agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-16 | |
Coborând din avionul de Montréal, după o oră și jumătate de zbor Mihal simți imediat diferența de temperatură: de la vara indiană prelungită în marea metropolă, la iarna timpurie de la Sept-Iles. Îl surprinse agitația aeroportului pe care l-ar fi crezut mai liniștit.
E adevărat că la Québec distanțele sunt lungi pe cale terestră și toți pasagerii din aeroport au preferat, fără îndoială, la fel ca și el un mijloc de transport mai scump și mai rapid, interminabilelor autostrăzi care traversează pădurile din nord. Dealtfel e o experiență pe care o încercase deja: șaisprezece ore de drum în care trunchiurile copacilor se succedau cu negura nopții iar la răsăritul soarelui, albul dens al brumei matinale învăluia un peisaj dealtfel destul de monoton. Rămăsese cu sentimente oarecum contradictorii, ca în toate experiențele pe care le credem inutile, fără ca ele să fie în realitate. Înainte de toate un sentiment de dezolare față de spațiul irosit prostește cu trunchiurile copacilor, emoție pe care trebuie să o fi simțit și primii coloniști văzând pentru prima dată terenurile pe care trebuiau să le defrișeze; apoi izolarea acestor regiuni într-un fel neglijate, cărora li se cam ignoră existența în subconștientul colectiv, reducând Québec-ul doar la regiunea capitalei sale și a Montréal-ului; în sfârșit bucuria egoistă de a se regăsi singur, în munca sa de navigator și asta fără să realizeze că o caută neapărat. Mai trecură patruzeci și cinci de minute până la sosirea taxi-ului și încă o jumătate de oră până ajunse în port unde îl aștepta vaporul pe care urma să lucreze luna următoare. Plecarea era prevăzută pentru șase dimineața. Deci nu-i mai rămân decât vreo douăzeci de minute să se instaleze, să viziteze vasul, să cunoască echipajul și să calculeze pentru ultima oară traseul având grijă să fie drumul cel mai scurt până la destinație. Aceste plecări agitate nu-l mai sperie așa ca înainte. După cinci ani petrecuți la Montréal și o iubire care i-a perfecționat cu siguranță cunoștințele de limbă, acum vorbește la fel de bine franceza ca și engleza, adică destul de bine ca să se facă înțeles. Colegii de serviciu îi descoperă adesea un aer de străin chiar înainte să deschidă gura deși, puțini dintre ei reușesc să ghicească după accent, țara de unde vine. -Român? Bulgar? Maghiar? -Rus. Odată depășită această conversație aproape nelipsită, tânărul locotenentul navigator li se prezintă și în ciuda vârstei, competențele sale în materie de navigație nu intră niciodată în discuție. Iată-l de câtva timp pe piața muncii făcând de cinci până la opt ori pe an o cursă ca aceasta : vapoare de croazieră sau de marfă, petroliere, variază pe cât posibil tipul de ambarcațiune și destinația, ca să evite rutina. Primele cinci zile trec fără probleme. Se avansează destul de bine evitând riscul de a trece prea aproape pe lângă altă navă. În Atlantic e destul de frig ca să te plimbi pe punte prea mult dar peste o săptămână vor ajunge în Marea Caraibelor. Până atunci Mihal petrece o parte din timp la povești cu căpitanul secund, șeful de echipaj și mecanicul șef Laroche. Într-o seară, în timpul unei discuții avute cu acesta din urmă, realizează până la ce punct relațiile sociale de pe un vas le urmează pe cele ale societății din afară: ierarhia care creează un anumit raport de autoritate, separarea claselor după funcția și cunoștințele fiecăruia; de o parte ofițerii, de cealaltă echipajul, personalul de execuție. Și, ca în orice grup social există și proscrișii, paria. Astfel, domnul Laroche se plânge de un angajat de la mașini, cel care are în grijă curățatul motoarelor, că strică atmosfera de lucru printre mecanici și că a primit mai multe plângeri împotriva sa din partea echipajului. Când Mihal îl întreabă de ce, colegul său pare vizibil jenat să divulge adevărata cauză care determină echipajul să-l ocolească pe nefericitul ajutor mecanic. -Pentru că...e tot timpul deprimat, miroase urât, nu se spală, nu vorbește...Să apoi mai e și rumoarea care-ți taie complet cheful să vorbești cu el. -Despre ce e vorba? -Cum, n-ai auzit cum îl strigă? Îi spun Gloanțe Oarbe. Asta pentru că se spune că a avut până acum treizeci și șapte de tentative de sinucidere. - Treizeci și șapte! Informația are efectul unui duș rece. Din două una: acest om este sau extrem de norocos sau dimpotrivă, urmărit de ghinion. -Și...