Apoi, când luceafărul îi deveni ca un logodnic (îi despărțeau cam vreo două stadii), luna își puse inel, un abur fin, sau un șal, și am înțeles: Bun rămas insomnii, văruială de nopți polare, delirări ale mierlei, și-ale albastrului, madrigaluri scrise-n grabă pe sutiene și pe șervete, fandări, zaiafeturi la cherhanale și prin podgorii, dormit la schituri, găinării ca hrăpiri de maici, leșinare de bărci cu vâsle, printre lebede, vine griul, vine focul! Bateristul burlanelor, transbordările veveriței din codri-n parcuri, din brad în stradă, vestirea de niște junghiuri, de un memoriu, de o plecare, de fân, pelerina poștașului, cecul, neonul, onomastica, telefonul, mustățile șorecarului, pechinezului, liniștea strecurând în auz foirea de ocupanți clandestini, mascați cu frunze și-abil protejați de forțele gravitației, iureș, a temei toamnei.