Focul din șemineu răspândea o căldură plăcută. Își sorta gândurile. Nu putea să adoarmă. Îi auzea respirația regulată. A deschis ușor ochii. Dormea. Se țineau încă de mână. Acum îl putea privi în voie. Era atâta liniște încât îi auzea inima cum se zbătea ritmat pulsând probabil vise. O venă proeminentă îi brăzda tâmpla stângă. Pe fruntea lată avea câteva riduri adânci care îi dădeau un aer ușor încruntat. Brusc respirația i s-a accelerat și un zâmbet i s-a ivit pe buzele perfect conturate luminându-i somnul. A strâns-o cu putere de mână. Cu siguranță visează, și-a spus ea. Ar fi vrut să afle ce vise îl colindă în noaptea aceea sfântă în care căutările lor se împliniseră. Dar știa că visele nu se pot citi. Așa că, s-a mulțumit doar să-l privească. Barba bine îngrijită îi dădea un aer distins. I se părea că ar semăna cu un nobil englez de la curtea unui rege. Și-a dat seama că imaginația începuse să-și facă de cap și risca să devină ridicolă. A închis ochii. Se gândea ce face dragostea din oameni. Îi transformă, îi subjugă, le speculează slăbiciunile, îi încolăcește hrănindu-se cu sentimentele lor care sunt incapabile să întreprindă ceva și se lasă pradă ei, iubirii, veșnic biruitoare. În sinea ei nu sperase ca lucrurile să ajungă până aici. Nu regreta. Trăise clipe la care nici nu visase. Se simțea cu adevărat fericită și răsplătită după atâta așteptare ce născuse în ea o dorință pe care o revărsase în noaptea aceea asupra lui cu o pasiune de care nici ea nu se crezuse capabilă. Înecată în valuri de gând, într-un târziu, a adormit.

Visa că sunt împreună în grădină. O ținea strâns de mână și priveau apusul soarelui care se ascunsese deja în spatele pădurii lăsându-și ultimele raze să pătrundă printre copaci ce păreau în flăcări. Dintr-o dată liziera pădurii s-a mișcat și au avut impresia că pădurea se îndreaptă spre ei. S-au privit uimiți convinși că se uitaseră prea mult la apusul acela care le crea acum o iluzie optică. Dar nu se înșelau. Pădurea venea spre ei alert și creștea în jurul lor din ce în ce mai mult închizându-i într-un cerc care îi separa de restul lumii. Prinși în vraja pădurii s-au trântit în noianul de frunze și se acopereau cu ele amuzându-se de purtarea lor copilărească. Un vânt iscat din senin a scuturat deasupra lor o mare de alte frunze uscate. Priveau cu ochi de copil spectacolul pe care pădurea îl pusese în scenă pentru ei doi. Erau copleșiți de imaginea aceea a frunzelor mângâiate de vânt ce coborau într-un dans straniu spre pământ acoperindu-i. A privit-o și i se părea atât de frumoasă gătită cu frunze. S-a ridicat și a început să arunce peste ea mai multe acoperind-o. Ea râdea și glasul ei îi suna ca o chemare spre tărâmuri de vis. Joaca aceea năștea în el o dorință nestăpânită. O acoperea din ce în ce mai mult până când glasul ei a amuțit. S-a oprit derutat și și-a dat seama că respirația ei fusese înecată în frunzișul acela. Cu gesturi haotice încerca să o scoată de acolo, din mormântul de frunze, dar nu reușea să ajungă la ea. Cutremurat de gândul că a pierdut-o, s-a trezit. O căldură imensă îi năvălise în cap și simțea înțepături puternice în spatele ochilor.

A deschis ochii cu teamă. Simțea încă pe pleoape apăsarea buzelor ei de atunci când i le închisese cu un sărut golindu-l parcă de neliniști. I-a simțit mâna caldă în mâna lui și a întors privirea. Era acolo. Dormea. I-a mulțumit Lui Dumnezeu că fusese doar un vis. A privit-o cum respira liniștită. Lumina focului se oglindea pe fața ei mică făcând-o să pară desprinsă din aura unui vis. Era dezvelită. Cămașa de satin lila se așezase perfect pe rotunjimile corpului ei. Se gândea cu regret că atunci demult nu avusese ochi pentru ea. Știa că era târziu pentru regrete, dar ele îl măcinau împovărându-l cu o stare apăsătoare. S-a scuturat ca să scape de toate frământările. Îi amorțise mâna, dar nu voia să se miște ca să nu o trezească. Nu se mai sătura privind-o. Parcă voia să recupereze toți anii aceia irosiți. În timp ce o privea s-a mișcat și a devenit agitată. Probabil visează, s-a gândit el. S-a apropiat de ea ca să-i vegheze somnul.

