-Am venit, am venit! Încetați cu aplauzele, ce Dumnezeu?
Răduțu e roșu-n obraji, verde fularul, ca iarba fragedă, foșnind sfioasă pe câmpul cu maci. Pulovărul vărgat îl transformă într-un motan. Băiatul ăsta nu-și mai trage piciorul ca pe-un sac de cartofi, cred că numără în gând intervalul dintre pași, mereu egali, cumva moi, așa cum e mersul oricărei feline. Fredonează un cântecel cules din rășina pinilor înfipți în sare, îl plimbă pe limbă, se preface că-l înghite și lăcrimează cambrat, icnește și scuipă un cocoloș de note stridente, răzuite de pe zidurile orbite de soare.
Răduțu se postează înaintea laiolului, își scoate țopăind o șosetă și descrie, în aer, un zig zag ceremonios:
-Majestate, otrava dvs!
Lasă plocon pachetul desfăcut, din care extrage un singur LM.
E vesel și îmbujorat ca o domnișoară la prima aventură amoroasă.
Când valsează, când pocnește din călcâie, cu mâinile-n șold, ziiiiiiii-i mă!
Se învârte și râsul duduie împrejur, întinde brațele și lasă capul pe spate, fire de păr lipite pe frunte.
Titirezul se-mpiedică în scaune, scaunele se pulverizează, din ritonul în formă de cal a rămas gaura ochiului. Vârtejul smulge obiectele din proximitate, le asimilează sau le respinge, în locul lui Răduțu este o entitate amorfă, un cumul de atomi ce se ciocnesc fără noimă, e haosul primordial, sălbaticule, ajunge cu hărmălaia, i se poruncește, cine să audă? tavanul s-a înnegrit ferestele au devenit opace dalele sar clămpănind și podeaua clocotește, se apropie rotit de hăul casei scărilor, de hăul cistei din beton și se varsă înăuntru, spumegând, în urma ei rămane un cadru fixat în pereții îndoiți, un palimpsest.
Conductele țiuie asurzitor, tavanul atârnă ca un pântec greoi, aerul se prelinge în plămâni, otrăvit, declanșând o tuse spasmodică. M-am ascuns în firidă.
Laiolul latră îndârjit, dar se teme să muște.
Vârtejul s-a subțiat, ricoșează anemic din dulap în ușa metalică, se sprijină de clanță, apoi alunecă în pat.
Minutele trec. Nu se-aud decât dalele întoarse în fosă, fixându-se una în alta.
O brichetă se plimbă deasupra cearșafurilor, două coloane de fum izbucnesc simultan, o a treia țigară se rostogolește în firidă.
-Miroase-o! Aaaa, vrei și foc ? Þi-aș da cu dragă inimă, da’ n-avem! Asta e, n-avem... Poate tu, Răduțu?
-Nu, unchiule, îmi pare rău!
Desfac foița subțire, o rulez pe degetul mic și torn conținutul țigării în palmă. Inspir. Nu e de-ajuns. Vărs pe limbă nicotina încleiată cu gudron, apoi mestec.
-În liniște, “tătăițule”! Savurează în liniște, nu mai plescăi!
Mă înghesui în cotlon, un singur picior nu încape, atârnă peste dreptunghiul decupat, prin care casa scărilor duce undeva sub mine.
-‘Tu-s grijania mă-tii!
Urletul însoțește pe Răduțu săltat din pat însoțește nodul făcut la ghete însoțește piciorul de care sunt tras în mijlocul camerei însoțește flegma ce-mi năclăiește buzele însoțește pumnul ce mă pliază. Vomit pe carâmbul bocancului, conținutul vâscos levitează, se retrage se înfige în falcă, mirosul îmi înțeapă nările, sângele țâșnește din gură și nas, amețesc și fâlfâi ca o pasăre prăvălită cu ajutorul unei căngi, din înaltul cerului.
-Ce-aveți mă cu mine? Ce... ce v-am făcut?
Răduțu, aplecat:
-Șșșșșt, pereții au urechi!
Își umflă pieptul și pozează inert, cu mâinile încrucișate.
-Semnează!
-Ce să semnez? Ce-aveți cu mine?
Laiolul se insinuează ca un șarpe în preajma lui Răduțu, pipăie primejdia cu vârfurile limbii despicate, îl ia deoparte și îi șopteste ceva, îl calmează, uite un chiștoc, uite cafeaua, avem tot timpul, dragul meu, ssssstai și nu te pripi, sssoarbe lichidul de culoarea urinei, învessselește-te, trebuie să-l distrugi bucățică cu bucățică, să-l sssimți...
Laiolul e luat de umeri și depus pe o pernă. Răduțu arborează aceeași poză triumfală, zâmbește și murmură. Pe măsură ce murmurul devine un cântec, fruntea se descrețește, reapar zidurile orbite de soare și parcă ar încolți iarba...
Dar nu, nuuu, Răduțu scotocește într-un sertar, prinde un cui în colțul gurii, apucă un ciocan, fredonează în timp ce îmi smulge bandajul și mi-l încolăcește în jurul gâtului, fredonează târându-mă ca pe-o boarfă lângă zidul opus patului... Deslușesc versurile abia la a cincea reluare:

în față la Billa
era un rahat
filigranat cu hârtie oranj
l-am turnat în matriță
și-am modelat
harta țării iubite

Împlântă cuiul cu lovituri scurte, însoțite de sacadarea cuvintelor, mă ridică fără efort, legănându-mă în lațul bandajului. Mă agață la câțiva centimetri deasura podelei. Arată cu degetul și se hlizește la eforturile mele neputincioase.
-Semnătura!
Ochii îmi ies din orbite, încerc să mă prind cu unghiile de zid, însă unghiile se-ndoaie și se rup, șanțuri paralele în dreapta tătăițului, linii strâmbe și roșii în stânga, venele pulsează și se desprind pe dinăuntru, șfichiuie accelerând bătăile inimii, șisturi cristaline vârâte pe esofag, mă sufoc, atâta aer în jur iar plămânii se usucă tot încercând să aspire...
-Semnez, îngaim, semnez!
Răduțu se-ndepărtează tacticos, răscolește prin bucătărie, revine nesfârșit de încet, mai întâi se-apleacă peste laiol, sub feselele sosiei mele pata s-a mărit, a căpătat o nuanță gălbuie, de puroi, Răduțu îi bate obrazul, îl dojenește compătimitor, gata... gata, vine încoace, retează cu o lovitură îndemânatică de cuțit fâșiile de pânză răsucite...
Scoate o foaie și mi-o aruncă pe genunchi. Cândva, într-o toamnă, o frunză cădea alene pe a treia bancă din parc.
Laiolului:
-Știi că ai dreptate? Ce atâta grabă?
Mă înșfacă aproape tandru de subsuori. Foaia e alungată spre fereastră. Ar ieși de n-ar fi opacă.
-Ia să te băgăm noi în cistă! Așaaa...
-Nu, nu! Nu mă îngropa! Fac orice, semnez, nu știu ce, dar semnez, jur că semnez !
-Mâine ai toată ziua la dispoziție!
-Fojgăiesc șobolanii!
-Inofensivi!
-Mă rod oasele, mă înăbuș, mi-e frică...
-Dă–mi drumu’, amărâtule!
Îmi șterge cu mâneca amestecul de sânge, bale și lacrimi de pe față.
-Ia poftește matale înăuntru! Atențieee, atenție la marginea circulară, așaa, hai, nu te mai smiorcăi, acum celălat picior, gata, stai bine? Confortabil? Ca boierii...
Scară coborâtă, câte două trepte odată, ciocănit timid în inelul de beton.
-Eeeei! E cineva? Hi hi hi... nostimi bătrâneii ăștia!
Două furci metalice, strecurate prin fante invizibile, îmi susțin șoldurile...
-Să dormi și matale ca omu’!
Apoi:
-Mâine e o zi mare! Vine Domnul cu Ouă de Prepeliță!