agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3291 .



Codrin - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-11-29  |     | 




Carele de munte trăgeau din ce în ce mai greu pe coastele ce se întindeau tot mai costelive înspre cursul Ialomiței, semn că venise sorocul ca bieții cai să își primească tainul de hrană și odihnă, după un drum lung și anevoios pe sub umărul toamnei, ce începuse să se înconvoaie de amenințarea iernii ce se pregătea să cuprindă locul. În frunte era carul lui Ilarie Streja, pădurar din Valea Lungă, ardelean cu măsură la vorbă, care crescuse pe sub păduri, așa cum crește iarba mănoasă pe un câmp roditor. Avea deja patruzeci de ani, dar nu se gândise nicicând la însurătoare. Nu se vedea la casa lui, cu hărmălaia de copii umplându-i de chiote prispa și cu o nevastă cicălitoare în prag. Viața lui era în codru. Simțea că numai acolo poate respira în voie. Numai acolo devenea Ilarie cel aprig și alipit de nevoile animalelor sălbatice, nu o dată urgisite de cătarea unor puști răzlețite, care încercau să braconeze potecile ascunse. Venea ca în fiecare toamnă spre târgul Sloboziei, cu încă doi prieteni. Unul din strânsura copilăriei, Avram Hegheduș și celălalt, Medrea Câlnic, aciuit la vreme de nevoie în satul lor. Oameni ai pădurii ca și el, tustrei se răzlețeau pe împădurita și adânca Vale Lungă a Branului, având temeiuri de pază și cărți de grijire a locurilor de la autoritățile silvice, pentru ca atât codrul, cât și animalele, să nu fie nicicând la cheremul oamenilor nesăbuiți. Acum își tăiaseră partea lor de lemn, care li se cuvenea cu bon primit de la Ocolul Silvic, și îl aduceau spre vânzare în părțile mai domoale ale Ialomiței, sărăcite de o bogăție ca asta. Venea iarna și sătenii trebuiau să fie pregătiți cu merinde serioase pentru gura mereu lacomă a sobelor bătrâne și a plitelor, în cuptorul cărora dovleacul copt se răsfăța ca un cocon de beizadea, când vânturile Bărăganului se răsteau pe la porți. Aduceau cu ei și câțiva săcotei cu mere ionatane și pergamute, la schimb pe porumb, căci în zona de aici, în care trăgeau ei de obicei, porumbul era prințul locurilor, cu moțul lui care strălucea ca un gușter cufundat în miere. Ilarie și ai lui știau că atunci când la ei, peste munți, porumbul abia dacă învăța a merge de-a bușilea, aici, la ialomițeni, el pleca deja la școală cu soarele de mână. Fructele, atâtea câte erau, se împuținaseră an de an sub vipia Bărăganului. De aceea copiii răzlețiți pe malurile întinse ale Ialomiței visau toată vara la argintatele mere și la perele gălbioare ca un prunc de soare, ce soseau de peste munte, și pe care părinții lor le vor obloji apoi cu o pătură moale de paie peste cuprinsul iernii.
Ilarie Streja le făcu semn de oprire tovarășilor lui.
- Apăi, bag sama, că s-or nărăvit la popas căluții noștri! Eu zic că ar fi înțelept să facem oprire la vreun găzdoi, la o casă de om creștin și primitor. Ce ziceți?
- Ilarie, cuvânt așteptat ai grăit, îi spuse Avram, culcându-și pe-o ureche căciula brumărie, dându-i parcă semn că o aștepta și pe ea hodina nopții.
- Merem de ceva vreme, li s-or fi uscat căluților beregățile de năvala urcușului, adaugă Medrea, cel mai pirpiriu dintre ei, și mult mai tânăr.
Se aciuise acest Medrea sub aripa lui Ilarie, fiind orfan și părăsit de rubedenii. Nu avea pe nimeni în Valea Lungă, așezare prăvălită peste spinarea muntelui ca o cobiliță, care se legăna în strânsura vieții sărace prin casele rânduite de-a dreapta și de-a stânga albiei râului ce le însoțea. Îi plăcuse de prima dată lui Ilarie la acest fecior căutătura lui dreaptă, fără ocolișuri de necinste, vorba pusă la locul ei, după respect de vârstă și hram. Îi adulmecase hărnicia cu care dovedea potecile încurcate ale pădurii, și pe care le bătea cu pasul, însemnând lemnul de sacrificat pentru foc sau pe cel cu mugur de viață nouă, care musai trebuia protejat de tăierile nebunești ale oamenilor. Erau toți trei ca niște voievozi ai pădurii, așa păreau pe căluții lor din rasa Huțul, cumpărați din târgul Sucevei, pe care îi însemnaseră fiecare cu dangale, semne știute numai de ei, pentru a-i putea recunoaște, dacă vor fi furați. Acum însă la coborârea amurgului peste locurile îmbrăcate cu haine de un verde pălit, semn că toamna își dezbrăca fustele ca să îmbrace cojoc mițos, cei trei păreau niște drumeți obosiți și uitați de lume. Căci era greu la acel ceas să găsească loc de popas. Niciun han nu le călcase drumul și trebuiau în schimbul unor mere și pere fain aromitoare să-și spele frunțile cu visele tainice de noapte pe vreun căpătâi de pat. Ilarie, ca cel mai în vârstă dintre ei, își făcu curaj și bătu la o poartă. Bătaia îi fu prinsă din urmă de un glas hodorogit, ce venea din fundul unei prispe.
- Care ești acolo? Mielule, tu ești, bă, puturosule? Þi-am spus să vii pe la trei, să mă ajuți la treabă. Te găsii noaptea cu vrednicia la subsuori?
- Oameni buni suntem! grăi Ilarie cu glas drept și puternic. Aveți bunătatea de a ne vedea la lumina ochilor o clipită!
Dinspre prispa cufundată în întuneric se auzi un mormăit de lehamite, dar până la urmă pe poteca cusută cu crizanteme pitice se profilă un trup greoi, cu pas apăsat ca de urs.
- Bună seara, gazdă bună! spuse Ilarie. Suntem munteni și venim cu lemne de foc de la Valea Lungă. Mergem la târgul Sloboziei. Batem drumul ăsta toamnă de toamnă. Ne-a cuprins grija înnoptării și decât sub cerul liber, înnegurat de posomoreala toamnei, ne-am gândit că om găsi culcuș moale pentru care nu o să rămânem datori.
Bărbatul din fața lor îi cântărea cu ochi priceput, din tălpi până-n creștetul brumăriilor, trecându-și privirea scormonitoare de la unul la altul, ca și cum ai prețălui la târg un chilipir ce ți-a ieșit în cale.
- Păi, știu și eu ce să zic! se scărpină omul în creștetul capului. N-am prea băgat în bătătură suflet străin sub streașina nopții. Dar, și să vă izgonesc pe cărări nesigure, nu mă lasă cugetul. De unde ziceați că sunteți?
- De peste munte. Pădurari. De la Valea Lungă...
- Pădurari, ai...? Păi, atunci aveți trecere cu cinste în fața mea. Și bătrânul, Dumnezeu să-l odihnească, a fost tot pădurar. Om cu suflet și cu cuvânt. Da...pălincă...oleacă de pălincă, de pișcat cerul gurii, găsiți prin desăgile voastre?
- Numai să căutăm, că dăm noi peste câte ceva. Și oleacă de slană...spuse Ilarie, care văzu cum bărbatul uriaș din fața lui înghite deja în sec. Și om lăsa pentru loc de trecere și nume bun și câteva kilograme de mere și pere. Poate oi avea mata copii în bătătură...
- Ehe, bine ar fi să mai aud glas de copil prin cămările sufletului. Acu’ am ditamai copila. Are douăzecișicinci de ani și nu îi e gândul la măritiș. Și colcăie împrejurimea de flăcăi, dar parcă ar fi picați toți cu smoala lu’ Necuratu’, că nu-i cade în voie niciunul. Stați, stați, să deschid porțile mari, să intrați cu carele în curte, că, dacă nu, până mâine rămâneți ușurați de tot lemnul. Þiganii din jos de valea Ialomiței, cum se pornește zgribulirea toamnei prin sate, cum își fac de drum prin gospodării.
Își puseseră caii la hrană și carele aliniate ca niște drumeți obosiți și intrară în casă.
- Eu sunt Neculai Pârvuleț, spuse gazda, măsurându-i mai bine acum la lumina opaițului. Domniile voastre...?
- Eu sunt Ilarie Streja, iar ei, tovarășii mei de pădure și viață, Avram Hegheduș și ficiorul ăsta pirpiriu, Medrea Câlnic.
- Păi, să dau gură muierii, că e la leasa de porumb cu fii-mea. Gândesc că vă sunt burțile nerăbdătoare să simtă gustul bucatelor, iar mie, de ce să nu recunosc, mi s-a uscat gâtlejul, tot gândindu-mă la licoarea mărgelată, pe care parcă o și întrezăresc prin strânsura desăgilor...
- Așa-i, că uitam! spuse Ilarie, luminat și el dintr-odată de gândul acela bun, care pune stăpânire întotdeauna pe mintea bărbatului, ori de câte ori se așează la sfânta masă.
Scoase din desaga-i voluminoasă o sticlă cu pălincă și dintr-un ștergar slănina oblojită de câteva cepe roșii, de apă. În acea clipă ușa bucătăriei se deschise și întâi intră muierea gazdei, o femeie plecată bine peste cincizeci de ani, care se vedea că era de o viață muncită de grijile gospodăriei. În urma ei, ca o șoaptă de vânt primăvăratic, se strecură și copila lor. Ilarie rămase în mână cu ștergarul, din care deșertase pe masă slănina și îl mototolea fâstâcit. Trăise patruzeci de ani între oameni, într-un sat unde fetele se luau deseori la întrecere cu florile la frumusețe și taina parfumului ce-l răspândeau. Dar nu văzuse un boboc mai crud de fată ca acea copilă, care și ea se oprise în prag, dând cu ochii de chip străin. Ilarie știa demult că femeile din Bărăgan au pe chip strânsura vânturilor uscate și rumeneala soarelui, dar copila asta ai fi zis că fusese botezată în lapte neprins.
- Hai, fa, Anuță, hai, tată! Nu mai sta în prag că ne stau pețitorii!
Văzând figura și mai îmbujorată a copilei sale, o mângâie pe păru-i negricios, strălucind ca ochiul nopții prin fereastra lunii și îi spuse râzând:
- Nu te rușina, fu doar o vorbă de-a mea. Dânșii sunt călători osteniți. Nu au venit în pețit! Fii fără grijă!
Dar ochii verzi ai Anuței se odihneau deja pe coaja aspră, dar calmă a sufletului lui Ilarie, ca un lichen proaspăt de primăvară, care găsise sprijin, soare și rouă pe trunchiul viguros al bărbatului. Privirea lui Ilarie i se înfipsese în inimă ca un ciulin adus de vânturile Bărăganului și care nu se mai lăsa dus. Fiindcă simțise Anuța, pentru prima dată în viață, cum i se zbate inima, dar era o durere dulce, tare plăcută, pe care nu o mai întâlnise niciodată, chiar dacă în privirea ei se oglindiseră atâtea chipuri de pețitori străini sau de-ai locului.
- Bună seara, îngăimă ea, fără a-și putea lua ochii de la acel bărbat, simplu la port, dar care răspândea în camera cuprinsă de taina înserării un aer necunoscut.
Ilarie o măsură și el cu luare aminte a ochilor. Niciun bijutier de faimă din lume nu l-ar fi putut întrece în acele clipe în a cântări diamantul care-i stătea în față.
Părul fetei era prins în două coade împletite, ca doi altoi de viță tânără. Într-una din ele râdea, la cel care o privea, o crenguță de busuioc proaspăt, ce răspândea mireasma începutului de lume prin ungherele bătrâne. Trupul era parcă furat de la vreo nevăstuică zglobie, mlădios ca și creanga de alun tinerel. Obloanele dese și tremurânde ale genelor ascundeau de privirile rătăcite ale bărbaților niște ochi ca de trifoi pârguit, iar nasul i se profila zgândărind parcă aerul cu cârniul lui copilăresc. Fețișoara se spăla în nămete de zăpadă neâncepută, iar buzele păreau că sunt două aripi de fluture care abia se profilau, lăsând pe de lături să se răsfețe două gropițe, care, atunci când surâdea, păreau doi muguri de salcâm înflorit. Lui Ilarie îi fu rușine de gazda sa să mai coboare privirea peste trupul ațâțător al copilei, dar gândul lui împletea ca un meșter iscusit forme și linii nebănuite.
- Anuță, hai, dă-i o mână de ajutor mătii, să ne punem burta la cale! Le-o fi și dânșilor foame după cât călătoriră.
Anuța se învârtea de colo-colo, neștiind ce să facă, de ai fi zis că nu locuise în casa aceea niciodată și maică-sa, Victoria, cu harul ei de femeie trecută prin multe în viață, simți că fata sa are o tulburare. Dar nu știa dacă să o pună pe seama fâstâcelii care o cuprinsese văzând la oră de seară cușmă de bărbat străin în casă sau dacă nu cumva vreunul din oaspeți îi căzu cu tronc. Așa că bătrâna se făcea că robotește pentru tihna zilei, sfânta masă, dar pe sub ochi îi cântărea pe cei trei musafiri nepoftiți. Nici Hegheduș, nici sfrijitul de Medrea, nu îi părură figuri care să topească aroganța, cu care de cele mai multe ori Anuța lor îi privea de sus pe bărbați. Poate și de aceea făcuse douăzecișicinci de ani și tot pe vatra lor stătea, în timp ce alte fete de vârsta ei legănau copiii la casele lor. Ceva totuși trebuia să o fi cufundat pe fata lor în melancolia, ce-i fusese până mai ieri soră vitregă, dar Victoria nu știa ce. Se așezară la masă, Neculai fiind cel mai grăbit să guste din licoarea, pe care oaspeții săi o păstraseră aproape neatinsă în timpul călătoriei lor. Numai Ilarie era parcă mai domol. Căuta din ochi ceva și când găsi în colțul bucătăriei o icoană se ridică și făcu în fața ei trei cruci mari, apoi se așeză la masă. Medrea însă ziceai că stă pe cărbuni încinși. Se fâțâia pe scaunul mic de lemn și făcea ce făcea și își rotea ochii la Anuța. Se vedea că băiatului, apropiat de vârstă cu ea, îi căzuse fata la inimă, așa cum cobori o găleată de ciutură în izvorul limpede și strălucitor al apei din străfunduri.
- Și, ziceți că sunteți pădurari, îi luă la cercetare Victoria, privindu-i pe rând. Veniți de departe?
- Din Valea Lungă a Branului, o aruncătură de băț, glumi Avram, în timp ce încerca pe limbă savoarea primei înghițituri de pălincă.
- Păi, nu e nici departe, dar nici aproape, spuse Neculai, chinuindu-se să mai umple ceașca de pământ cu încă un rând de mărgelușe, care pe gâtlejul lui se topeau văzând cu ochii.
- E greu, e greu să colinzi prin alte haturi, îi încercă Victoria, mai ales când ști că te așteaptă muiere cu copii acasă.
- Din latura asta, nu trebuie să ne purtați de grijă, spuse Ilarie. Niciunul nu ne-am legat la cap. Aceștia doi, mai au timp, sunt încă cruzi, dar eu, eu nu cred că mă mai văd cu pirostrii pe cap...
- Omul e bine să aibă jumătatea lui, sprijin la bătrânețe, la boală, la neputințe, continuă Victoria să despice firul în patru.
- Poate, dar așa mi-s eu făcut, din aluat de singurătate. M-am obișnuit cu codrul și nu-mi mai trebuie cicăleală, atunci când îmi plec seara capul pe pernă. Femei...femei...spuse el, înroșindu-se apoi la amintirea faptului că de față era și Anuța, o copilă față de ei toți... femei sunt pe toate drumurile, pentru ce-i trece prin minte bărbatului. Dar femeie pentru suflet găsești greu, din ce în ce mai greu azi. Și aia este după mine femeia care poate să aducă bărbatului ei odihna inimii.
- De ce vorbiți așa, îl încontră iar Victoria, toate femeile pot fi cale și mijloc de oblojeală pentru bărbat.
- Nu prea, nu prea este așa, mai spuse și Avram, mustăcind pe ascuns, știm noi mai bine, nu-i așa Ilarie?
- Dar văd că d-voastră aveți în casă o floare de crâng, se băgă în vorbă Medrea, sfios la început, dar acum cu frâu slobod de la domnia pălincii prin curțile minții. Cum de nu s-a găsit niciun grădinar să o răsădească în inima lui?
- Văd că dumneata ești un pic poet, îi spuse Victoria, întorcându-se spre el cu un zâmbet pe fața-i obosită de munca zilei. Așa este, avem o floare...și ce floare! Dar se pare că nu i-au căzut toți spinii, așa că oricine vrea să o miroasă are de pătimit.
- Ei, lasă că i-o veni și ei sorocul, spuse Neculai, care se încinsese bine de la licoarea de peste munți. O să vină ea și clipa aia. Nu-i așa, Anuță?
- Să-și mai mute oleacă Ialomița curgerea, tăicuțule, și apoi mai vedem noi, îi răspunse Anuța, privind cu o undă de trufie pe rând la fiecare dintre cei trei bărbați străini.
Când ajunse însă sub fereastra ochilor lui Ilarie trufia i se înmuie ca ceara de la sfeșnic și abia atunci pricepu Victoria rostul fâstâcelii ei de la început. “Deci, așa, gândi Victoria, din astea îmi ești, Anuță dragă! Feciori de vârsta ta, câți ne-au încins pragurile și ne-au băut aldămașul de vin, aceia n-au fost buni!? Te brodiși să te închini la bărbatul ăsta trecut prin gura vremii...!”. Așa că se hotărâ să fie mai cu băgare de seamă la schimbul de priviri dintre cei doi, care ei i se părea acum că se rotea ca fuiorul de lână pe fus. După ce mâncară, Neculai îi duse pe prispă, să răsucească în aerul plăcut al serii câteva rotogoale de țigară. Îi spuse Anuțăi să potrivească așternuturi moi și curate, ca pentru oaspeți în camera din fundul casei. Când cei trei bărbați intrară în odaia scundă, Anuța tocmai terminase de așternut cearceaful cu flori de măr țesute de o mână harnică.
- Avem un singur pat, glăsui ea cu o voce topită, privindu-l pe Ilarie.
- Nu-i nimic, eu o să dorm în el că sunt mai târșit de vremi, iar tovarășii mei se vor hodini undeva pe jos. Suntem cu spatele bătucit de asprul pământ al pădurii și de așternutul poienelor, pe unde ne-am înnoptat zilele.
Anuța îl mai privi o dată pe Ilarie, apoi își desprinse din păr rămurica de busuioc ce răspândise miros tainic la masa de seară și o vârâ sub pernă. Apoi întorcându-se spre el îi spuse domol:
- Ca să visezi frumos!
- Mulțam de dar și de urare! îi răspunse bărbatul, în a cărui privire se puteau desluși multe înțelesuri, pentru cine ar fi știut să caute acolo.
Înainte să adoarmă, Avram îi spuse cu glas scăzut tovarășului său: “Bag sama, măi, Medreo, că prietenul nostru s-a procopsit cu mare belea pe cap. Că ce este mai mare pacoste decât învârtoșatul dragostei pe la inimă!”. Ilarie nu-i mai auzea, se întorsese demult cu spatele la ei, își vârâse sub pernă mâna lui noduroasă, cu care strângea busuiocul ce începuse să răspândească lacrimi de miros îmbătător prin cameră. Mângâia perna și cearceaful însăilat cu câmp de flori și parcă simțea cum din el se strecoară până în plămânu-i învățat cu aerul tare al pădurilor mirosul acela de copilă neîncepută, ca un fruct copt pe un ram, la care nu poți ajunge decât prin poteca gândului.
A doua zi, dis-de-dimineață, Ilarie și ai lui se pregătiră de plecare.
- Nu stați să gustați ceva? îi întrebă Neculai, care ar mai fi stors pe gâtlej un strop de trăscău.
- Nu, ajunge cât am mâncat aseară, om face popas iar pe la geana soarelui. Dar, oricum, vă mulțumim pentru găzduire. Aveți aici ionatane și pergamute să ne pomeniți lângă căldura sobei, când v-o bate crivățul pe la ferestre. Iar pentru bunătatea ce ne-ați arătat, vă lăsăm o ploscă cu pălincă. Este ceruită de doi ani, neprihănită ca o fată mare în ajunul nopții de taină de după însoțire.
Tocmai când ieșeau pe porți, Anuța își arătă pasul pe prispă și le strigă: “Să mai veniți în primăvară, când se pornesc pe aici horele!”. Hegheduș și Medrea, care știau că nu lor li se făcuse invitația, pufniră într-un râs bine dospit sub mustățile înrourate. Numai Ilarie purta sub chip un gând ascuns și care-l va ține prizonier de-acum. Acela că la vremea florilor de Mai poate o va putea sălta în horă pe Anuța lu’ Pârvuleț.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!