agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-18 | |
Partea întâi
Ultima ispravă a Domnului Goe Vinul se prezenta la înălțime. Demisec, culoare roșu-dens, aromă plăcută, îți lăsa o senzație de sațietate... N-avea nici cel mai mic motiv să regrete alegerea lui. — Venind azi spre tine am trecut pe lângă Ambasada Americană... — atacă el un subiect nou, după ce își umpluse paharul. — Să știi că nu au schimbat încă numele străzii, tot Tudor Arghezi îi spune. Se lega de o discuție de-a lor mai veche, de pe la începutul lunii, când tocmai se dăduse sentința într-un celebru proces. Procesul avusese loc în Statele Unite, la un oarecare tribunal militar. Dar fapta incriminată se săvârșise aici, în România. Doi oameni, un „norocos” și-un „ghinionist”. „Norocosul” se numea Teo Peter, cunoscutul basist al nu mai puțin cunoscutei formații de rock Compact. „Ghinionistul” era un oarecare cetățean american: Christopher Van Goe(them). Noi o să-i spunem, pe scurt, domnul Goe. Știm noi de ce... Dar, fiindcă de atunci de când l-a cunoscut Caragiale a mai trecut ceva timp, domnul Goe s-a făcut mare, și a emigrat în America. Iată-l ajuns, să vezi minunăție, pușcaș în marina americană, detașat în România, în misiune pe lângă ambasadă. Soarta a decis ca ei, Teo și Goe, să se întâlnească într-o păcătoasă dimineață de decembrie 2004, foarte devreme. Goe, aflat la volanul unui jeep, după câteva beri și vreo două pahare de vin consumate, n-a considerat demn de calitatea lui privilegiată de cetățean american că ar avea datoria să oprească la culoarea roșie a unui semafor românesc și a intrat în trombă într-o intersecție românească, spulberând pe loc taxiul românesc în care românul Teo Peter a avut neșansa să fie. Moartea lui Teo a survenit instantaneu. O clipă nefastă, una dintr-acelea care eternizează... Când l-am numit pe Teo „norocos” am avut în vedere strict preceptele biblice. Conform celor propovăduite acolo, el a plecat înspre o lume cu mult mai bună. Cât despre celălalt... Când se știe câte probleme apar în viața omului, cum poate fi numit acela care-ți rezolvă într-o singură clipă toate problemele? Păi, să vă răspundem tot noi: „binefăcător”, așa îi putem zice. Teo a „scăpat” de toate cele lumești grație „binefăcătorului” său... Dar la suferințele sufletești ale lui Goe nu s-a gândit chiar nimeni?! Că doar a trebuit să-și abandoneze brusc mândrețe de amantă, fiind nevoit să părăsească urgent România după accident. De fapt, a fost scos imediat din țară de către Ambasada Americană, care știa că justiția română, prizoniera unor tratate semnate cu pantalonii în vine, n-ar fi avut dreptul să se pronunțe în speță. Așadar, și ucigaș, și adulterin, omul... Se știe că în armata americană adulterul este privit ca o faptă de mare gravitate. Însă, pe de altă parte, patriot sadea. Amanta lui era tot o americancă. Mai bine așa... Dacă pe pușcaș l-ar fi împins păcatul să-și aleagă o amantă româncă, cu siguranță că aceea ar fi fost pusă să plătească cu ani grei de închisoare impardonabila lui infracțiune de adulter. În sala tribunalului militar american, la proces, scene cutremurător de emoționante, care nu puteau să-i lase indiferenți pe jurați. N-a contestat nimeni că un anume Teo Peter ar fi murit. Se mai întâmplă... Unii mai și mor din când în când. Dar cine poate fi sigur în ce împrejurări a survenit moartea lui Teo Peter? S-a demonstrat de către apărătorii americanului că Teo Peter nici nu s-ar fi aflat în acel taxi pe care domnul Goe l-a făcut praf. Cum s-a demonstrat? Foarte simplu. Prin declarațiile lor de bună credință. Doar nu era ca ditai tribunalul militar american să nesocotească declarațiile unor onorabili cetățeni americani. Și-apoi martorii... Nu c-ar fi fost de față la