agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4063 .



2084 (trei)
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2008-10-23  |     | 



trei


5.56. Era în întârziere cu aproape un minut, trebuia să se grăbească. Geanta era incredibil de incomodă, chiar dacă nu era foarte grea. Tipul de servietă demodată încă de la inventare, din imitație de piele de vițel neagră, plină de colțuri dornice să-ți facă vânătăi pe picioare. Revenise la modă intempestiv, după o sută de ani de absență, în rândul funcționarilor ecleziastici. Ar fi preferat un rucsac, dar Merlin îl decretase inconsistent logic cu imaginea asumată.
Își șterse sudoarea de pe frunte și lungi pasul. Până la metrou erau mai puțin de 200 de metri. Deși se antrena de peste două săptămâni pentru misiunea asta, încă nu se obișnuise cu sutana până la glezne. Avea o senzație acută de claustrofobie, simțea că se sufocă.

5.57. Nu trebuia să piardă metroul ăsta, dar nici nu-și putea permite să alerge. Ar fi fost observat imediat de microcamerele de trafic, iar computerul „de veghe” ar fi trimis o alertă de comportament agitat unuia dintre supraveghetorii de serviciu. Nu putea risca să fie remarcat, la metrou ar fi fost ca într-o cursă de șoareci. De altfel, tot aspectul și comportamentul lui din această dimineață fusese disecat în cel mai mic detaliu de analiștii Grupului. Avea înfățișarea tipică a Slujitorului Domnesc de rang mediu, care își începe slujba la 6.30 și trebuie să fie la Patriarhie la și un sfert, și 20 cel mai târziu.

5.58. În fine, scările de la metrou. Doamne, ce lent se mișcau… Icoanele holografice defilau prin dreapta, chiar deasupra capului, inducându-i, ca de obicei, pulsația aceea de oală sub presiune aflată la limita de rezistență… Trebuia să se strecoare cumva prin aglomerație fără să atragă atenția. Sfântul Nicodim, ocrotitorul stației Tismana, îl urmări cu privirea aspru, cu reproș. Când trecu pe sub ea, holoicoana își făcu lent cruce. Semn rău. Mai repede, avea mai puțin de un minut pentru a prinde trenul de la șase fix.

5.59. Implantul fals, lipit de palmă cu piele sintetică, funcționa impecabil. Strângând la piept geanta, se strecură printre scannere, așteptând înfrigurat zgomotul alarmelor. Bariera culisă lin. Alte scări rulante, parcă târându-se. Se simțea deja curentul de aer de la garnitura care se apropia de stație. Împărțind binecuvântări, se năpusti, cu orice risc, printre călătorii dimineții. „Întârzii la sfinția sa, iertați-mă, Dumnezeu să vă ocrotească, răsplătit este cel binevoitor, scuzați-mă”. Sutana cu dungi purpurii, care indica un funcționar la mijlocul ierarhiei, îi fu de folos pentru prima oară în dimineața aceea. Oamenii mormăiau, dar se dădeau la o parte. Peronul. Deja aglomerat.

6.00. Garnitura intră în stație sfârâind ușor, apoi oftă coborând de pe perna magnetică pe suporții de îmbarcare. Se îmbulzi o dată cu ceilalți spre ușă, ținând strâns cu mâna dreaptă cruciulița atârnată la gât. Dacă i-ar fi fost smulsă în înghesuială, ar fi pierdut și emițătorul de stabilizare. „Maxim 200 de metri între geantă și cruciuliță, spusese Merlin, peste distanța asta se pierde semnalul și inhibatorul se oprește automat” Se înfioră. N-ar fi vrut să se sfârșească totul înainte de a începe, într-un accident stupid. Se auzi semnalul de plecare. „Garnitura este plină. Vă rugăm să vă îndepărtați de margine. Domnul cu noi.” Era înăuntru.

6.01. Se strecură către capătul vagonului, acolo unde putea să lase jos geanta, într-un colț ferit. Încetișor, oamenii se conformară regulii nescrise care cerea minim un metru distanță între ei. Teoretic o regulă de civilitate, dar analiștii Grupului susțineau că este promovată intensiv din motive de supraveghere. Microcamerele ar fi fost inutile în cazul unei densități mai mari. Mișcarea browniană încetă. Era deja în poziția dorită, fără să fi ieșit în evidență. Împinse geanta ușor pe podea, cu piciorul, în spațiul dintre ultimul scaun și ranforsarea de rezistență care susținea curba largă a plafonului.
Vagoanele moderne erau mult mai mari decât cele de pe vremuri. De două ori mai late, și cu peste un metru mai înalte. Văzuse câteva filme din secolul XX, în care parte din acțiune se petrecea la metrou. Întotdeauna se întrebase cum de rezistau călătorii senzației de cutie de conserve. Plus ferestrele care dădeau spre tunel… Acum, în locul geamurilor erau ecrane semi-holografice. Știrile începuseră de două minute, cu slujba de dimineață. Brusc, îl trecură sudori reci. Crainicul își făcuse cruce, și el, absent, nici nu băgase de seamă. Deja patru dintre cei aflați în imediata apropiere se uitau la el insistent. Grăbit, își făcu trei cruci largi, apoi zâmbi arătând spre tavan: „O revelație, prieteni…” Călătorii dădură înțelegători din cap, și-și îndreptară din nou atenția către ecrane. În afară de omulețul ăla cu ochelari și față de șobolan turnător, care îl mai privi o dată bănuitor, înainte de a-și întoarce privirea către preotul-prezentator. Nu era obligatoriu să urmărești știrile, dar ignorarea liturghiei televizate nu era trecută cu vederea. Greșeală de începător, fir-ar să fie! La derularea înregistrărilor de securitate au să-l identifice mult mai ușor. Ar face bine să stea cu ochii în ecran, și să reacționeze cuminte, alături de toți ceilalți
Prima jumătate de oră, după, avea să fie critică. Trebuia să ajungă, cu această înfățișare, la punctul de întâlnire, de unde va fi dus direct la reconstrucție celulară. Posesorul feței pe care o purta, era undeva prin munți, într-o drumeție de înălțare. Necontactabil. Era și motivul pentru care aleseseră identitatea lui. Merlin estimase că rețeaua de computere ale centrului, va avea nevoie de cel puțin 33 de minute pentru a scana imaginile de la toate microcamerele de pe traseu, și pentru a identifica persoana care a intrat cu o geantă în vagon, și a ieșit fără. Și încă unul, pentru interogarea bazei de date, și constatarea neconcordanței, între persoană și locație. Apoi, în 30 de secunde, respectiva identitate avea să fie distribuită unităților mobile. Urmărire generală. Dacă în acel moment nu era la adăpost, paternul de identificare facială ar fi găsit în câteva secunde imaginea lui pe una dintre omniprezentele camere. Apoi, laserul incorporat… prefera să nu se gândească.
Era un scenariu oricum la limită. Și estimarea era valabilă, doar dacă nu existau elemente neobișnuite în comportamentul lui, care să determine un supraveghetor să marcheze evenimentul pentru o investigație ulterioară. Mai întâi aveau să caute în întâmplările „remarcate”. Poate o să aibă noroc.

6.06. Surpriză! Pe ecran apăru însuși Sfinția sa, Antonie Restauratul, Mitropolitul Munteniei. Numeroasele minuni din timpul vieții, însoțite de propaganda cuvenită, duseseră la o sanctificare timpurie a lui Antonie, și, mai târziu, la vestita lui „restaurare”. Sesiunea teologică de la Târgoviște declarase admisibilă, în cazul sfinților, reconstrucția celulară totală. Tot ce mai rămăsese din Antonie, cel născut în 1999, era creierul. Asistat de câteva implanturi electronice de memorie, pentru înlocuirea neuronilor pierduți definitiv.
Fusese o dezbatere teoretică încinsă, acum trei ani, dacă trebuie sau nu să se cloneze și creierul, dat fiind că este clar din punct de vedere teologic că sufletul rezidă în afara corpului. Adepții trupului formatat de suflet îi acuzau violent pe temperații grației divine, de lipsă de credință și încredere în miracole. Până la urmă, părerea reținută a medicilor a avut câștig de cauză. „Dumnezeu nu ne-a revelat, încă, ce loc anume a hărăzit, în planul ființei omenești, masei cerebrale. Este clar însă, că limitele cunoștințelor noastre de azi nu permit înlocuirea creierului Sfântului Antonie, în condiții care să garanteze păstrarea persoanei sale, printre cei vii”.
Antonie Restauratul nu apărea decât foarte rar în public, și doar în mod excepțional la televizor. Toți călătorii, captivați, se holbau în ecrane. În jurul sfântului fremăta o aură albăstruie. Câmp plasmatic de tensiune joasă, declarase expertul lor în efecte vizuale.
Grav, Mitropolitul binecuvântă milioanele de credincioși care sorbeau în acel moment fiecare gest al său. Apoi, anunță cu tristețe, că erezia, strecurată chiar și în sânul celor mai buni fii și fiice ale bisericii, cerea astăzi un nou sacrificiu. Xenia, cântăreața de operă, dovedită a fi primit pe necuratul în suflet și în trup, pentru folosul unei voci de aur, nu mai putea fi întoarsă de pe cărările întunecate pe care apucase. Tot ce se mai putea face, pentru sufletul ei nemuritor, era purificarea prin focul divin. Arderea în plasmă.
Era fix ultimul lucru de care avea chef. Vizionarea unei execuții în direct! Dar dacă nu urmărea totul cu un aer extatic pe față, șansele de a scăpa neobservat s-ar reduce la zero. Deja făcuse o greșeală.
Supraveghetorii și computerele de veghe o să aibă zdravăn de lucru, cu interpretarea milioanelor de reacții ale telespectatorilor. Era una dintre metodele standard de identificare a celor cu slăbire de credință – urmărirea mimicii și gesticii în timpul execuțiilor. Această încărcare a sistemului, ar putea fi exact șansa de care avea nevoie. Suprasolicitarea i-ar oferi un răgaz suplimentar.

6.08. Printr-un dissolve lung, Preasfinția sa cedează ecranul Purificatoriului. Camera oferă o imagine de ansamblu a imensei încăperii stacojii, cu temutul cor în spate-dreapta, murmurând în surdină „Doamne miluiește”, și soborul de asistenți întru izbăvire pe stânga, șoptind rugăciunile pentru damnați, cu mâinile încrucișate și bărbia în piept, fixând podeaua. În mijloc, în cămașa lungă până la genunchi, strălucind în argintiul apostaților, Xenia e lipită de stâlpul alb, de ceramică dură. Pare că stă să cadă. E imobilizată cu patru linii de forță care sclipesc slab, verzui. Duhovnicul se îndreaptă spre ea. Camera plonjează într-un trans lung, până rămâne în prim plan doar fața, inertă, cu buze pline, adulate în toate teritoriile Uniunii Ecumenice, cu ochii, atât de vii altădată, privind drogați în gol, cu abanosul părului decupat dur pe fundalul imaculat al coloanei rotunde din spate.
Stâlpul fusese păstrat din considerente psihologice, susțineau analiștii, utilitatea lui practică fiind zero, de când cu rezolvarea problemei interacțiunii dintre câmpurile de forță și generatorul plasmatic. Inventatorul purificării prin plasmă, un călugăr elvețian obscur, primise Premiul Lazăr pentru invențiile care îmbunătățesc semnificativ calitatea mântuirii. Consiliul TransCreștin de la Paris, din ’37, decretase că execuția prin plasmă arde nu doar carnea păcătoasă, ci și esențele demonice. Astfel, sufletul va pleca integru și curat către judecată, metoda mântuind numeroși păcătoși, considerați incurabili până atunci. Din 2081 începuse să se aplice pe scară largă și bolnavilor psihici considerați netratabili, din care nu putea fi alungat răul cu nici un chip. Decizia finală era la latitudinea Cenzorului Eparhial, și nu era numită execuție, ci purificarea sărmanilor, dar tehnologia era identică. Unchiul Tudor fusese purificat, anul trecut...

6.10. Duhovnicul, ultima împărtășanie. Camera la plan mediu. Xenia rostește rugăciunea de ispășire. Aceeași voce profundă, care adunase peste opt sute de milioane de telespectatori în fața ecranelor. „Carmen”, concertul aniversar al bicentenarului trecerii în neființă a lui Bizet. Record de audiență absolut. Argintiul tresare spasmodic peste sânii idolatrizați de poeții underground. Materialul moale se mulează, pare că vibrează pe pieptul ei. Preotul face semnul crucii în dreptul frunții înalte, marmoreene, cu micul rid vertical ce devenea o prăpastie pulsândă pe scenă. De-acum, nu mai poate să dureze mult.
Se sili să-și desprindă ochii de pe ecran, pentru o privire rapidă în jur. Toți păreau captivați de intensitatea dramei, în plină desfășurare. Avea totuși impresia că e urmărit. Ochelaristul veninos care îl fixase mai devreme… Parcă tocmai își desprinsese privirea de pe el?...
Mai bine s-ar pregăti pentru senzația de greață ce urmează. Văzuse câteva execuții plasmatice în cadrul antrenamentului, pentru disimulare, dar de fiecare dată avea impresia că simte mirosul de carne arsă. Îi explicaseră că nu există nici un miros, nici măcar în Purificatoriu, arderea e completă, cel mult e posibil un iz ușor de ozon. Condamnatul e drogat și condiționat hipnotic să spună replicile necesare în momentele cheie. Practic, nu simte nici o durere, nici măcar teroarea sfârșitului nu e prezentă. Cea mai umană metodă de execuție inventată vreodată. În continuare însă, lui i se făcea greață la fiecare vizionare. De data asta trebuie să reziste, nu există opțiuni.

6.11. Camera e la plan întreg, cu Xenia în centru. Corul se aude tare, cântând fortissimo „ci ne izbăvește de cel rău”. Aerul începe să tremure în jurul ei, părul se ridică, electrizat, e primul care sfârâie într-o străfulgerare portocalie, apoi roba argintie dispare într-o flamă albă. Pentru o clipă, cel mai râvnit corp al decadei 70 se înfățișează, gol, flăcări albastre îi aleargă acum pe piept, primii se topesc sânii, grăsimea curge pe abdomen, sfârâind, aproape acoperind vocea comentatorului, „goi am venit pe lume, goi ne întoarcem la Tine”, silueta începe să-i devină străvezie, de la margine… Un moment, lung cât o naștere, scheletul apare în toate detaliile, se vede inima, încă bătând, un flash final, strălucitor, și locul rămâne curat, imaculat, Xenia și vocea ei sunt acum o supă de atomi, electroni și fotoni… Preotul pășește în cadru, cădelnițând, „odihnește, Doamne, pe adormita, roaba ta Xenia”, corul își face simțită prezența, puternic, trans înapoi, cadrul se lărgește, arătând din nou toată încăperea, ce pare acum că are culoarea sângelui, „amin”, gata, s-a terminat, toată lumea își face cruce. Câțiva plâng zdruncinați. În mod cert, serverele Patriarhiei duduie acum.

6.13 Venise momentul să se pregătească. Ultima stație înainte de Martirilor, destinația lui. Bătrânica așezată pe scaunul din fața sa tocmai coborâse. Îi părea bine, părea o băbuță cumsecade. Nu se mai așeză. N-ar fi vrut să-i strige cineva, care se uita după un loc, „părinte, v-ați uitat servieta”. Profită de rearanjarea agitată după urcarea noilor veniți pentru a împinge mai adânc geanta. O femeie uscățivă, cu o fetiță blondă în brațe, se așeză pe scaunul eliberat. Ce naiba făcea cu un copil atât de mic în metrou, la ora asta? Fetița părea încă adormită, își lăsase capul pe umărul bunicii… Sau bonei?... Femeia părea prea în vârstă pentru a-i fi mamă.
Analiștii îl avertizaseră asupra posibilelor victime colaterale. 99% la sută dintre călători vor fi angajați ai Patriarhiei, estimase Merlin. Dar o garnitură modernă putea transporta peste o mie de călători. Tot ar fi rămas, statistic, 10 oameni total inocenți. Și chiar și așa: cât de vinovați puteau fi considerați amărâții ăștia, care ștergeau praful și duceau cafelele preacucernicilor? În cel mai rău caz erau secretarii unui episcop sau arhivari la Consistoriul patriarhal, manipulând toată ziua fișiere, cu ochii în ecran. Merlin calculase că lipsa a o mie de angajați, un sfert din total, va afecta grav activitatea Patriarhiei în următoarele trei luni. Timp suficient pentru a trece la următoarea fază a planului. Toate analizele păruseră foarte convingătoare în biroul de tactică al Grupului. Moartea era doar un joc cu procentele, o abstracție îndepărtată.

6.14. Fetița își băgă degetul mare în gură, cu ochii închiși în continuare. Oftând, femeia îi luă blând mâna și i-o așeză pe lângă trupul subțirel. Apoi închise și ea ochii. N-o să coboare la Martirilor. Simți că-l cuprinde disperarea. Senzația că era profund greșit, tot ce făceau ei, îl copleși. În ciuda represiunii în coloniile de pe Marte, a arderilor în plasmă, a controlului chimic, în ciuda a orice! Nu putea fi corect să arunci în aer o mie de suflete, la fel de chinuite precum cele pe care pretindeai că vrei să le eliberezi.
Venise momentul, trebuia să ia o decizie. Intrau în stație. „Martirilor. Urmează Patriarhiei. Mergeți cu Domnul” Vocea melodioasă îi dăngănea în cap ca un clopot, de Înviere. Imaginea fetiței începu să se amestece cu fața Xeniei topindu-se, nasul înaintea obrajilor, căscând o gaură neagră în mijlocul chipului senin.

6.15. Cu regret, privi din capul scărilor spre metroul intrând în tunel. „unu, doi,…” se auzi bubuitura așteptată, însoțită de o zdruncinătură zdravănă. Din gura tunelului începu să iasă un fum gros, gălbui. Sirenele de incendiu urlau asurzitor. 33 de minute. Cu un pic de noroc. Urcă în grabă. Nu ar fi fost posibil să renunțe. Ar fi luat încă doi ani ca Marte să fie în poziția optimă pentru lansare. Planul ar fi trebuit amânat, și riscurile de găsire a echipamentelor ascunse în astroport creșteau exponențial, cu fiecare zi trecută.

6.16. Trecu pe lângă fetița care avea acum ochii mari, și suspina speriată. Doamna încerca să o liniștească, dar părea și ea șocată. „Trebuie să ieșiți, se pare că a avut loc un accident”, le spuse, apoi le ajută să treacă prin scanner. Un minut mai puțin, dar măcar atât putea să facă. Le așeză pe scara rulantă, către exterior, din fericire încă funcționa, apoi se întoarse să o ia spre cealaltă ieșire, înspre parc. În fața sa, omulețul cu ochelari rânjea acru, flancat de doi gealați de la securitatea subterană. Nu mai rămânea decât fiola din cruciuliță, dacă apuca să o ducă la…
Fulgerul orbitor al bastonului paralizant îl arse pe dinăuntru. Cu țeasta încă bubuind, se prăbuși în întuneric.

Click aici pentru a citi primele 2 parti

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!