am luptat ani de zile pentru el. lar dumneavoastră vă 60 închipuiați că o să obțineți un grad echivalent în cîteva săptămîni? — Asta era deci! Aveți nevoie ca eu să sufăr. Nu suportați șansa celorlalți. E pueril! Chicoti disprețuitor: — Dar să vă agravați cazul așa cum o faceți vi se pare o dovadă de maturitate? Vă sînt șefă. Credeți că aveți dreptul să-mi vorbiți cu atîta grosolănie? — Sînteți șefa mea, așa-i. N-am nici un drept, știu. Dar voiam să știți cît sînt de dezamăgită. Vă stimam atît de mult! Rîse elegant: — Eu nu sînt dezamăgită. Nu vă stimam. A doua zi dimineață, cînd am ajuns la Yumimoto, domnișoara Mori mă anunță care era noul meu post: — Nu vă schimbați sectorul, pentru că veti lucra chiar aici, la contabilitate. îmi veni să rîd: — Contabilă, eu? De ce nu trapezistă? — Contabilă ar fi un cuvînt prea mare. Nu vă cred în stare să fiți contabilă, zise, cu un zîmbet compătimitor. 61 Imi arătă un sertar mare în care erau îngrămădite facturile din ultimele săptă-mîni. Imi indică apoi un dulap în care erau aranjate niște registre enorme, fiecare purtînd sigla unuia dintre cele unsprezece sectoare ale companiei Yumimoto. — Veți avea o sarcină cît se poate de simplă și deci exact pe măsura puterilor dumneavoastră, îmi explică ea cu un aer pedagogic. Mai întîi, va trebui să sortați facturile din punct de vedere cronologic. După aceea veți stabili cărui sector îi apar-ține fiecare din ele. S-o luăm de exemplu pe asta: unsprezece milioane pentru șvai-țerul finlandez - ia te uită, ce întîmplare amuzantă, e chiar sectorul de produse lactate. Luați registrul DP și copiați, pe coloanele corespunzătoare, data, numele companiei și suma totală. După ce factu-rile sînt clasate și înregistrate, le puneți în sertarul ăsta. Trebuia să recunoști că nu era greu. Mi-am manifestat uimirea: — Nu e informatizat ? 62 — Ba da: la sfirșitul lunii, domnul Unaji va introduce toate facturile în calcu-lator. Nu va trebui decît să transcrie rezultatele muncii dumneavoastră; o să-i ia foarte puțin timp. In primele zile, aveam uneori ezitări în alegerea registrului. li puneam întrebări lui Fubuki, care îmi răspundea cu o politețe agasată: — Reming Itd, ce-i asta? — Metale neferoase. Sector MM. — Gunzer GMBH, asta ce mai e? — Produse chimice. Sector CP. Foarte repede, am învățat pe de rost toate companiile și sectoarele cores-punzătoare. Treaba mi se părea din ce în ce mai ușoară. Era de un plictis absolut, ceea ce nu-mi displăcea, căci îmi permitea să-mi ocup mintea cu altele. Astfel, în timp ce înregistram facturile, ridicam deseori capul și admiram, visătoare, prea-frumosul chip al denunțătoarei mele. Săptămînile treceau, iar eu deveneam din ce în ce roai calmă. Numeam asta seni-nătate facturieră. între meseria mea și cea 63 de călugăr copist în Evul Mediu nu era prea mare diferență: petreceam zile întregi copiind litere și cifre. De cînd se știa, creie-rul meu nu fusese niciodată atît de puțin solicitat: descoperea o liniște extraordi-nară. Era zen-ul registrelor contabile. Mă surprindeam gîndindu-mă că, de-ar fi trebuit să consacru și patruzeci de ani din existența mea acestei abrutizări volup-tuoase, tot n-aș fi văzut vreun inconvenient. Și cînd te gîndești că fusesem destul de proastă încît să fac studii superioare. Nimic mai puțin intelectual, totuși, decît mintea mea, ce-și afla