știe cineva de ce? se hazardează el. -N-am nici o idee. Doar vorbe, ți-am mai spus. Conversația se oprește aici dar navigatorul e cuprins de o curiozitate bolnăvicioasă pentru acest om care a încercat să își provoace propria moarte de atâtea și pe care moartea pare decisă să nu-l ia. Jos în sala mașinilor află că Gloanțe Oarbe și-a terminat ziua de lucru și că e sus pe punte unde își petrece toate serile. După ce îmbracă vestonul gros Mihal urcă după el, cu mina cuiva care a ieșit să se aerisească. Pe ocean, apa neagră se confunda cu cerul și singurele lumini care îi conduc pașii sunt cele din sala mașinilor. Face câțiva pași înainte să zărească o siluetă masivă rezemată de puntea de comandă. Îl ghicește fără greutate pe ajutorul mecanic. Era un amerindian la patruzeci de ani, bine clădit, cu aspectul neglijent și părul împletit în două cozi negre. În ciuda forței fizice aparente expresia ternă a feței exprimă slăbiciune și are o privire de câine bătut. Pare pierdut în contemplație, deasupra apei căreia îi simte doar prezența, fără să o și vadă. Mihal se apropie cu precauție de parcă s-ar fi temut că amerindianul nu aștepta decât momentul să-l simtă lângă el ca să sară peste punte în ocean. Se oprește la un metru de el și se întoarce spre apă. Încearcă să-l abordeze fără prejudecăți dar nu poate să nu se gândească la cuvintele mecanicului șef. E adevărat că miroase a transpirație. În liniște, îi întinde o țigară. -Ai venit să mă întrebi dacă e adevărat? îl întreabă Gloanțe Oarbe. Mihal simulează instinctiv surpriza. -Nu e nevoie să te prefaci. Știu cum îmi spun aici. Sunt obișnuit. -De fapt... În acest moment, Mihal se simte jenat, la fel ca domnul Laroche care nu putea să vorbească deschis despre angajatul său. Sinuciderea nu e o problemă pe care o abordezi cu aceeași ușurință ca un cazier judiciar sau alcoolism. -Mă întrebam cum poate cineva să ajungă aici...adică să încerce de atâtea ori...întreabă el cu stângăcie în timp ce-i întindea bricheta. Gloanțe Oarbe își aprinde țigara cu un aer absent. Pentru un scurt moment, fața îi este luminată de un halo care îl duce pe Mihal cu gândul la vechile filme cu cow-boy în care actorii fumează pipa păcii. Flacăra se stinge de mai multe ori din cauza brizei marine. Se scurge un moment înainte ca amerindianul să înceapă să vorbească. - Când aveam cinci ani, într-o dimineață, tata a plecat la pescuit și a lăsat-o pe mama să aibă grijă de mine și de Nayati, fratele meu mai mic. În timp ce eram toți trei la micul dejun, Nayati așezat în scaunul lui înalt pentru că nu avea mai mult de un an, cineva a bătut la ușa de la intrare. Mama, care-l hrănea pe fratele meu s-a ridicat și mi-a spus sa-l supraveghez până se întoarce ea...N-a discutat mai mult de cinci minute cu vecinul, probabil că nu i s-a părut mult. În acest timp Nayati s-a înecat cu mâncarea. Iar eu îl priveam pe fratele meu mai mic murind în fața ochilor mei fără să fiu capabil să strig, să mă mișc sau să fac ceva. Paralizat de frică, mă oprisem din mâncat și așteptam întoarcerea mamei. Ea îmi spusese să-l supraveghez, ceea ce eu am făcut, iar el a murit. În următorii trei ani tata mi-a amintit în permanență ce făcusem, făcându-mă răspunzător de moartea lui și spunându-mi că sunt rău, neglijent, egoist, bun de nimic. La opt ani am pus foc la casă sperând să ard și eu acolo. Mi-am pierdut cunoștința dar m-au găsit la timp și așa a eșuat prima mea tentativă de sinucidere. Mihal tresări asociind în mintea lui fumul țigărilor cu cel de la incendiul din care fusese salvat Gloanțe Oarbe când era copil. -Bineînțeles că relația cu tatăl meu s-a înrăutățit. A început să mă bată din ce în ce mai des, mai ales când era băut. Mama a murit de un cancer când am împlinit unsprezece ani. În această perioadă unchiul meu, îngrijorat de soarta mea, venea mai des să mă vadă. Și poate că aș fi găsit o consolare în persoana lui, dacă n-ar fi fost pederast. Inutil de precizat, cred, că rezultatele mele la școală erau lamentabile. Dimineața mă fofilam afară cât mai devreme și cât mai repede fără să mănânc ceva, dealtfel, după moartea lui Nayati n-am mai mâncat vreodată micul dejun. Ceilalți copii fugeau de mine, așa cum fac aici mecanicii și din aceeași cauză: cei singuratici și disperați nu sunt iubiți în colectivitate. Seara mă temeam de momentul când tata se întorcea