De mic copil mergea, trimis de taică-său vitreg, după ditamai bucata de ghiață; ori de la ei de acasă și pân’ la fabrica de sucuri răcoritoare, trebuia să facă vreo doi sau trei kilometri. Așa că, băiatul trebuia să se scoale cu noaptea-n cap, să se îmbrace repejor, să-și dea cu o mână de apă rece pe față și s-o ia, la fel de grabnic înspre fabrică, asta pentru ca sloiul sticlos să ajungă în bună stare la destinație. Uneori, un om mai milostiv din fire, se înduioșa văzând un boț de copil cu un bucățoi de ghiață, cât el de mare, care-l trăgea într-o parte, gata-gata să-l răstoarne, și-I ajuta să-l ducă o parte din drum. Dar, mai erau și alții care, abia trăgându-și sufletele sub povara coșurilor și a papornițelor se mulțumeau să-I spună băiatului câte o vorbă bună, plină de compătimire și de admirație. Băiatul dădea din cap aprobator, lăsând colțurile gurii în jos, a pagubă.
O dată ajuns acasă, punea ghiața într-o cadă din pivniță și o acoperea cu un sac, pe care dacă-l scuturai, se prefăcea într-o grămăjoară de zdrențe ude. Apoi urca tremurând treptele cam șubrede ale pivniței și, un minut sau două stătea cu ochii închiși, intrând în bătaia soarelui, ca să se încălzească. Imediat sărea, sprijinindu-se pe vârful piciorului stâng, vrând parcă să-și recapete echilibrul stricat de bucățoiul de ghiață care-l trăsese în acea parte; parcă voia să-și bage piciorul în pământ, așa, ca-n poveștile cu Făt Frumos și cu zmeul, care se tot băgau unul pe altul în țărână, ba pân’ la glezne, ba pân’ la genunchi, ba pân’ la gât. Când I se părea că s-a încălzit, se apropia de mamă-sa, care dădea grăunțe la orătănii și îi spunea în treacăt:
- Am adus-o…
Cuvântul “ghiață” nu era niciodată rostit; parcă ar fi fost vorba de vreo marfă de contrabandă, ori de cine știe ce lucru rușinos… Ca la comandă, mamă-sa arunca toate grăunțele pe jos, se ducea în pivniță, lua un satâr și spărgea ghețoiul. Apoi, lua vreo două sticle de vin, două de țuică, vreo trei sau patru cu apă, și le cuibărea printre cioburile de ghiață, lăsând afară doar gâturile cu dopuri; presăra câțiva pumni de sare grunjoasă, iar deasupra punea două sifoane care stăteau în cadă doar vreo două ore, altfel s-ar fi putut sparge. După această operație, satârul își lua iar locul lui, atârnat între două cuie, iar cada dispărea sub un morman de zdrențe.
În acest timp băiatul se învârtea de colo-colo prin curte, măturând ograda, curățind troaca, aducând apă proaspătă, adunând frunze și crengi uscate din grădină, până când tată-său se ducea la serviciu. Până nu-l vedea plecat, nu-ndrăznea să se ducă la joacă, sau să se suie în pat și să se uite pe vreo revistă, ațipind și completându-și astfel somnul, întrerupt brutal de mersul după ghiață. Tată-său nu-și arăta pe față nemulțumirea împotriva lui, dar băiatul știa că tot ce făcea atrăgea priviri morocănoase și dușmănie care se simțea prin unele vorbe aruncate la repezeală.
- Eu și nevasta cealaltă mâncam pâine mai puțină!…
Asta o spuse într-o zi când băiatul tocmai își tăia o felie din pâinea tare de pe colțul mesei. În altă zi îi reproșase că nu face nimic toată ziua. Ce ar putea să facă la șase ani, băiatul habar n-avea. Dimineața, când se ducea după ghiață, simțea că e singurul moment din zi în care își mulțumea mama și tatăl vitreg.
Când împlinise 14 ani, fusese sfătuit de taică-său să-și caute de lucru ceva care să nu ceară cine știe ce pricepere și nici răbdare, ci puțină putere; își dăduse seama că băiatul n-o să iasă niciodată un meseriaș bun, căci nu dovedise niciodată tragere de inimă pentru nici o meserie. Și pentru că băiatul era zdravăn și cu mâini vânjoase, mai ales stânga, îl făcuseră hamal la un depozit de lemne. Majoritatea oamenilor cară mai bine greutățile cumpănite în ambele mâini; el nu căra decât cu stânga. De câte ori încercase să se cumpănească, ducând și cu dreapta, aproape că uita să meargă. Cu vremea, umărul stâng se lăsase, ajungând cu c-țiva centimetri mai jos decât umărul drept. Laba mâinii stângi era mai lată și mai puternică decât dreapta, iar mâna-ntreagă, lăsată în repaos, era c-o schioapă mai jos decât mâna dreaptă. Iar stânga era prea puțin în repaos ca să-l mai supere această inegalitate. Dimineața ducea la depozit plasa cu mâncare și cu salopeta de lucru, iar după-amiaza căra acasă saci cu cartofi, zarzavaturi, varză, cărbuni pentru foc și câte și mai câte… Când se vedea cu părinții, la sărbători, taică-său vitreg nu-și mai lua ochii de la mâna lui. “Deh băiete, dacă n-ai vrut să faci și tu o meserie cu amândouă mâinile!…”
Într-o zi, a ieșit și el la pensie, ca toată lumea. Copiii nu-l mai lăsau să care nimic; destul cărase toată viața. Abia acum începuse el să se gândească și la mână. O punea lângă dreapta și ore întregi se uita la ele, până-l apuca un fel de neliniște și un dor de colindat. Se pornea pe străzi până-l dureau picioarele. Încercase să țină m-na în buzunar ca s-o ferească de privirile oamenilor, fiindcă i se părea că numai la mâinile lui se uită, dar îi era foarte greu, avea senzația că e ciung. Cel mai bine era să ducă în ea ceva, un fleac, doar să nu mai fie ocupată și să nu mai atragă atenția trecătorilor. Dar mâna era învățată cu greutatea; sacoșa goală flutura pe lângă picioare iar mâna era gata-gata să-și ia zborul. Era o mână prea bătrână ca să-și mai schimbe obiceiurile… Stăpânul ei s-a gândit să-i redea echilibrul pierdut. Învelea câteva cărămizi într-o hârtie, le strecura într-o sacoșă și ieșea tiptil pe poartă. Astfel echipat, o pornea pe străzi și, plimbându-și cărămizile, se gândea că în coșciug, mâinile lui aveau să fie foarte ciudate, așezate una lângă alta. Se gândea cum ar fi fost mâna dacă el ar fi dus o viață care s-o scutească de poveri.
Dar așa ceva ar fi putut să se întâmple demult. Acum, degeaba… Mâna lui nu mai avea cum să se mai schimbe și nici cum să se mai deprindă cu o nouă stare de lucruri… Era așa cum era; libertatea ei venise prea târziu.

Bogdan Butariu
Arad, 25.09.2005