agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-12 | |
Am fost zguduit de o altă întâmplare tristă. Întâmplare care m-a făcut să mă gândesc încă o dată cât de orb poate să fie destinul uneori.
Nicu lu' Dragavelea lucra la o fabrică de cherestea și când venea acasă după schimbul doi, ajungea tîrziu, cobora din autobuz o stație mai devreme și tăia de-a dreptul prin cimitir. Ca să-și facă mai mult curaj, luase obiceiul când trecea pe lângă mormântul lui Neacșu să strige din mers, fără să se uite înapoi: - Bună seara, Neacșule, ce mai faci, cum o mai duci? Azi așa, mâine așa, povestea și altora cum de nu se teme el să treacă el noaptea prin cimitir până într-o zi când s-au hotărât doi tineri să-i joace o festă. S-au ascuns după un nuc bătrân și când l-au văzut trecând și strigând: - Bună seara, Neacșule, ce mai faci, cum o mai duci? - unul din ei l-a strigat: pe nume: - Vino-ncoace măi Nicule, să mai stăm și noi nițel de vorbă. A tăiat-o la goană, nu s-a mai oprit până acasă, a spus și alor săi, cu sufletul la gură ce i s-a întâmplat, a tras o sperietură nemaipomenită, nu a mai avut poftă nici de mâncare, nici de băutură, s-a îmbolnăvit, a căzut la pat și i-a fost din ce în ce mai rău. Tinerii s-au speriat, i-au făcut o vizită și au încercat să-i explice: - Nene Nicule, noi doi te-am speriat, ne-am pitit după nucul ăl bătrân, nu am vrut să-ți facem nici un rău și eu am strigat după dumneata: - Vino-ncoace, să mai stăm și noi nițel de vorbă, așasă știi, că noi am fost. - Mulțumesc măi copii, eu știu că voi vreți să mă ajutați. Dar nu ați fost voi. Știu sigur pentru că i-am recunoscut vocea. El a fost și m-a chemat la el. Asta e. Și când a căpătat convingerea că nimeni nu îl mai poate întoarce din acest drum, nici un doctor, nici o rețetă din lume nu l-au mai putut ajuta. Și nu s-a mai putut face nimic. Morții cu morții, viii cu viii. Îmi amintesc, eram mic de tot când am auzit o întâmplare asemănătoare, doi elevi de școală militară au făcut un pariu, care din ei are curaj să meargă noaptea în cimitir și, drept dovadă să înfigă baioneta la un mormânt oarecare. Au bătut palma, unul din ei și-a luat inima în dinți și ajuns la cimitir, s-a aplecat înfigând cu sete baioneta în pământ. Dar când a vrut să se ridice, și-a dat seama că nu mai poate și, fiind convins că mortul îl trage cu putere la el, a făcut infarct și a murit pe loc. Ce se întâmplase în realitate? Aplecându-se și fiind întuneric, și-a înfipt baioneta prin propria lui manta, care apoi l-a împiedecat să se mai ridice. Voilà! Și morții au nevoie de liniștea lor iar noi trebuie să le-o respectăm. Citesc despre fața nevăzută a Lunii, despre care se scriu cele mai fanteziste lucruri, sau mai bine zis nu se scrie nimic serios. Despre fața nevăzută a Lunii și despre acel misterios satelit de diamant (!) care o înconjoară și asupra căruia se păstrează o tăcere stânjenitoare. De ce ne arată Luna în permanență o singură față a ei? Nu pentru a stimula curiozitatea noastră cea de toate zilele? Câte calcule ar trebui să facă cineva să ajungă la o cât de sumară înțelegere a principiilor care permit Lunii să ne ascundă mereu una din fețele ei? Statele care dispun de tehnologie cosmică, fac experiment după experiment dar și pregătiri pentru instalarea unei stații orbitale interplanetare, în stare să devină operațională în numai câțiva ani. Sigur că sunt foarte importante cercetările de explorare a cosmosului, dar și dorința marilor puteri de a muta în cosmos hegemonia celui mai puternic, este cât se poate de transparentă. Dar cui nu i-ar plăcea să călătorească până la bordul unei astfel de stații și, mai departe să petreacă un sejur de câteva zile în cosmos și să privească Pământul de la câteva sute de chilometri depărtare? Pentru zborul după care tânjește de când s-a născut, omul nu are la dispoziție decât fantezia și gândul care îl poate duce instantaneu, în orice punct al universului dorește. Dar rămâne cu handicapul unei cunoașteri aproximative și iarăși se întoarce de unde a plecat. Iată de ce îmi place să închid ochii și să mă închipui zburând în cosmosul care ne înconjoară cu atâtea și atâtea incitante mistere. Pentru că una este să citești descrierile cosmonauților, cenzurate și ele, sau ale scriitorilor de science-fiction și alta să vezi, și eu îmi închipuiam că văd cu ochii minții, de sus, această Terră bântuită de tot felul de răutăți și meschinării, dar pe care se țes și cele mai cutezătoare idei de zbor. Când eram mai tânăr, mă fascinase ideea unei motociclete zburătoare, o miniavionetă de două locuri, folosită în Australia pentru paza turmelor de oi, și care, deși nu se ridică la o înălțime prea mare, nici nu dezvoltă viteze sonice, avea o ținută zveltă și grațioasă iar la înălțimea la care zboară, nu o paște nici un fel de pericol, nu e nevoie nici de permise și nici de alte autorizații birocratice cum ar fi cea de survol, nici de aeroporturi pentru decolare sau aterizare și așa mai departe. Și ce ciobăniță frumușică îi făcea reclamă probând-o în rulaj, în zbor și readucând la un loc mioarele care se depărtau prea mult de grosul turmei. Atunci mi-am dorit cu adevărat să devin și eu cioban în Australia. Dar n-a fost să fie. Deși nu știu dacă m-ar fi primit din cauza studiilor. Un timp iarăși m-au pasionat aparatele de zbor ultraușoare, cu aripă delta și cărora la nevoie le puteai opri motorul, plutind timp îndelungat după curenții de aer din atmosferă. Nu vă mai spun că în tinerețe m-am înscris la școala de zbor cu motor de la Strejnic, dar din cauza vederii a trebuit să abandonez. Mai târziu visam că vehicolele individuale de zbor pe pernă de aer, care nu mai sunt de mult o minune a tehnicii și nici nu puteau să coste prea mult, aveau să coboare de pe planșetele proiectanților și de pe pistele de probă, în vitrinele magazinelor de specialitate și, să devină accesibile oricărui amator. Dar nici asta, n-a fost să fie. Când mă ambiționam mai mult, promiteam solemnn (!) să proiectez și să contruiesc un avion personal super-ușor pe care la nevoie să-l poți plia într-un geamantan obișnuit. În schimb mi s-a întâmplat de mai multe ori, să mă visez zburând, cu mâinile întinse și, la fel ca sportivii la triplu salt, făceam în aer mai mulți pași continuându-mi astfel zborul și simțind o satisfacție pe care nu o pot descrie în cuvinte. Am reușit, am reușit! - strigam eu triumfător, după care mă trezeam decepționat că nu zburasem decât în vis. Și ca de fiecare dată după atâtea escapade și tentative de evadare în spații eterate și la altitudine, cobor din nou cu picioarele pe pământ, unde câinele pare că mă iubește din ce în ce mai mult. Mă latră alarmat ori de câte ori ies din curte și se bucură atât de expansiv când mă apropii de el, încât trebuie să îi acord în fiecare zi un timp din ce în ce mai mare pentru discuția noastră în doi. Hămăie, dă din coadă, îmi linge mâinile, mă sărută pe obraji, scheaună – el de fapt îmi vorbește – și nu stă o clipă locului. Ar fi în stare să țopăie nu știu cât timp în jurul meu, ca să-mi facă plăcere, intru și eu în jocul lui dansând, deși numai de dans nu-mi arde mie acum și mă pretez chiar de mai multe ori pe zi la acest fel de dialog. - Măi cuțule, eu sunt mai prieten cu tine decât cu vreun om. Așa e? - Ham, ham. Ori de câte ori îl întreb ceva, se bucură ca un copil pe care îl tratezi ca pe un om mare, dă din coadă, mă privește în ochi încercând să ghicească ce mi-ar place sau ce ar trebui el să răspundă. - Mi-ai acoperit cea mai mare parte din singurătatea mea năroadă, iată sunt atâția ani de zile de când nu te am decât pe tine. - Ham, ham, ham. - Þie pot să-ți spun măi cuțule, dar altora nu. Nimeni nu trebuie să știe dacă mi-a fost sau nu greu. Și cât de greu. Mă mai descarc și eu de supărări în fața ta, că nu am pe altul. Se copilărește înduioșător și se arată atât de temător să nu mă supere cu ceva, că-l simt totdeauna gata să se plece, la orice gest mai brusc al meu, căutându-mi în permanență mâinile pe care să-și depună omagiul supunerii sale totale. La fel cum îl vedeam pe Charlie Chaplin din perioada filmelor mute, care după fiecare ispravă care stârnea hohotele de râs ale spectatorilor, scotea inevitabil pălăria din cap, semn al bunelor sale intenții și bunăvonței sale de nedezmințit. Nu plec fără să dau bună ziua și celuilalt, bătrânul. - Tu ce mai faci măi, martalogule? - Ia uite cine vorbește! - Ai dreptate. Suntem doi martalogi de care nu mai ține nimeni cont. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate