Atunci, la Clubul Diplomaților, teoreticianul se apropiase dezinvolt de cele două tinere și le întrebase:
„Îl vedeți pe cheliosu’ ăla?”
Fetele, care aveau privirea ageră, localizară deîndată pleșuvul obiectiv.
Iar odată ținta reperată, el își începu tirul.

Era un fost asistent de-al lui de la ASE, acum probabil conferențiar, profesor, sau ceva de genul ăsta... — nu prea era el în temă cum e cu ierarhiile universitare.
De cum îl zărise, ceva mai devreme, îl și recunoscuse pe loc, deoarece aceluia, în pofida celor aproape treizeci de ani scurși, tot nu-i crescuse părul. Era chel încă din tinerețe, iar din acest punct de vedere se păstrase tânăr... — precizase el.

Asistentul, la vremea lui, fusese catalogat drept un tip cam îmbâcsit și cu nasul pe sus.
Nu dispunea nici pe departe de datele fizice și comportamentale care să-l aducă în centrul simpatiei studenților — niște specimene, precum se știe, destul de exigente, chiar mofturoase, în preferințele lor.
Își amintea despre asistent că avea o slăbiciune de nestăpânit pentru numele de Nuți. Ca o reacție decurgând din păcatul respectiv, de cum întâlnea vreo studentă cu numele Elena, Ileana, sau Lenuța, din "domnișoara Nuți" n-o mai scotea.
Dar, mai mult, într-atât era marcat de rezonanța numelui amintit, încât se înroșea brusc atunci când intra în conversație cu vreo "domnișoară Nuți". Se pierdea instantaneu, iar uneori chiar începea să se bâlbâie.

„Din finele mele observații, pot să garantez că doar numele ca atare, și nicidecum alte considerente ce ar fi putut ține de fizicul studentelor, îl făcea să i se înmoaie genunchii, să-i tremure vocea, să i se dea ochii peste cap...” — vru el să accentueze meteahna asistentului prin prezentarea voit augmentată a caznelor de ordin fiziologic la care era supus nefericitul.


„Și, legat de asta, chiar eu aveam să primesc din partea lui o lovitură personală... Și, când credeți?! În timpul căsătoriei... — continuă el. — Nu faceți ochii așa mari și galeși, doar nu vă închipuiți că eu m-am căsătorit cu asistentul. Nu era posibil una ca asta, măcar și din motivul că el nu m-ar fi cerut niciodată de nevastă, eu nefiind o "domnișoară Nuți". Dar soarta a decis ca eu să mă căsătoresc cu o Elenă, ceea ce, în viziunea asistentului obsedat, tot o "domnișoară Nuți" era. Culmea ghinionului a fost că și Elena mea avusese cu el niște seminare și evident că nu scăpase nici ea de enervantul apelativ. Până-ntr-acolo a exasperat-o pisălogul ăla, scoțând-o din sărite de fiecare dată, încât ea a devenit, și mai este și acum, un dușman neîmpăcat al diminutivelor. Spre nenorocul meu, această înverșunare a soției mele față de diminutive m-a privat deseori de savoarea ipostazelor de motănel, ursuleț, iepuraș, tigrișor și alte inofensive mici sălbăticiuni, cu care fiecare bărbat cu firea mai romantică — așa, ca mine — râvnește să se identifice uneori, în clipele de tandrețe conjugală...”


Fetele, cu un remarcabil și nedisimulat spirit solidar, adoptaseră pe loc un aer compasional față de suferințele casnice ale micii sălbăticiuni din fața lor, provocate de refulările obsesive ale unui asistent cu apucături deviante.


Însă scena de vârf a amintirilor cu asistentul abia acum urma să fie povestită.
Antipatic-antipatic omu’, dar se apropia examenul...
Era în primăvara de după cutremurul din ’77 în care, din cauza avariilor suferite de clădirea veche de la ASE, majoritatea cursurilor și seminarelor se țineau la Facultatea de Agronomie. Iar de dincolo de drum, de la numai câteva sute de metri, seducătorul parc Herăstrău arunca necontenit spre bieții studenți nadă după nadă.
Din simț practic, ergonomic și ecologic, studenții își permiteau să intervină uneori în programa rigidă stabilită de conducerea facultății, manifestând frecventa tendință de a teleporta locul de desfășurare a procesului de învățământ din spațiul închis, monoton, demoralizant, al sălii de seminar, în cadrul liber, natural, optimist, în plină renaștere primăvăratică, al parcului Herăstrău.
Lăsând la o parte inevitabilele inițiative individuale și haotice, studenții acționau de cele mai multe ori în mod organizat, după o schemă bine pusă la punct.
Astfel, rând pe rând, asistenții și asistentele, iar când se putea, chiar unii profesori, erau invitați la o bere în Herăstrău.


Descrierea de până acum a asistentului cel grețos ar trebui să contribuie în mod decisiv la ușurința cu care să ne putem imagina că respectivul respinsese cu dispreț și indignare, în două rânduri, „impertinentele” invitații din partea studenților la o bere.
Părea, date fiind antecedentele, definitiv inabordabil pentru astfel de acțiuni „înjositoare”.
Dar, ți-ai găsit, tocmai cu studenții să faci fasoane!
A nu se omite că, atunci când se constituie în „haită”, animați de un scop bine precizat, studenții alcătuiesc o forță redutabilă, greu de descumpănit...


După îndelungi deliberări se contură și infailibilul plan-surpriză.
Decretară o splendidă zi de început de mai — chiar dacă în mod abuziv, în flagrantă contradicție cu datele din buletin — ca fiind ziua de naștere a unei colege pe numele său de botez Elena, singura potențială "domnișoară Nuți" din dotarea grupei lor.
Iar tăinuita lor devansare calendaristică fu prezentată năzurosului asistent drept un eveniment autentic.
Punct ochit, punct lovit!
Ziua "domnișoarei Nuți" trebuia sărbătorită într-un cadru festiv! — consimțise cu emoție asistentul, atins în punctul lui de maximă vulnerabilitate, cu consecințe letale asupra repetatei sale obstinații anterioare.

Plecaseră voioși, în număr de vreo douăzeci, spre locul faptei.
În capul coloanei — deși nu s-ar putea spune că mergeau numaidecât încolonați — se afla chiar asistentul proaspăt tras pe sfoară. Postată strategic lângă el, surâzătoare și debordând de încântare, defila unduios "domnișoara Nuți", altfel spus, „corpul delict”.

„Corpul, între noi fie vorba, era cam dolofănel de felul său, ceea ce mă face să mai reflectez asupra oportunității folosirii termenului unduios într-un asemenea context. Nu, în mod sigur nu am folosit un termen potrivit, care, printre altele, ascunde și o capcană a limbii române. Mă îndoiesc, de altfel, că aveți în minte reprezentarea exactă a semnificației cuvântului unduios...” — își exprimă el neîncrederea în capacitatea celor două tinere de a defini corect acel cuvânt.

„Unduios nu-i ceva, așa... care se unduiește?” — se lansase colega Anei într-o încercare timidă de verificare a cunoștințelor sale din domeniul semanticii.
„Wrong answer! — sărise el — unduios este singularul de la doi duioși.”

Iar după scurtul său intermezzo rebusistic, el se refugiase din nou în trecut, acolo de unde temporar evadase, alăturându-se din nou grupului de studenți ce-și conduceau triumfători asistentul spre parc...

Bulevardul de dinaintea parcului se putea traversa în deplină siguranță doar prin cooperare cu un semafor pus la dispoziția pietonilor.
Dar asistentul, transpus încă din pornire într-o stare năucitoare de către farmecul — doar de el depistat — al însoțitoarei sale, omisese să apese pe butonul de comutarea semaforului pe culoarea verde și se apucase, de unul singur, să facă vreo doi pași pe caldarâm.
Suficient pentru ca în clipa următoare un șofer să frâneze în dreptul lui și să-i pună două întrebări într-o singură, dar suculentă frază:

"Ce faci, mă boule, nu vezi că ai roșu?"

Dac-am lua-o la analizat, deși n-avem de-a face cu o construcție literară propriu-zisă, ci cu o formulare din vorbirea liberă de zi cu zi, nu se poate să nu remarcăm, în primul rând, concizia frazei.
Nouă cuvinte, douăzecișișapte de litere (o incredibilă medie de trei litere pe cuvânt!) și totuși... câte idei nu se pot desprinde!
Prezența celor trei verbe reliefează trei tipuri de acțiuni diferite: a face, a vedea, a avea.
Un pronume invariabil interogativ — ce.
O interjecție cu un pronunțat caracter familiar — mă.
Un adverb ce neagă predicatul într-o propoziție interogativă — nu.
Și, în fine, o conjuncție cauzală — că.
Roșu... e roșu, ce să mai discutăm...
Dar cu năvalnicul vocativ boule — care dă substanță și înțeles deplin frazei și care pune în prim plan nu acțiunile în sine, ci pe autorul lor — ce facem?
Ce să facem, nu facem nimic, mergem mai departe, că avem treabă!
Ce, n-ați mai văzut?!
Ori n-ați citit povestea împăratului gol !?
Dacă n-ați citit-o, citiți-o!
Dacă însă ați citit-o, ar trebui să știți că unde merge un împărat gol, merge cu siguranță și-un asistent bou!

Cam de prin vremea aceea, în mediul universitar — elitist prin definiție, avea să se consacre studențeasca reflecție provenind din realitatea cotidiană că un bou pus la vocativ e numai bun de dus la o bere în parc!

Reacția imediată a grupului la auzul acelei intempestive fraze fusese însă marcată de o relativă moderație comportamentală. Câteva chicoteli înfundate, alte câteva râsete înăbușite, două-trei coate răzlețe, și... cam atât.
Chiar dacă interpelarea șoferului îl demascase definitiv pe asistentul deghizat, iar apelativul deconspirativ le mersese direct la suflet, el și ceilalți colegi ai lui nu-și arătaseră — atât de fățiș pe cât le-ar fi plăcut s-o facă — sincerul lor asentiment.
Remarcabilă totuși, nealterată de scurgerea timpului, rămâne măiestria unui simplu cetățean aflat la volan de a-și fi câștigat printr-o singură frază simpatia spontană a douăzeci de studenți.


În curând însă, lucrurile reintraseră în normal.
Cineva apăsase între timp pe butonul buclucaș, nimeni nu putea să-i mai împiedice acum să traverseze, așa că purceseră iar la drum.
În față el, boul daltonist, țanțoș, nevoie-mare, că în dreapta sa își etala nurii de proveniență preponderent antroponimică, nimeni alta decât "domnișoara Nuți".
Iar în spate, mustăcind satisfăcuți, ceilalți...


„Asta a fost palpitanta poveste cu asistentul de atunci, conferențiarul de azi, sau ce-o fi acuma... — își isprăvise el povestirea. — Dacă nu mă credeți, puteți să mergeți chiar acum să-l întrebați și pe el”.
Își amintea că fetele nu se clintiseră din loc.
Ori, faptul că nu schițaseră nici cel mai mic gest care să trădeze vreo intenție de a se duce la acela pentru unele eventuale confruntări, era un semn indubitabil că ele îl crezuseră în totalitate...