Visa că erau într-o metropolă și el o sunase cerându-i să vină imediat într-un loc indicat de el într-un timp cât mai scurt. I se păruse agitat și asta o cam neliniștise. A găsit cu greu un taxi. Traficul era îngreunat și ea simțea că nu mai ajunge. Nu știa de ce, dar un sentiment de teamă pusese stăpânire pe ea. Presimțea răul. A ajuns cu greu până acolo. Între timp o mai sunase de două ori cerându-i să se grăbească și păstrând același mister. A coborât din mașină și îl căuta disperată cu privirea. Își simțea inima gata să-i sară din piept. Se afla în fața unui magazin imens. L-a zărit la intrarea magazinului care era la o distanță apreciabilă de locul în care se afla ea. Se uita precipitat căutând-o cu privirea. A alergat spre el și când mai avea puțin ca să ajungă, a dispărut înăuntru. Îl zărea prin geamurile mari ale vitrinei. A zărit-o și el. Încerca să-i spună ceva, dar ea nu înțelegea. Zgomotul infernal al străzii o împiedica să audă ce îi spune. Se simțea vinovată că nu ajunsese la timp și sentimentul acela o copleșea. Simțea că vrea să o roage ceva important și ea nu era capabilă să-i înțeleagă rugămintea. Nu înțelegea de ce e blocat acolo. Alerga dintr-o parte în alta sperând să găsească o ușă deschisă ca să poată ajunge la el. În zadar. Îl vedea urcând pe o scară rulantă și abia îl mai zărea. Încerca în continuare să-i ceară ceva și era vădit enervat de neputința ei de a-l înțelege. Era pierdută. Se lipise de geam și nu pricepea ce se întâmplă. S-a lăsat din ce în ce mai jos până când nu l-a mai zărit. Apoi s-a așezat pe bordură și a izbucnit într-un plâns nervos lăsându-și capul pe genunchi. La un moment dat a simțit o mână caldă care o mângâia pe creștet. A ridicat ușor privirea care s-a oprit pe o cruce mare argintată. Era derutată. A mai înălțat puțin capul și a văzut că cel care o mângâia era un preot în vârstă, cu părul și barba complet albe și cu o față zâmbitoare. I-a șters lacrimile cu vârful degetelor spunându-i să aibă încredere în ceea ce simte. I-a întins mâna ajutând-o să se ridice. A simțit un fior straniu. În fine înțelesese. Primise înțelepciune. Ca prin minune teama i s-a risipit. Știa de acum că doar dragostea ei sinceră și dezinteresată pe care i-o purta fără să-i ceară ceva în schimb îl va salva din vâltoarea neîncrederii care îl stăpânea și îl determinase să își dorească drept haină singurătatea. S-a întors spre vitrină. Acolo, ca un prizonier, o aștepta el. S-a apropiat, și-a lipit mâna de geamul gros, securizat și i-a pătruns în ochi cu privirea ei plină de lumina aceea pe care doar un suflet care iubește cu toată forța o poate degaja. Simțea că l-ar fi scos de acolo cu orice preț, chiar dacă în clipa următoare ar fi murit, pierzându-l astfel pentru totdeauna. După câteva secunde de ezitare și-a așezat și el palma peste palma ei mică și a simțit o căldură care îl ardea. Era dragostea ei nemărginită. Geamul se topea sub căldura degajată de mâinile lor. Reușise să-l elibereze și asta o făcea să simtă fericirea ce se scurgea prin toate golurile sufletului ei umplându-l. De undeva, de aproape, bătrânul preot îi dădea încuviințarea pe care ea a simțit-o ca pe o binecuvântare. Dragostea lor ajunsese până la ceruri. Un zâmbet larg trona pe fața ei. A deschis ochii și l-a văzut alături. Îi ținea mâna pe frunte. Ardea. Avea febră. Îngrijorat a întrebat-o dacă se simte bine. Era incapabilă să răspundă. Doar îl privea zâmbind.