împlinirea în stupi-ditatea repetitivă. Acum știam: eram menită contemplației. Să scrii cifre pri-vind frumusețea, asta-i fericirea. Fubuki avea mare dreptate: apucasem pe o cale greșită, cu domnul Tenshi. Redac-tasem un raport despre unt: mare brînză! Spiritul meu nu era din stirpea cuceri-torilor, ci din rasa vacilor ce pasc facturi pe pajiște, așteptînd să treacă trenul izbă-virii. Ce bine era să trăiești fără orgoliu și fară inteligență! Hibernam. La sfirșitul lunii, domnul Unaji veni să inforrnatizeze rezultatele muncii mele. I-au trebuit două zile să transcrie coloa-nele de cifre și litere. Eram ridicol de mîndră că fusesem o verigă eficace a sis-temului. Hazardul - ori destinul? - a voit ca domnul Unaji să lase la urmă registrul CP. Ca și la primele zece registre, începu să țăcăne la tastatură fără să clipească. După cîteva minute, l-am auzit strigînd: — Nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred! Dădu paginile cu o frenezie din ce în ce mai mare. Apoi izbucni într-un hohot de rîs nervos care, puțin cîte putin, lăsă locul unei înșiruiri de icnete sacadate. Cei patruzeci de membri ai biroului uriaș îl priviră cu stupefacție. Mă simțeam rău. Fubuki se ridică și alergă spre el. Uriînd de rîs, acesta îi arătă o mulțime de pasaje din registru. Ea se întoarse spre mine. Nu împărtășea ilaritatea bolnăvicioasă a cole-gului său. Albă ca varul, mă chemă: 64 65 — Ce-i asta? mă întrebă sec, arătîndu-mi una din facturile incriminate. Citii : — Păi, e o factură de la GMBH din data... — GMBH? GMBH! sări ea ca arsă. Cei patruzeci de membri ai sectorului de contabilitate izbucniră în rîs. Nu înțe-legeam. — îmi puteți explica ce înseamnă GMBH? întrebă șefa mea încrucișîndu-și brațele. — Este o companie germană de pro-duse chimice cu care lucrâm foarte des. Urletele de rîs se întetiră. — N-ați remarcat că înainte de GMBH se aflau mereu unul sau mai multe nume ? continuâ Fubuki. — Ba da. Erau, îmi închipui, numele diverselor filiale. Am crezut că e bine să nu mai încarc registrul cu detaliile astea. Pînă și domnul Saito, așa inhibat cum era, dădea frîu liber ilarității sale cres-cînde. Fubuki nu rîdea deloc. Chipul ei exprima cea mai înspăimîntătoare furie 66 reținută. De-ar fi putut să mă pâlmuiască, ar fi făcut-o. — Idioato! mi-o trînti ea, cu vocea tăioasă ca o sabie. Află câ GMBH este echivalentul german pentru Itd din englezâ și pentru S.A. din franceză. Com-paniile pe care le-ai amestecat cu atîta iscusință n-au nici o legătură unele cu altele! E ca și cum pentru a desemna toate companiile americane, engleze și austra-liene cu care lucrâm te-ai fi mulțumit să scrii Itd! Cît timp ne va trebui ca sâ îndreptăm greșelile dumitale? Am ales cea mai proastă apărare cu putință: — Ce idee și la nemții âștia, sâ-și aleagă o siglă atît de lungâ ca să spună S.A.! — Bravo ! Poate-or fi nemtii de vinâ câ dumneata ești stupidă? — Calmați-vă, Fubuki, n-aveam de unde să știu... — N-aveai de unde ? Þara dumitale are o frontieră cu Germania și dumneata n-aveai de unde sâ știi ce știm noi, care trăiin la celălalt capăt al planetei? 67 •- Am fost cît pe ce să spun o grozăvie p«apoi care, slavă Cerului, am ținut-o pentrgiar mine: „Poate că Belgia are o frontieră c Germania. Japonia însă, în ultimul rai boi, a avut în comun cu Germania mul mai multe decît o simplă frontieră!". i gîtlejul. Rîsul țîșni în cele din urmă, mie mi se făcu pielea ca de găină. Fubuki, deja albă de furie, întrebă: — Ce-a mai făcut? Domnul Unaji îi arătă întîi factura, apoi registrul. Fubuki își ascunse fața cu mîinile. Cu gîndul la ce mă aștepta, îmi veni să vomit. Dădură apoi paginile și însemnară di-verse facturi. Fubuki sfirși prin a mă apuca de braț: fără un cuvînt, îmi arătă sumele copiate cu scrisul meu inimitabil. — De îndată ce sînt mai mult de patru zerouri la rînd, nu mai sînteți în stare să copiați corect! De fiecare dată, adăugați sau săriți cel puțin un zero! — la te uită, chiar așa-i! — Dumneata îți dai seama? Cîte săptămîni de-acuma ne va lua ca să găsim și să îndreptăm greșelile dumitale? — Nu-i ușor, cu toate zerourile astea unul după altul... — Să taci! Trăgîndu-mă de mînă, mă luă afară. Am intrat într-un birou gol. A închis ușa. 69 M-am mulțumit să las capu-n jo^ învinsă. | — Nu mai sta țeapănă aici! Du-ti și-adu facturile pe care, cu mintea-l ageră, le-ai clasat la chimie de-o lun încoace! Trăgînd sertarul, mai că m-a pufni rîsul, constatînd că, grație clasificărilo mele, registrul de produse chimice ajun sese la niște proporții halucinante. Domnul Unaji, domnișoara Mori și ci mine ne-am apucat de treabă. Ne-a; trebuit trei zile ca să repunem în ordiiM cele unsprezece registre. Eram deja pro, văzută, cînd izbucni un eveniment și m: grav. Tremurul din umerii lați ai bravuli Unaji fu primul semn: însemna că urmJ să se pună pe rîs. Vibrația îi atinse piept 68 — Nu ți-e rușine?. — Imi pare rău, zisei eu lamentabil. — Nu, nu-ți pare ! Mă crezi fraieră ? Ai comis greșelile astea incalificabile ca să te răzbuni pe mine! — Jur că nu! — Știu eu prea bine. îmi porti atîta pică de cînd te-am denunțat vicepreședin-telui pentru afacerea cu produsele lactate încît te-ai hotărît să mă ridiculizezi în mod public. — Pe mine mă ridiculizez, nu pe dum-neavoastră. — Sînt șefa dumitale directă și toată lumea știe că eu ți-am dat postul ăsta. Așadar eu sînt responsabilă pentru ceea ce faci. lar dumneata o știi foarte bine. Te comporți la fel de josnic ca și ceilalți occidentali: pui vanitatea personală mai presus de interesele companiei. Ca să te răzbuni pe atitudinea mea fată de dum-neata, n-ai ezitat să sabotezi contabi-litatea companiei Yumimoto, știind precis că greșelile dumitale vor cădea asupra mea! 70 — N-aveam nici cea mai mică idee și n-am comis intenționat aceste greșeli! — Nu mai spune! Știu că nu ești prea inteligentă. Totuși, nimeni n-ar putea fi atît de stupid încît să facă asemenea greșeli! — Ba da: eu. — Termină! Știu că minți. — Fubuki, vă dau cuvîntul meu de onoare că n-am copiat greșit în mod inten-ționat. — Onoare! Ce știi dumneata despre onoare? Rîse cu dispreț. — închipuiți-vă că onoarea există și în Occident. — Aha! Și ți se pare onorabil să afirmi fără nici o rușine că ești ultima imbecilă ? — Nu cred că-s chiar așa de proastă. — Ar fi bine de știut; ori ești trădă-toare, ori ești retardată: altă posibilitate nu există. — Ba da, mai este una: eu. Există oameni normali care se dovedesc incapa-bili să copieze coloane de cifre. 71 — în Japonia, genul ăsla de persoane nu există. — Cine s-ar gîndi să conteste superio-ritateajaponeză? am zis, luîndu-mi un acr spășit. — Dacă faci parte din categoria han-dicapaților mintal, trebuia să-mi fi spus, nu să mă lași să-ți încredințez această misiune. — Nu știam că aparțin acestei cate-gorii. Niciodată în viața mea nu mai copiasem coloane de cifre. — Curios handicap, totuși. Nu-ți tre-buie nici o inteligență ca să transcrii niște numere. — Tocmai: cred că aici e problema oamenilor de felul meu. Dacă nu i se soli-cită inteligența, creierul nostru adoarme. De unde și greselile mele. Chipul lui Fubuki își abandonă în sfirșit expresia de luptă, adoptînd o mirare amuzată: — Inteligența dumitale are nevoie să fie solicitată! Excentrică chestie! — E ceva cît se poate de obișnuit. 72 — Bine. Am să mă gîndesc la o sarcină care să-ți solicite mteligența, repetă șefa mea, părînd să afle o delectare în aceste cuvinte. — Intre timp, aș putea merge să-l ajut pe domnul Unaji la corectarea greșelilor? — In nici un caz! Ai produs destule pagube și-așa! Nu știu cît timp i-a trebuit nefericitului meu coleg ca să restabilească ordinea în registrele desfigurate de strădaniile mele. însă domnișoarei Mori i-au trebuit două zile pentru a găsi o ocupație care să i se pară pe potriva puterilor mele. Un catastif cît toate zilele mă aștepta pe birou. — Veți verifica listele de cheltuieli pentru călătoriile de afaceri, îmi zise. — lar contabilitate ? V-am avertizat to-tuși asupra deficiențelor mele. — Acum nu mai au nici o importanță. Munca asta are să vă solicite inteligența, preciză ea cu un zîmbet malițios. Deschise catastiful. 73 — lată, de exemplu, dosarul întocmit de domnul Shiranai pentru a-i fi ram-bursate cheltuielile prilejuite de călătoria sa de afaceri la Diisseldorf. Trebuie să refaceți tot, chiar și cel mai mărunt dintre calcule, și să le contestați dacă nu obțineți același rezultat cu el, pînă la ultimul yen. Pentru asta, fiindcă majoritatea facturilor sînt în mărci, trebuie să calculați pe baza cursului mărcii din data indicată pe bilete. Nu uitați că în fiecare zi cursul se schimbă. Incepu atunci unul dintre cele mai urîte coșmaruri din viața mea. Din momentul în care mi-a fost atribuită această nouă însărcinare, noțiunea de timp a dispărut din existența mea lăsînd locul eternității supliciului. Niciodată, dar niciodată, nu mi s-a întîmplat să ajung la vreun rezul-tat, dacă nu identic, măcar comparabil cu cele pe care trebuia să le verific. Spre exemplu, dacă un funcționar calculase că Yumimoto îi datora 93 327 de yeni, mie îmi ieșeau 15 211 sau, la fel de bine, 172 045 de yeni, Și foarte repede se văzu că gre-șelile erau în parohia mea. 74 La sfirșitul primei zile, i-am spus lui Fubuki: — Nu cred că sînt capabilă să înde-plinesc această misiune. — Totuși, este o activitate care solicită inteligența, replică ea, implacabilă. — Nu-i dau de capăt, mărturisii eu lamentabil. — o să vă obișnuiți. Nu m-am obișnuit. Se dovedi că eram incapabilă, ba încă în ultimul hal și în ciuda unor înverșunate eforturi, să efec-tuez acele operații. Șefa mea înhăță catastiful ca să-mi arate cît era de ușor. Luă un dosar și începu să lucreze cu viteza fulgerului pe calculatorul ei de buzunar la ale cărui butoane nici măcar n-avea nevoie să se uite. în mai puțin de patru minute, con-chise: — Obțin aceeași sumă ca domnul Saitama, pînă la ultimul yen. Și își puse ștampila pe raport. Invinsă de această nouă nedreptate a naturii, mi-am reluat truda. Douăsprezece 75 ore nu-mi erau de ajuns ca să duc la capăt ceea ce pentru