La un moment dat, Luminița se opri din citit. Nu pentru că ar fi terminat caietul al cărui conținut nici pe jumătate nu-l parcursese... ci pentru că ochii i se umeziseră. Îndoi colțul paginii și puse lunga scrisoare pe măsuță. „ Doamnne câți ani au trecut de la scrierea acestor rânduri? În fine, n-are importanță... cert este că în momentul relatării eram tânără și aveam memoria bună!" își zise în timp ce se ridică din fotoliu pentru a-și dezmoți picioarele. Cu gândul departe se îndreptă spre geam. Afară se însera. Telefonul amuțise demult. Nimeni și nimic nu perturba atmosfera de lâncezeală ce domnea în întregul apartament.
„Na, că în seara asta nu mai fac nimic. Se pare că tot singură cu vechile mele amintiri îmi voi umple timpul. Ce rău e să fi singură!” Medită ea, în timp ce se îndrepta spre bucătărie, unde își prepară la repezeală o cafea. Știa că n-are voie, știa că somnul îi va fi agitat, dar ce mai conta?
Sorbind cu plăcere din lichidul negricios, Luminița continua lecturarea caietului cu pricina.
Rândurile citite de femeie dispăruseră. În locul lor, se revăzu fetița aceaia dezamăgită de neputină. Aștepta cu nerăbdare să vină tatăl ei acasă.
Ca niciodată, Lucica mama ei era culcată pe pat. Paloarea feței, și gemetele ei trădau o profundă suferință.
-Cu ce te pot ajuta mamă? Se auzi întrebând-o destul de afectată.
-Să ai grijă de Sorin, fratele tău. Ești deja fetiță mare, azi mâine faci 10 ani, deci o să te descurci. Să-i faci grisul și să-l schimbi să nu se opărească. Și vezi, dacă ajung la spital tu să nu mergi la școală până mă întorc. Să nu uit! Te mai roagă mama ceva. Dacă vei fi întrebată ceva despre tanti Florica lui Maxa... tu să spui că nu m-ai văzut nicodată discutând cu ea! N-ai văzut-o decât așa pe stradă uneori! Bine?
-Chiar așa de rău îți este? Chiar o să ajungi la spital? Vrei să chem salvarea? Ce trebuie să fac? Izbucni fetița într-un tir de întrebări.
-Deocamdată... mai aștept. Poate o să-mi revin.
Deodată, pe ușa casei intră un bărbat. Înalt, uscățiv trecut bine de patruzeci de ani. Era unchiul Luminiței. Văzând-o pe Lucica, în pat și mai ales vâzănd un capăt însângerat al cearșafului, pitit sub pat, bărbatul exclamă:
-Ce-ai făcut?! Tu nu te gândești că ai doi copii de crescut? La ei te-ai gândit? Dă-o-n colo de treabă! Apoi plecă pentru a se întoarce după vreo zece minute. Scoase din buzunarul hainei o sticlă de citro plină cu țuică și, silind-o pe Lucica să ia cât mai multe înghițituri îi zise:
-Încearcă să bei din asta. Altceva nu-mi trece prin gând să-ți dau. Cine știe... poate tăria din ea o să te ajute. Am anunțat salvara și mi-au spus că vine... în cel mult un sfert de oră va fi aici.
-Cred că Dumnezeu te-a trimis. Spuse Lucica privind în gol, după care tăcu.
-Tatăl tău știe că măta-i bolnavă? o întrebă acesta pe Luminița.
-Nu știu... i-a fost rău și aseară, dar el... știți cum e! A plecat la lucru.
-Ei bine, tu să ști că trebuie să ai grijă de fratele tău...
-Știu că mi-a spus mama.
Între timp cei de la salvare sosiseră. Câteva întrebări... câteva vorbe rostite mai în șoaptă... solicitarea unui act, și Lucica a fost dusă urgent cu salvarea.
După plecarea ei, bărbatul o mai chestionă pe fetiță.
