Niciodată nu am făcut parte din turmă,nici nu mi-am dorit!
De ce acest enunț?
Pentru că ceea ce văd e aproape inexplicabil.
Nu îmi vine să cred...
De la balconul etajului unu privesc ,,indienii'' cum merg în șir lung, părăsind incinta corpului ,,G'' și se îndreaptă zgomotos prin păduricea sărăcăcioasă, pe aleea principală plină de gropi inundate de ploaie.
Îmi închipui cu groază că și eu într-o zi mă voi alinia ,, șirului indian'' pentru a lua masa de supraviețuire.
Mă văd mergând alene, tăcut, plecat cu 10-15 minute mai devreme din salon.
Ori voi merge grăbit de vreo ploaie, discutând banalități cu cineva cunoscut sau necunoscut.
În mână voi avea mereu o pungă de plastic cu pâine, sare și zahăr... Într-unul din buzunarele halatului se va găsi cuțitul...
Voi vorbi cu haita de câini înfometați ori sătui...
Voi merge și eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâția și atâția oameni bolnavi!
Voi aștepta și eu, pe holurile aproape întunecate, înainte de a fi strigați de vreo bucătăreasă durdulie și cu gura mare.
,,La masăăăăăăă...! La masăăăăaâă...!''- un glas pițigăiat se aude de trei ori, la aceleași ore nu prea fixe.
,,Seria a douaaaaa... la masăăăă...! La masăăăă...!- suntem chemați în sala de mese.

* * *