tragicul eveniment, dar îl cunoșteau atât de bine pe domnul Goe, încât ar fi putut să bage mâna în foc pentru a susține nevinovăția lui. Mai întâi colegi de-ai pușcașului: că un asemenea camarad ei n-au mai avut, ce suflet sensibil, ce generos, ce calități umane... A urmat mama lui, adică știți dumneavoastră, mamițica, cu un argument de neatacat: că nepoții ei au maximă nevoie ca tăticul lor să fie lângă ei. Cât de nesimțitor trebuie să fii ca să poți să nu ții cont de ce spune o mamă despre fiul său? Și, în fine, soția, iertătoare și înțelegătoare, cum se cade să fie o soție adevărată — omagiu etern nevestei americane, capabilă să treacă și peste adultere dar și peste cadavre, când e în joc soarta familiei ei. De piatră să fii și nu poți rezista! Și totuși justiția și-a spus până la urmă cuvântul. Pușcașul marin a primit o pedeapsă „groaznică”, aproape nedrept de crudă — o mustrare usturătoare — care l-a afectat într-o asemenea măsură încât, în momentul pronunțării sentinței, nu și-a putut reține câteva lacrimi pline de durere și regret, după cum relatează martorii oculari. Unde mai pui că toate astea se suprapuneau neîndoielnicilor lui mustrări de cuget! Oare își va mai reveni psihic, vreodată? Aflând verdictul, unii jurnaliști români și chiar și un parlamentar au venit cu o propunere îndrăzneață. Cică strada pe care se află sediul Ambasadei Americane ar trebui să-și schimbe denumirea din Tudor Arghezi în Teo Peter. Haida-de! Câtă obrăznicie în această propunere! Dar, la ce te poți aștepta de la niște „români inculți și barbari, cu apucături tribale”? Dac-ar fi ca românii să-și vadă lungul nasului, în raport cu înaltul grad de dezvoltare al lumii civilizate de dincolo de ocean, strada ar trebui să se numească nicicum altfel decât Christopher Van Goe(them), în semn de veșnică recunoștință pentru fapta „eroică” a unui cetățean american aflat în misiune de democratizare globală, mai recenta preocupare de bază a Americii. În acest mod, noua denumire a străzii ar fi putut fi considerată certa dovadă, chiar dacă insuficient de grăitoare, a adâncului respect și înaltei prețuiri din partea românilor pentru virtuțile justiției americane. Deși, până la urmă, ca american, tot nu m-am lămurit. Românii ăștia, ce sunt ei de fapt, niscaiva gândaci, sau poate o specie de moluște?! Partea a doua Bombonel și Cireșica Dar să nu se creadă cumva că are cineva ceva cu americanii, în general. Sunt și ei oameni, din aceeași plămadă ca toți oamenii, în ciuda opiniilor care împart oamenii în două: americani și restul lumii. Deocamdată, o să vorbim despre unii americani; despre restul lumii, cu altă ocazie. Unul dintre recenții ambasadori ai Statelor Unite la București a fost un tip deosebit. Deosebit și profund. Privitor la utilizarea ultimului termen se impune, spre a elimina ambiguitățile, despărțirea în silabe: pro-fund, cu accent pe silaba a doua. Michael Guest era numele lui. Altă încurcătură... Se cerea o mare atenție în exprimare, deoarece în cazul în speță uzitata formulă "be my guest" putea da naștere unor interpretări greșite, existând riscul să fie luată drept cu totul altceva decât o simplă intenție de ospeție. Chiar și expresia „America ne întoarce spatele” nu numai că își pierdea din presupusele conotații inițiale de respingere ci, în noile circumstanțe, mai degrabă îmbia la o abordare "profund" afectivă. Și, cum vă spuneam... Băiat tânăr, frumușel, fotogenic... — nu vă mai uitați așa la mine, că eu îl știu numai din poze! Și, oricum, nu era genul meu. Eu sunt genul masculin... Dar mai avea și alte calități. Era destul de prietenos. Ca dovadă, Michael, încă de la bun început, s-a declarat, pe față, prietenul românilor. Și, dacă stăm bine să ne gândim, nu numai pe față. — Reține, te