-Aveți ce mânca în seara asta? Ai lapte cupărat pentru copil?
-Da avem... numai că nu știu unde îi este suzeta, cred că i-am pierdut-o, și fără ea nu doarme toată noaptea!
-Asta într-adevăr este o problemă. Apoi, uitânduse la ceas spuse ca pentru sine: Cred că mai ai timp să apuci farmacia deschisă. Dacă ajungi într-o jumătate de oră sigur ai să o găsești deschisă. Ști să mergi cu bicicleta?
-Nu știu... dar cred că pot să merg pe ea așa ca pe trotinetă...
-Foarte bine, foarte bine... ia bicicleta mea și încearcă să ajungi cât mai repede. Uite, eu o să te aștept aici, și o să am grijă de fratele tău. Dar să te întorci la fel de repede cum te duci, ai înțeles ? Uite aici 5 lei și dacă-ți ajung ia mai multe că nu se știe...
-Da, unchiule așa am să fac, răspunse fetița.
Luminița prinse bicicleta de coarne, se prijini pe pedală cu un picior în timp ce cu celălant se propulsa atingând pământul. Era îngrijorată iar frica, că nu va ajunge la timp îi creștea îngrijorarea. „Dar oare, dacă aș merge așa ca oamenii pe bicicletă ce s-ar întâmpla? Poate așa ajung mai repede”... își zise în timp ce din mers puse și al doilea picior pe pedală. Câteva rotații puternice și deodată fetița simți că pedalează mult mai ușor, în timp ce bicicleta încetinește. A vrut să coboare, dar... a căzut cu bicleta peste ea. Un om văzând-o s-a apropiat și a ajutat-o să se ridice.
-Ce s-a întâmplat? Te-ai lovit rău ? A întrebat acesta.
-Nu știu... cred că s-a stricat bicileta zise Luminița văzând lanțul spânzurând nefiresc. Eu... doar acum învăț să merg pe ea... și mă grăbesc la farmacie, că am pierdut biberonul fratelui meu. Că mama e bolnavă și a fost dusă cu salvarea la spital, reuși să spună fata printre lacrimi. Auzind-o omul îi spuse:
-Dacă a căzut acuma poate că o să mai cadă... deci uită-te cum se pune la loc. Dacă te grăbești încă mai poți găsi deschis. Din câte știu eu se închide la opt. Cu ajutorul Lui Dumnezeu o să găsești deschis, dar fi atentă că uite deja toată ești plină de julituri.
-Mulțumesc frumos mai reuși să rostească fata în timp ce-și lua avânt pentru a se urca pe bicicletă.
Și așa a fost. A ajuns la timp.
După o noapte de somn iepuresc, Luminița se ridică din pat imediat după plecarea tatălui ei, la muncă. Puse laptele copilului la fiert și se apucă să deretice așa cum știa, prin casă. De sub pat încă se mai vedea capătul cerșafului murdar. Cu teamă îl trase încet afară... Deodată pâmântul se năruise sub picioarele ei! Nu era doar un cearșaf... erau mai multe și toate purtând semnele unei vieți pierdute. Mirosul morții era îmbibat în ele. Le adună cu grijă și le înmuie în apa rece cu gândul a le spăla. Iar apa se colorase în roșu. Una câte una apuca bucățile de pânză și le clătea asemeni scutecelor pe care fratele ei le murdărea.
Deodată din mijlocul acelor lenjerii, văzu căzând inertă acea fărâmă de viață fără de viață. Luminița fu șocată la vederea acelui ghemotoc chircit și fără suflare. Se simțea copleșită de milă și spaimă totodată. Il scutură cu grijă pe un scutecel curat. Cu privirea ei nevinovată îl mângâie în timp ce buzele-i rosteau o rugăciune. Îl înfășură în scutecelul alb acoperindu-i cu el trupșorul și îl îngropă în grădină, punându-i la căpătâi un mănunchi de flori culese din preajmă. Apoi s-a silit să-și vadă de treabă...


- va urma -