de la bar sau încă și mai rău, când unchiul meu intra la mine în cameră să-mi spună o poveste. Am încercat de mai multe ori să fug, dar cum să pleci dintr-o rezervație izolată de amerindieni? Am încercat să mor, dar nici moartea nu m-a vrut. Mi-am deschis venele, dar corpul meu obișnuit cu loviturile le-a cicatrizat repede. Într-o seară, la doisprezece ani, am băut toată rezerva de votcă a tatălui meu și am supraviețuit; într-o iarnă m-am dus gol în pădure și m-am aruncat într-un lac parțial înghețat și m-au pescuit tot viu...Nu, nu-mi pot reproșa că n-am încercat, este singurul domeniu în care am fost consecvent în viață, dar ca în toate celelalte, am eșuat. Cuprins de milă pentru sărmana victimă disprețuită de călău, Mihal își întoarce privirile de la interlocutorul său și aruncă distrat țigara consumată în ocean. -Atunci m-am îndreptat spre drog, singura alternativă a morții pe care o aveam. Și am început cu vaporii de benzină, ceea ce era destul de comun la tinerii dintr-o rezervație, care nu au mijloacele să-și procure ceva mai puternic. La șaisprezece ani am părăsit școala și m-am dus să lucrez la oraș, la Baie-Comeau. Am scăpat de tatăl meu și am devenit consumator de cocaină, apoi heroină, însă într-un anturaj mult mai violent. La douăzeci de ani m-am îndrăgostit și m-am refugiat două luni într-o căsătorie pasională, care din păcate, nu era făcută să dureze. Ea consuma în continuare droguri și mă înșela apoi, mai târziu i-a fost dat în grijă copilul nostru. În rarele momente când eram treaz mergeam să-i văd și încercam să mă implic puțin în viața băiatului meu. Am regretat imens că nu l-am văzut crescând. Lui i-am adresat singura scrisoare de sinucidere pe care am scris-o vreodată...dar glonțul mi-a traversat pieptul fără să atingă nici un organ vital, ceea ce nu era foarte surprinzător pentru mine, urmărit de ghinion cum eram... Apoi, vizitele pe care le făceam fiului meu nu erau deloc o bucurie pentru mine, deoarece crescând, devenise la fel de violent ca și bunicul său. Mai târziu a fost închis pentru că m-a bătut cu un băț de base-ball și de atunci nu l-am mai văzut. Și așa, cercul vicios al drogului și al deprimării m-au cuprins cu totul. Îmi luam doza ca să uit durerea și peste câteva ore mă trezeam la dura realitate. Când nu mai aveam heroină și nici bani să cumpăr încercam să mă sinucid și aterizam la spital în grija doctorilor care se grăbeau să mă trimită la dezintoxicație. Aici mă repartizau la departamentul de psihiatrie unde îmi răscoleau amintirile și problemele din copilărie fără să poată să mă ajute să trec peste ele. Mi se administrau droguri legale apoi, când considerau că sunt vindecat îmi dădeau drumul afară unde mă grăbeam să mă alătur vechiului grup de prieteni și să reiau drogurile... -Atunci cum ai ajuns aici pe vapor? se miră Mihal, nemaiputând să asculte fără să spună nimic. -Când eram pentru a treizeci și șaptea oară la terapie am cunoscut un marinar care făcuse un voiaj în Australia. Și cum medicii îmi recomandaseră să plec din Baie-Comeau, am urmat un curs și apoi am fost angajat. -Poate că ți-a surâs în sfârșit norocul...asta ar fi o ocazie pentru tine să începi o viață nouă, să devii altcineva. Amerindianul clătină ușor din cap. -Oriunde aș merge voi fi totdeauna Gloanțe Oarbe. Chiar dacă eu m-aș putea schimba, ceea ce nu cred, oamenii din jurul meu mă vor trata întotdeauna la fel, ei nu se vor schimba. Cu un zâmbet trist amerindianul privește din nou Atlanticul și fără să-l salute pe navigator, se întoarce în cabina lui din camera mașinilor, ca să se culce. Mihal nu prea știe ce să creadă. Se gândește pentru un moment că toată povestea ar fi putut fi inventată ca să alimenteze rumori, să atragă atenția asupra lui, altfel de ce nu s-ar arunca de exemplu de pe punte? Dar alungă repede ipoteza spunându-și cu tristețe că nimeni nu și-ar putea inventa o asemenea viață. Concluzionează atunci că amerindianul a suferit cea mai mare înfrângere posibilă, aceea de a nu avea nici un control asupra propriei sale morți, mai rău decât condamnații la moarte care și ei pot decide să fie executați înainte de termen. Ceea ce caută Gloanțe Oarbe de fapt nu este moartea ci libertatea. Traducerea din franceză de Vicky Tarcau En français: Tire-à-blanc http://francais.agonia.net/index.php/prose/1770907/index.html |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate