O zi obişnuită
ce nu se deosebeşte cu nimic
de celelalte zile decât prin faptul că este ultima mea întâlnire cu ea.
Ca de obicei, ca la fiecare întâlnire încerc să-mi adun câteva gânduri noi prin care să-i fac cunoscute ascunzişurile inimii mele,
adăugând astfel câteva condimente sentimentelor şi simțămintelor mele
ca întâlnirea noastră să capete parfumul iubiților şi gustul dragostei şi al pasiunii arzătoare.

Mi-a fost dor de tine, tu cea atât de duioasă şi de frumoasă,
cum înaintea ta mi-era dor de partea cealaltă a apei.
Ai fost departe, necunoscută, o, tu, răzvrătită slobodă !

În drum spre întâlnirea noastră, gândul îmi rumegă amintiri legate de felul în care ne-am cunoscut; le mestecă fericit.

Dinaintea mea a urcat treptele vieții, din copilărie până la tinerețe.
Am văzut-o înmugurind, îmbobocind, gata de rod în plină feminitate.
Cu trecerea anilor, dorința mea de a gusta acest rod, de a-l avea, a crescut tot mai mult.
Visurile mele au crescut odată cu ea până când a sosit ziua făgăduită, ziua confesării.

Îmi amintesc cum, în acel moment, inima săltând de bucurie dădea să iasă dintre coaste, să zboare de fericire.

Cuvintele s-au luat la întrecere, curgătoare, dulci, ca să ajungă la urechile ei.
Sentimentele i-au rumenit obrajii, iar privirea i s-a plecat către pământ de ruşine.

Întâlnirile noastre au devenit din ce în mai dese, iar povestea noastră s-a transformat în poezie scrisă în caiete, în pictură pe inimi,
în melodie în simfonia vieții.
I-am scris ce nimeni altcineva nu-i mai scrisese,
ce eu însumi nu mai scrisesem cuiva.

Într-o bună zi a venit la mine înfăşurată într-un veşmânt al nevinovăției.
S-a prăbuşit dinaintea mea plângând şi mărturisind că este o păcătoasă ce nu merită toată această dragoste.
Mi-a povestit despre mări agitate, despre valuri ucigaşe, despre corăbii înecate. Mi-a povestit cum a ajuns să se dedea păcatului într-o clipă trecătoare de rătăcire şi cum caută
o dragoste care s-o încălzească,
o minte care s-o înțeleagă,
o inimă care s-o îngăduie.

Peste mormântul visurile mele îngropate de vii se împrăştiară gânduri negre. Speranțele îmi fură sfărâmate de ciocanul durerilor, iar viitorul îmi apăru încețoşat.
Îmi povesti
despre durerile şi tristețile ei,
despre regrete şi remuşcări,
despre Iertătorul Milostiv,
despre căința cea sfătuitoare.

În pragul uşii dragostei ei mă oprii buimac precum o pasăre rănită care tot dă să se ridice, dar se prăbuşeşte, care nu poate intra.
În noaptea acelei zile cunoscui ce înseamnă nesomnul care m-a întovărăşit până la ivirea zorilor.

În ziua următoare, adunai toată dragostea, toate amintirile frumoase...
I-am vorbit spunându-i
că cine iubeşte nu poate urî,
că celui ce are căldura dragostei nu-i pasă de duritatea şi răceala chinului,
că Domnul robilor este Iertător, Milos, şi atunci cum aş putea fi altfel eu, un rob dintre robii Săi?
Sunt dependent de dragostea ta, iar de dependență nu ai nici o scăpare.
Să ardem corăbiile noastre putrezite şi să plecăm în larg împreună cu o corabie nouă lăsând în urmă țărmurile suferinței
şi ale durerilor, să plecăm în larg împreună în căutarea unui nou țărm unde să fim în siguranță.

Voi fi medicul ce te va vindeca, te voi lecui de bolile tale,
şi-ți voi da drumul din colivia trecutului.
În ziua aceea,
gândurile ni s-au îmbrățişat,
buzele ni s-au unit, trupurile ni s-au contopit.

Am trecut de atunci mai bine de două luni, iar cu fiecare întâlnire ne îndepărtam tot mai mult de dureri şi tristeți,
apropiindu-ne de fericire şi de speranțe.
Iată-ne astăzi întâlnindu-ne într-o zi obişnuită ce nu va diferi de celelalte zile decât prin faptul că-şi va dăltui în memorie locul său printre celelalte zile.
Astăzi, îşi pusese, în mod neobişnuit, o eşarfă neagră ce-i împodobea gâtul alb. Ne-am aşezat într-un colț al cafenelei ce va rămâne martoră a unei poveşti de dragoste neîmplinite.
Ochii mei, ca de obicei, îi contemplau chipul, îmbrățişând fiecare celulă a ei.
La un moment dat s-a întors în altă parte, iar eşarfa s-a îndepărtat dezvăluind urmele crimei sale,
un semn roşu al trădării se holba la mine de pe gâtul ei, sfidându-mă.
Bătăile inimii mi s-au întețit, nervii,
gata să plesnească ,
busola mea lăuntrică şi-a pierdut direcția.
I-am cerut cu blândețe să-şi scoată eşarfa,
apoi pe un ton poruncitor, brutal.
Semnul s-a eliberat şi a ieşit de sub umbra eşarfei care fusese pusă peste el, ivindu-se clar în lumina zilei.
Am întrebat-o cine a sădit acel semn aici?
Pe un ton în care se amestecau sentimente de gelozie cu umor şi mirare … :

„te-ai întâlnit cu el? ”

O încuviințare de psihic frânt fu
ca un trăsnet căzut peste sentimentele mele,
ca o bombă nucleară ce explodă în capul meu. Alte întrebări se precipitară :
cum?
de ce?
pentru ce?
unde?
când?

Scuza ei a fost mai urâtă decât păcatul însuşi,
răspunsul ei inuman, nepăsător,
încă îmi răsună în urechi ca un cântec de-ngropăciune.
A răspuns liniştită:
mi-a cerut să ne întâlnim,
o întâlnire de adio,
a insistat, dar eu l-am refuzat.
A insinuat amenințător că este doar o întâlnire de adio.
Am acceptat de teamă.
Am stat de vorbă şi ne-am clarificat, apoi mi-a dat un ultim sărut ce a lăsat acel semn.
Dar îți jur pe ce am mai scump că totul s-a terminat între noi,
a fost ultima data când l-am întâlnit.
Lacrimile începură să-i curgă.
Nu ştiu dacă erau lacrimi de frică
sau de regret,
sau de amândouă.

I-am spus adio, da, totul s-a sfârşit.
Tristă seară!
Seară de înşelare şi de trădare.
Am amuțit.
Am închis gura şi am lăsat ochii să urle.

Astăzi am cunoscut înşelarea pentru prima dată în viața mea.
Astăzi am câştigat noi prietenii,
iată cum trădarea devine prietena mea,
iată cum nesomnul, prietenul meu, mă vizitează din nou,
iată cum nopțile îmi țin de urât.
Astăzi i-am scris ultima scrisoare pe care nu o va mai primi.
I-am scris:
„Nu, nu eşti a mea şi nici dragostea ta nu-i pentru mine,
eşti un trandafir lipsit de parfum,
iar roşul său îmi însângerează ochiul.

După cuvintele cântecului lui Abdel Halim Hafez „Nu eşti inima mea!”

Nu eşti inima mea aşadar
ci un hanger înfipt între coaste.

Sau ştii că sângele meu s-a scurs ?
Mi-ai luat trezia, dar nu mi-ai dat liniştea somnului.
Din stele m-ai târât în țărână…
Pleoapa a fost topită de lacrimă
Zâmbetul nu mai are buze.
Fiorul morții să fie ceea ce simt ?
M-a dărâmat pentru că am iubit-o odată.”


S-a încheiat astăzi „ziua trădării” şi a început ziua înstrăinării mele. Mâine va fi o altă zi.