Fubuki era o joacă de trei minute și cincizeci de secunde. Nu știu cîte zile trecuseră, cînd observă că încă nu pusesem ordine în nici un dosar. — Nici unul măcar! exclamă. — Intr-adevăr, zisei, în așteptarea pedepsei. Spre nefericirea mea, se mulțumi să-mi arate calendarul: — Nu uitați că, la sfirșitul lunii, re-gistrul trebuie să fie gata. Aș fi preferat să înceapă să urle. Mai trecură cîteva zile. Eram în infern: primeam fără încetare și drept în față trombe de numere cu virgule și zecimale. In creierul meu, se transformau într-o magmă opacă și nu le mai puteam distinge unele de altele. Un oftalmolog mi-a garantat că nu vederea mea era de vină. Cifrele, cărora le admirascm dintot-deauna calma frumusețe pitagoreică, îmi deveniseră dușmani. Calculatorul îmi voia și el răul. Printre handicapurile mele psihomotorii se număra și acesta: cînd 76 trebuia să apăs pe tastele calculatorului mai mult de cinci minute, mîna mi se încleia brusc, ca și cum aș fi băgat-o într-un piure de cartofi, gros și lipicios. Patru din cele cinci degete îmi erau iremediabil imobilizate; doar arătătorul mai reușea să se desfacă și să atingă tastele, cu o încetineală și o stîngăcie de neînțeles pentru cine n-ar fi văzut invizibilii tuberculi. Și fiindcă, pe deasupra, fenomenul era însoțit de o stupiditate rară într-ale cifrelor, spectacolul pe care-l ofeream în fața calculatorului trebuie să fi fost tulbu-rător. La fiecare nou număr, începeam prin a-l privi la fel de uimită ca și cînd aș fi fost Robinson dînd peste un băștinaș al acelor ținuturi necunoscute; apoi, mîna mea amorțită încerca să-l reproducă pe tastatură. Pentru asta, capul meu efectua un neîncetat du-te-vino între hîrtie și ecran, ca să fiu sigură că n-am pierdut vreo virgulă sau vreun zero pe drum -lucrul cel mai straniu fiind că, în ciuda 77 acestor verificări minuțioase, îmi scăpau niște greșeli colosale. într-o zi, în vreme ce butonam în chip vrednic de milă, am ridicat ochii și-am văzut-o pe șefă privindu-mă consternată. — Care-i problema dumneavoastră? mă întrebă. Ca s-o liniștesc, i-am mărturisit sindro-mul piureului de cartofi ce-mi paraliza mîna. Credeam că povestea asta are să mă facă mai simpatică. Unicul rezultat al confidențelor mele a fost concluzia pe care am citit-o în ochii lui Fubuki: „ Acum am înțeles: e într-ade-văr handicapată mintal. Totul se explică". Se apropia sfirșitul lunii, iar catastiful rămînea la fel de gros. — Sînteți sigură că nu faceți anume? — Absolut sigură. — Sînt mulți oameni... așa, ca dumnea-voastră, în Belgia? Eram prima belgiancă pe care-o întîl-nea. o tresărire de orgoliu național mă împinse să-i răspund adevărul: 78 — Nici un belgian nu seamănă cu mine. — Asta mă mai liniștește. Am izbucnit în rîs. — Vi se pare comic? — Fubuki, nu vi s-a spus niciodată că e degradant să maltratezi un handicapat mintal? — Ba da. Dar n-am fost anunțată că voi avea unul chiar sub ordinele mele. M-am hlizit și mai tare. — Tot nu înțeleg ce găsiți de rîs. — Þine de afecțiunea mea psihomotorie. — Concentrati-vă mai degrabă asupra lucrului. Pe 28, i-am anunțat hotărîrea mea de a nu mă mai înfcoarce seara acasă: — Cu permisiunea dumneavoastră, îmi voi petrece noptile aici, la postul meu. — Creierul dumneavoastră este mai eficace pe întuneric? — Să sperăm. Poate că noua con-strîngere îl va face în sfirșit operațional. Am primit fără greutate autorizația ei. Nu era ceva rar ca unii angajați să rămînă 79 la birou toată noaptea, cînd erau termene care trebuiau respectate. — Credeți că o noapte va fi de-ajuns? — în mod sigur nu. Nu mi-am propus să mă întorc acasă înainte de 31. I-am arătat un rucsac: — Mi-am luat ce-mi trebuie. Rămasă singură în compania Yumimoto, puse stăpînire pe mine un fel de amețeală. Imi trecu însă foarte repede cînd am constatat că mintea mea nu funcționa mai bine în timpul nopții. Am lucrat fără întrerupere: înverșunarea nu dădu nici un rezultat. La patru dimineața, m-am dus să-mi fac rapid toaleta la chiuvetă și să mă schimb. Am băut un ceai foarte tare și m-am întors la post. Primii angajați sosiră pe la șapte. Fubuki ajunse cu o oră mai tîrziu. Aruncă o scurtă privire în sertarul cu facturile verificate și văzu că era la fel de gol ca și înainte. Clătină din cap. 80 Urmă încă o noapte albă. Situația se păstra neschimbată. In căpățîna mea, lucrurile rămîneau la fel de confuze. Eram, cu toate acestea, foarte departe de disperare. Simțeam un optimism incom-prehensibil care îmi dădea îndrăzneală. Astfel, fără a-mi întrerupe calculele, îi țineam șefei mele niște discursuri cel puțin deplasate: — în prenumele dumneavoastră se află zăpada. In versiunea japoneză a pre-numelui meu, ploaia. Mi se parejust. Intre mine și dumneavoastră există aceeași diferență ca între zăpadă și ploaie. Ceea ce nu ne împiedică să fim alcătuite din același material. — Credeți cu adevărat că există vreun punct de comparație între mine și dum-neavoastră? Rîdeam. De fapt, din cauza lipsei de somn, rîdeam din nimica toată. Din cînd în cînd mă încercau oboseala și descu-rajarea, dar nu dura mult și iarăși cădeam în ilaritate. 81 Butoiul meu de danaidă se umplea întruna cu cifre și litere pe care găurile din mintea mea le lăsau să curgă. Eram un Sisifal contabilității și, precum miticul erou, nu deznădăjduiam niciodată, reîn-cepeam inexorabilele operații pentru a suta, pentru a mia oară. Se cuvine ca, în treacăt, să semnalez următorul miracol: greșeam de o mie de ori la rînd, ceea ce ar fi fost la fel de consternant ca o muzică repetitivă dacă cele de o mie de greșeli n-ar fi fost de fiecare dată altele; am obținut, pentru fiecare calcul, o mie de rezultate diferite. Aveam geniu. Nu rareori se îniîinpla ca, între două adunări, să ridic capul pentru a o con-templa pe cea care mă azvîrlise în infern. Frumusețea ei mă stupefia. Singurul meu regret era brushing-v^ curățel ce-i imo-biliza părul lunguț într-o curbă imper-turbabilă a cărei rigiditate spunea: „Sînt 1. brushing (engl. - „pericre"), coafură realizată cu o perie rotundă și un uscător, eventual aplicînd în prealabil un gel special pentru fixarea șuvițelor (n.t.). 82 o executive woman". Mă dedam atunci unui exercițiu delicios: o ciufuleam men-tal. Redam libertatea pletelor strălucind de negre. Degetele mele iinateriale îi dădeau un aer de firesc admirabil. Uneori, mă dezlănțuiam, îi răvășeam părul într-un asemenea hal încît părea să fi petrecut o nebunească noapte de dragoste. Sălbăticia asta o făcea sublimă. S-a întîmplat că Fubuki m-a surprins exercitîndu-mi meseria de coafeză în-chipuită: — De ce mă priviți așa ? — Mă gîndeam că, înjaponeză, „păr" și „dumnezeu" se pronunță la fel. — Ca și „hîrtie", nu uitați. întoar-ceți-vă la hîrțoagele dumneavoastră. Ceața de pe creierul meu se îngroșa din oră-n oră. Știam din ce în ce mai puțin ce trebuia să spun și ce nu. în timp ce căutam cursul coroanei suedeze din data de 20/2/1990, gura mea luă inițiativa de a vorbi: — Cînd erați mică, ce voiați să deveniți mai tîrziu? — Campioană la tir cu arcul. 83 — V-ar sta bine ! Cum ea nu-mi întorcea întrebarea, am continuat: — Eu, cînd eram mică, voiam să devin Dumnezeu. Dumnezeul creștinilor, cu D mare. Pe la cinci ani, am înțeles că am-biția mea era irealizabilă. Atunci mi-am mai turnat un pic de apă-n vin și am hotărît să devin Hristos. Imi închipuiam moartea mea pe cruce, în fața întregii omeniri. La vîrsta de șapte ani, mi-am dat seama că nu asta avea să mi se întîmple. Am luat decizia, mai modestă, de a deveni martir. Am rămas la alegerea asta mulți ani. Nici asta n-a mers. — Și după aceea? — Asta știți: am devenit contabilă la Yumimoto. Și cred că mai jos de-atît nu puteam coborî. — Credeți? întrebă ea cu un zîmbet bizar. Veni noaptea dinspre 3o spre 31. Fubuki plecă ultima. Mă întrebam de ce nu mă concediase: nu era oare mai mult 84 decît clar că nu voi reuși niciodată să termin nici măcar a suta parte din ce aveam de făcut? Am rămas singură. Era a treia mea noapte albă la rînd, în biroul uriaș. Buto-nam calculatorul și notam rezultate din ce în ce mai incompatibile. Mi se întîmplă atunci un lucru fabulos: spiritul meu trecu în partea cealaltă. Brusc, pierdusem ancora. M-am ridicat. Eram liberă. Niciodată nu mai fusesem atît de liberă. Am mers pînă la peretele de sticlă. Orașul luminat era foarte departe dedesubtul meu. Dominam lumea. Eram Dumnezeu. Ca să mă eliberez pe deplin, mi-am defenestrat corpul. Am stins neoanele. Luminile îndepăr-tate ale orașului erau de ajuns ca să se vadă bine. M-am dus la bucătărie după o Cola și am băut-o dintr-o sorbitură. întoarsă la contabilitate, mi-am dezlegat șireturile de la pantofi și i-am trimis la plimbare. Am sărit pe un birou, apoi din birou în birou, scoțînd strigăte de bucurie. 85 Eram atît de ușoară încît hainele mă împovărau. Le-am scos una cîte una și le-am împrăștiat în jurul meu. Cînd am rămas goală, am stat în cap - eu care-n viața mea nu fusesem în stare de așa ceva. In mîini, am traversat birourile alăturate. Apoi, după o tumbă perfectă, m-am așezat, dintr-un salt, pe locul șefei mele. Fubuki, sînt Dumnezeu. Chiar dacă tu nu crezi în mine, sînt Dumnezeu. Tu comanzi, ceea ce nu-i mare lucru. Dar eu, eu domnesc. Puterea nu mă interesează. A domni e cu mult mai frumos. Nici n-ai idee cum e gloria mea. E dulce, gloria. E cîntec de trîmbiță îngerească înălțîndu-mi slavă. Nicicînd n-am fost atît de glorioasă ca-n noaptea asta. Mulțumită ție. Dacă ai ști că lucrezi pentru gloria mea! Nici Pilat din Pont n-a știut că slujea întru biruința lui Hristos. Hristos era într-o grădină cu măslini, eu sînt Hristos printre calculatoare. în întunericul ce mă-ncojoară, se înalță trunchiurile secu-lare ale codrului de calculatoare. 