rog! Am spus prietenul românilor. Însă nu și al româncelor... — făcu el o subliniere pentru Ana. — De ce sunteți rău? — Nu sunt rău, dragă... O spun cu simpatie. Simpatie reținută, desigur, spre a nu fi greșit înțeles... — nu renunță el la tonul glumeț. — Altfel spus, cu curtoazie. Phui!!! Nici așa nu-i bine! Fără să vreau, iar am folosit un termen aluziv... La aflarea veștii, românii rămăseseră destul de șocați de orientarea sexuală a tânărului ambasador. Cea mai mare derută se crease însă în rândul celor ce aveau în sarcină anunțarea sosirii lui (sau a ei?!) la vreun eveniment. Nu era totuși un lucru chiar de fiecare zi să anunți sosirea doamnei și a domnului ambasador, formulare ce în cazul de față se referea la apariția unei singure persoane, care, ce-i drept, datorită bivalenței sale specifice, putea acoperi oricare dintre ipostaze, în funcție de cerințele situației concrete. Și, din când în când, la un pas de incident.... — Să vezi, odată era cât p-aci să se lase cu un conflict diplomatic. Știai? — o întrebă. — Nu... — răspunse Ana. Păi, hai să-i spună el... Fiind invitat la diverse evenimente cu final artistic, drăgălașul ambasador avea să se dovedească și un fin cunoscător al muzicii ușoare românești tradiționale. Căci iată, înaintea unei serate dansante, dându-i-se repertoriul muzical spre vizionare și pentru exprimarea preferințelor, el a dezavuat cu tărie cântecul "Iubesc femeia", pe care de altfel, cu o figură dezgustată, l-a și tăiat de pe listă, considerându-l cel puțin discriminatoriu, dacă nu de-a dreptul indecent prin obscenitatea tematicii sale. Ce-i aia: Iubesc femeia? Unde ne trezim aici? În ce secol trăim? Oare românii n-au aflat că de mult nu se mai practică discriminarea sexuală, nici la locul de muncă, nici în pat și nici în creațiile muzicale? După admonestările de rigoare, a adăugat în schimb pe aceeași listă, cu un zâmbet încărcat de pofticioase înțelesuri, cântecul "Prieten drag". Ca ultim act concesiv, el până la urmă a admis că s-ar putea cânta și "Iubesc femeia", dar numai în condițiile în care se va proceda la unele ajustări, dacă nu de sex, măcar de text, deși... era de preferat varianta orchestrală. Povestea ce urmă apoi, nu se poate garanta sută la sută că e reală, dar așa s-a auzit prin târg și dacă era să ne plecăm urechea la ce vorbea lumea despre personajele implicate, ea pare destul de credibilă. Se zice că, într-o după-amiază, primul ministru român din vremea aceea — Bombonel pe numele său de alint, l-ar fi invitat pe chipeșul Michael la un spectacol la Operă. Nu se știe cât o fi fost nevoia de culturalizare sau cât au atârnat în balanță alte nevoi, primul ministru de atunci lăsând impresia că făcea parte din categoria oamenilor cam nevoiași, trăind mai mult din mila mătușilor. Independent însă de intențiile originare, sau poate tocmai de aceea, invitația lui se pare că a fost acceptată cu bucurie de partea americană vizată, iar spiritele dotate cu mai mult simț al observației spun că și cu ceva emoție. Agreabila seară muzicală a sfârșit printr-o plimbare romantică pe aleile umbroase ale celui mai la-ndemână parc din zonă — Parcul Operei. Nu erau singuri acolo. Din boscheți răzbăteau dulci șoapte de îndrăgostiți... S-a mai scris despre asta. Transcriem doar unele frânturi... „Te iubesc...” „Și eu...” „Te ador...” „Și eu...” „Te doresc...” „Și eu...” „Pe mine mă cheamă Mitică...” „Și pe mine...” Ce cuplu reușit! Bombonel și Cireșica... Cum, nu știați?! Nu sunteți singurii. Nici Ana nu știa. În cercuri mai restrânse, unde se putea dezbrăca de scorțoasele haine... diplomatice, lui Mike i se spunea, alintativ, Cireșica. Prietenii știu de ce... Noi bănuim doar... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate