-Bună Beatrice, ce s-a-ntâmplat?
-Nimic.
-Nu e adevărat! De fiecare dată când mă vezi ești atât de încordată…Ce se petrece?
-Încordată? Poate de la vreme..
-Nu, nu pot să mai cred asta, știu că ceva se petrece cu tine, dar..nu știu ce. Hai spune-mi!
-Ceea ce pot să spun este că m-a luat valul.
-Valul?
-Da, lasă-mă să explic..
-Bine, bine, nu te mai întrerup.
-Acum un an m-a luat valul. Un val imens de dragoste și nebuneală. M-am agitat din toate puterile să ies la suprafață și când eram pe punctul de a scoate capul afară și să resimt aerul dulce al libertății, un parfum mistic a apărut în preajma mea. M-a făcut să tresar și să nu mai doresc libertatea, era mult prea frumos acolo unde eram atunci. Parcă timpul se oprise în loc, iar soarele își întindea razele pe chipurile noastre descoperind zâmbetul minunat al fețelor pline de fericire. O fericire care făcea inima să tresară și să bată în ritm de dans, valsul primelor iubiri. Dar asta nu a durat o veșnicie, au fost doar câteva zile minunate care mi-au distrus dorința de a mai ieși la lumină. Apoi totul a intrat în umbră, chiar și soarele își retrase razele calde care îmi mângâiau chipul. Apoi a mai venit un val, un val plin de vise care m-a făcut să creez un univers minunat unde avea să mă regăsesc cu el. Vise și iar vise..Am trăit cu imaginația o vreme, dar până la urmă am renunțat și la ea. Era mult prea dureroasă, dorul mă cuprindea mai mereu, inima plângea de tristețe, iar în jurul meu totul devenise pustiu. Nu mai vroiam să suport acea tristețe, mi-am adunat toate puterile și m-am hotărât să ies la suprafață. Aproape reușisem să ies din valul dragostei neîmpărtășite, când un alt val s-a năpustit asupra mea. Valul tăcerii.
-Valul tăcerii?
-Da, valul tăcerii atacă atunci când..nici nu știu..dar te asigur că e foarte dificil să-i reziști.
-Și tu ce ai făcut? Povestește mai departe!
-Tăcerea, pedeapsa cea mai crudă încă din istoria antică. Spartanii o aplicau foarte des. Copiii, micii războinici, atunci când greșeau erau pedepsiți să tacă un anumit număr de zile și erau ostracizați. Așa a fost cu acel val. Valul tăcerii m-a făcut să-mi pun multe întrebări, nici nu le mai știu numărul..dar întrebări la care răspunsul era ascuns în cele mai adânci și neumblate locuri.
-Și, ce s-a mai întâmplat?
-Am așteptat să treacă, dar viteza lui era atât de neînsemnată încât nu am mai rezistat și am hotărât să lupt. Mi-a luat ceva timp până să culeg tot curajul care mai rămăsese în mine, dar am reusit până la urmă. Am înfrânt valul tăcerii, iar valul prieteniei m-a întâmpinat. Nici acesta nu a ținut prea mult. Nimic nu ține la neșfârșit.
-Da, e adevărat. Până la urmă ai reușit să ieși din val?
-Încă nu. Acum mă aflu în valul indiferenței. Mă lupt să ies la suprafață, dar parcă creierul și inima s-au aliat și nu vor să renunțe. E o luptă foarte dificilă, dar deja am reușit să ies pe jumătate din acest val care m-a cuprins. Sper să câștig această luptă.
-Prin câte ai trecut..nu am știut că valul dragostei este atât de amar când nu e simțit de ambele persoane.
-E dulce – amărui. Așa e dragostea.
-Da, dar stai! Nu mi-ai răspuns la întrebare!
-Care anume?
-De ce ești atât de încordată în prezența mea? Doar nu eu sunt..
-A, nu, stai liniștit. Încordată, nu aș putea spune..poate mai degrabă emoționată.
-De ce emoționată?
-Hei, ești o mare vedetă, nu toată lumea are șansa să te întâlnească săptămânal ca mine și să facă calcule care stau la baza universului..
-Da, ai dreptate, cum să fiu eu acea persoană care a aruncat valul iubirii asupra ta? Cu toate că, dacă analizez mai bine ceea ce ai povestit, mă cam regăsesc pe acolo..
-Da, nu mai analiza. Hai mai bine să calculăm viteza de rotație a tornadei care vine fulgerător spre inima mea.