86 Mă uit la calculatorul tău, Fubuki. E mare, magnific. Tenebrele îi dau aparența unei statui din Insula Paștelui. Miezul nopții a trecut; azi e vineri, pentru mine-i Vinerea Mare, ziua lui Venus în franceză, ziua aurului înjaponeză, și nu prea văd ce cocrență aș putea găsi între suferința asta iudeo-creștină, voluptatea latină și ado-rația niponă pentru metalul incoruptibil. De cînd am părăsit lumea pentru a sluji celor sfinte, timpul și-a pierdut orice con-sistență și s-a transformat într-un calcu-lator de buzunar pe care tastez distrată cifre și greșeli de-a valma. Cred că e Paștele. Din înaltul turnului meu Babel, privesc spre parcul Ueno și văd copaci înzăpeziți: cireși în floare - da, trebuie să fie Paștele. Pe cît mă deprimă Crăciunul, pe-atît mă bucură Paștele. Un Dumnezeu care devine bebeluș e ceva șocant. Un amărît care devine Dumnezeu e totuși altceva. îmbrățișez calculatorul lui Fubuki și-l acopăr cu sărutări. Și eu sînt o biată răstignită. Ce-mi place mie la răstignire 87 este că aici se termină totul. Voi înceta, în sfirșit, să sufăr. Mi-au bătut atîtea numere în trup, că n-a mai rămas loc nici măcar pentru o zecimală. Imi vor tăia capul cu o sabie și nu voi mai simți nimic. E mare lucru să știi cînd vei muri. Poți să te organizezi și să faci din ultima ta zi o operă de artă. Dimineață, călăii vor sosi, iar eu le voi spune: „Am păcătuit! Uci-deți-mă. Impliniți-mi ultima dorință: Fubuki să fie cea care mă va da morții. Să-mi răsucească țeasta ca pe o rîșniță de piper. Sîngele meu va curge și va fi piper negru. Luați, mîncați, acesta este piperul meu care pentru mulți se varsă, piperul legii celei noi și veșnice. Strănutați în amintirea mea". Brusc, mă ia frigul. Degeaba strîng calculatorul în brațe, nu-mi ține de cald. Imi pun iar hainele. Fiindcă tot îmi clăn-țănesc dinții, mă întind pe jos și răstorn peste mine coșul de gunoi. îmi pierd cunoștința. 88 De sus, se strigă la mine. Deschid ochii și văd gunoaie. li închid la loc. Mă prăbușesc înapoi în abis. Aud glasul blînd al lui Fubuki: — o recunosc prea bine. S-a acoperit cu mizerii ca să nu îndrăznească cineva s-o zgîlție. Să nu te poți atinge de ea. E stilul ei. N-are nici o demnitate. Cînd îi spun că-i proastă, îmi răspunde că e mai grav, că e handicapată mintal. Mereu trebuie să se înjosească. Crede că în felul ăsta se pune la adăpost. Se înșală. Vreau să explic că mă apăram de frig. N-am fbrța să vorbesc. Stau la căldură sub murdăriile de la Yumimoto. Mă scufund din nou. les la suprafață. Printre ghemotoace de hîrtie mototolită, chiștoace ude și cutii de Cola, zăresc orologiul indicînd ora zece. Mă ridic. Nimeni nu îndrăznește să mă privească, cu excepția lui Fubuki, care îmi spune cu răceală: — Data viitoare cînd vă mai hotărîți să vă deghizati în boschetar, n-o mai faceți în 89 întreprinderea noastră. Există stații de metrou pentru așa ceva. Bolnavă de rușine, mi-am luat rucsacul și-am șters-o la toaletă, unde m-am schim-bat și mi-am băgat capul sub robinet. Cînd m-am întors, o femeie de serviciu curățase deja urmele nebuniei mele. — Aș fi vrut să o fac eu însămi, zisei, jenată. — Da, comentă Fubuki. De asta, măcar, poate c-ați fi fost în stare. — îmi închipui că vă gîndiți la veri-ficarea cheltuielilor. Aveți dreptate: e peste puterile mele. Vă informez solemn : renunț la această însărcinare. — V-a trebuit ceva timp, replică ea, batjocoritoare. „Asta era deci, mi-am zis. Voia s-o spun eu. Evident: e mult mai umilitor." — Scadența e diseară, continuai eu. — Dați-mi registrul. în douăzeci de minute, terminase. Toată ziua am fost ca un zombi. Eram mahmură. Biroul meu era plin de teancuri 90 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate